INVOCAREA
SFINŢILOR
Biserica
romană nu s-a mulţumit să aşeze pe Maria ca regină a cerului, a îngerilor, a
patriarhilor şi a sfinţilor, ca avocat şi mijlocitoare atotputernică pe lângă
Tatăl şi Fiul; ea a mai umplut cerul cu o mulţime de alţi mijlocitori. E vorba
de nişte oameni pe care ea îi numeşte sfinţi, pe care îi cheamă în ajutor, de
care se roagă ca ei să mijlocească pe lângă Dumnezeu pentru oameni; şi chiar
din îngeri şi mai ales din arhanghelul Mihail a făcut mijlocitor şi obiect de
cult.
Invocarea
sfinţilor îşi are începutul în cinstea ce se dădea la început amintirii acelora
care dovediseră o mărturie credincioasă pentru Domnul Cristos şi care
suferiseră pentru Numele Său. Dar pe măsură ce se mărea necunoştinţa
Scripturilor şi a adevărurilor ce cuprinde şi-i lua locul superstiţia, de la
cinstire s-a trecut la gândul că aceşti sfinţi care pe pământ au avut prin
rugăciunile lor mare putere înaintea lui Dumnezeu, trebuie să fi păstrat
puterea şi după moartea lor. Şi astfel au făcut din ei mijlocitori în cer. S-au
mai gândit că deoarece fuseseră fiinţe omeneşti ca şi noi pe pământ, ei ar
înţelege mai bine luptele, hărţuielile şi necazurile noastre, că am avea mai
puţină teamă şi mai multă îndrăzneală apropiindu-ne de ei şi, pe de altă parte,
datorită meritelor lor, Domnul S-ar lăsa mai uşor înduplecat prin ei.
În
fruntea acestor sfinţi se aflau apostolii, fireşte, şi îndeosebi Petru şi
Pavel, dar mai ales Petru, pe care biserica romană îl socoteşte ca pe cel
dintâi papă; apoi Ioan Botezătorul, ca înainte mergător al Domnului. În slujba
sărbătoririi lui Ioan Botezătorul, biserica romană leagă de acest sfânt
cuvintele lui Isaia care vestise venirea Domnului (Isaia 49:1-6)* (* „Domnul
m-a chemat înaintea naşterii mele, Şi-a adus aminte de numele meu pe când eram
încă în sânul mamei mele" etc (citez după versiunea catolică).),
interpretând greşit Scripturile.
După
aceea vine Iosif, bărbatul Mariei, care se cinsteşte ca patron al bisericii
universale şi căruia i se aplică binecuvântările aduse de patriarhul Iacov
peste capul fiului său Iosif (Geneza 49:22-26), printre altele şi acestea:
„Arcaşii l-au aţâţat, au aruncat săgeţi şi l-au urmărit cu ura lor. Cel
Atotputernic te va copleşi cu binecuvântări... aceste binecuvântări să se
reverse asupra lui Iosif." Pe faţada bisericilor închinate de catolici lui
Iosif se citeşte „Duceţi-vă la Iosif," cuvinte adresate de Faraon egiptenilor
şi care sunt abătute de la rostul lor, pentru a le aplica bărbatului Mariei,
jucându-se astfel cu asemănarea numelui şi ducând sufletele în rătăcire de două
ori. După aceea vin martirii, părinţii, călugării, ca de exemplu sfântul Anton,
şi în sfârşit o mulţime de sfinţi pe care îi numesc legendele mai mult sau mai
puţin autentice. Unii însă poate nici n-au existat. Aceste legende sunt pline
de aşa-zisele minuni înfăptuite de sfinţii despre care vorbesc. La aceştia
trebuie să adăugăm pe bărbaţii şi femeile dintr-un timp mai nou, care ducând o
viaţă evlavioasă şi făcând, aşa se zice, felurite minuni, au fost mai întâi
socotiţi printre cei fericiţi, apoi canonizaţi, adică declarări printre sfinţi
de către papa şi aşezaţi în cer ca mijlocitori la care te poţi adresa şi lua ca
patron (ocrotitor).
Edificii
religioase, biserici şi capele au fost puse sub numele cutărui sau cutărui
sfânt. S-a pretins că se aflau acolo rămăşiţele aceluia al cărui nume îl purta
edificiul; adesea, că trupul său era sub altar şi că acolo s-au făcut minuni**
(** Vechiul istoric Grigore din Tours (secolul al şaselea) e plin de asemenea
istorisiri legendare cu minuni.), care aduceau în aceste locuri cinstite,
mulţime de pelerini care veneau fie pentru a fi vindecaţi, fie pentru a căpăta
prin mijlocirea sfântului o binecuvântare de la Dumnezeu, care le va socoti ca
un merit aceste pelerinaje obositoare. Neapărat că aceste pelerinaje erau un
izvor de câştig pentru cei care serveau în locaşurile de cult şi pentru
locuitorii de pe acolo, şi câştigul era cu atât mai mare cu cât şi faima
sfântului era mai mare şi pelerinii mai numeroşi. De aici negustorii ruşinoase
şi o duşmănie între localurile de pelerinaj, un fel de concurenţă pentru a
dobândi cât mai mulţi pelerini. Să nu ne închipuim că în vremurile noastre mai
luminate aceste superstiţii au încetat. Cine n-a auzit de pelerinajele de la
Lourdes, pricinuite de pretinsele arătări ale Fecioarei, unei fete în 1858; la
Einsiedeln în Elveţia, unde se spune că este o icoană făcătoare de minuni, tot
a Fecioarei; la Notre Dame de Lorette, în Italia, unde se şi arată casa
Fecioarei şi camera în care se găsea când îngerul i-a vestit naşterea Mântuitorului,
totul transportat de îngeri la Lorette, un sătuc din vecinătatea Ancoriei; la
sfântul Iacov de la Compostelle, în Spania - cele mai vestite dintre locurile
de pelerinaj după Roma şi Ierusalim. Se pretinde că apostolul Iacov ar fi
înmormântat acolo! Ce de lucruri a pus vrăjmaşul Domnului şi al sufletelor
noastre pentru a le abate de la Domnul Cristos, de la lucrarea Sa şi de la
închinarea în duh şi în adevăr!
Sfinţii
sunt nu numai mijlocitori generali, ca să zicem aşa, cu toate că oricine li se
poate adresa; acolo unde stăpâneşte biserica romană, fiecare oraş, fiecare sat,
fiecare ţinut, fiecare regat îşi are un patron al său deosebit. Mai mult, orice
catolic adevărat vrea să aibă de ocrotitor pe sfântul al cărui nume îl poartă
şi este ales de obicei acela a cărui sărbătorire cade în ziua naşterii.
Sfinţii
sunt aşa de mulţi, că pentru a nu uita pe nici unul şi pentru a căpăta de la
toţi, cunoscuţi sau necunoscuţi, folosul mijlocirii lor, biserica romană a
aşezat o sărbătoare a tuturor sfinţilor (ziua de 1 noiembrie).
Pe
lângă închinarea adusă sfinţilor trebuie să mai adăugăm invocarea îngerilor.
Litaniile sfinţilor pun între altele: Sfântul Mihail, sfântul Gabriel, sfântul
Rafael, sfinţilor îngeri şi arhangheli, rugaţi-vă pentru noi! Mai mult:
fiecare persoană îşi are îngerul său bun, după spusele bisericii romane.
Astfel, într-o rugăciune pe care credincioşii sunt ţinuţi s-o repete, se spune:
„Înger al cerului, călăuza mea credincioasă şi miloasă, fă să fiu credincios
îndurărilor tale şi să-mi îndrepţi toţi paşii aşa încât să nu mă depărtez cu
nimic de poruncile Dumnezeului meu." Cât despre sfântul Ocrotitor, iată
rugăciunea ce i se aducea: „Mare sfânt, al cărui nume am cinstea să-l port, ocroteşte-mă,
roagă-te pentru mine, ca să pot sluji lui Dumnezeu pe pământ ca şi tine şi ca
să-L măresc în veci de veci în cer, împreună cu tine." Mărturisirea
păcatelor nu o adresează numai lui Dumnezeu, ci şi preafericitei Maria,
pururea Fecioară, sfântului arhanghel Mihail, sfântului Ioan Botezătorul,
apostolilor Petru şi Pavel şi tuturor sfinţilor şi sunt rugaţi să mijlocească
înaintea Domnului Dumnezeu pentru iertarea păcatelor lor.
Nu
găsim în Sfânta Scriptură nici un text care să îndreptăţească această
închinare adusă făpturilor. Domnul ne spune, pentru a arăta grija pe care o
poartă Tatăl copilaşilor Săi, că îngerii lor îi văd faţa necurmat în ceruri
(Matei 18:10). Dar asta înseamnă că trebuie să te rogi acestor îngeri?
Nicidecum, „îngerii sunt duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă
pentru cei ce vor moşteni mântuirea" (Evrei 1:14). Asta înseamnă că
trebuie să ne adresăm lor? Deloc, dimpotrivă, apostolul Pavel spune, vorbind de
anumiţi învăţători care chiar în timpul lui duceau pe credincioşi în rătăcire:
„Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi
printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu
le-a văzut" (Coloseni 2:18). Era o smerenie falsă care pretindea că nu
îndrăzneşte să se apropie de Dumnezeu; şi se adresa îngerilor. Dar apostolul
spune dimpotrivă acestor oameni care sunt insuflaţi de o mândrie deşartă şi
urmează propriile lor gânduri şi care nu se ţin strâns de Capul, adică Cristos
(Coloseni 2:19).
Noi
avem totul în Cristos. Cristos ne este de ajuns. El ne-a mântuit, prin El ne apropiem
de Dumnezeu, n-avem nevoie de nimeni altul. Fecioara Maria şi sfinţii,
adevăraţii sfinţi ce s-au mutat şi sunt în odihnă, lângă El, aşteptând
învierea, ei n-au şi nu pot să aibă acea atotştiinţă care ar fi necesară pentru
a înţelege pe toţi aceia care îi invocă şi pe care o are numai Dumnezeu, şi
prin urmare ei nu ascultă nici rugăciuni. Cele ce li se adresează sunt zgomot
zadarnic. Îngerii sunt în serviciul lor, cum vedem în Apocalipsa, când Ioan s-a
aruncat la pământ şi a vrut să se închine îngerului care îi arătase minunatele
lucrări ale lui Dumnezeu, şi îngerul respinge această cinste, spunându-i: „Păzeşte-te
să faci una ca aceasta; eu sunt împreună slujitor cu tine; lui Dumnezeu
închină-te" (Apocalipsa 19:10; 22:8-9).
Iar
în ce priveşte pe sfinţi, să ne amintim că atunci când Corneliu a primit pe
Petru şi când i s-a aruncat la picioare ca să i se închine, Petru l-a ridicat
şi i-a spus: „Scoală-te, şi eu sunt om" (Faptele Apostolilor 10:25-26).
Atât ne este de ajuns pentru a judeca şi a condamna invocarea sfinţilor şi a
îngerilor. Desigur, numai lui Dumnezeu şi Domnului Isus se cuvine mărirea şi
cinstea şi toată închinarea.