MOAŞTELE
ŞI CULTUL ICOANELOR
Două
lucruri potrivnice Scripturii mai caracterizează încă biserica din Roma. Mai
întâi este cultul moaştelor sfinţilor, Fecioarei şi chiar ale Domnului şi în
sfârşit cultul icoanelor.
Moaştele
sunt pretinse rămăşiţe, oseminte sau părţi din trupul acelor ce sunt cinstiţi,
sau chiar obiecte pe care le-au avut sau le-au atins. Încă de prin secolul al
treilea s-a început cinstirea superstiţioasă a rămăşiţelor martirilor. Cu toată
împotrivirea câtorva oameni evlavioşi, răul s-a întins repede. Adevărate sau
mincinoase, rămăşiţele s-au înmulţit. Li se punea în seamă o putere deosebită
de a face minuni şi o putere dumnezeiască ce le însoţea necurmat. Se pretindea
că prin ele bolnavii erau vindecaţi, demonii alungări, morţii înviaţi, ele
păzeau de primejdie, dădeau biruinţe în lupte şi pe ele se depuneau
jurămintele cele mai demne de respectat. Spre a li se arăta puterea de a face
minuni, se spuneau fel de fel de poveşti, adesea absurde, în orice caz
mincinoase, fiind prilej de negustorie scandaloasă. Fiecare biserică, fiecare
capelă, fiecare mănăstire voia să aibă moaştele ei, cu atât mai de preţ şi mai
vestite cu cât aşa-zisele minuni făcute prin ele erau mai mari. Locurile unde
se aflau cele mai vestite moaşte ajungeau locuri de pelerinaj.
Nu
pot să pomenesc toate moaştele pe care Roma le consfinţeşte, nici locurile
unde se află. Adăugând şi legendele care se leagă de ele, ne-ar trebui un volum
foarte gros. Voi pomeni doar trei din cele mai vestite. Cea dintâi este sfânta
cruce, aceea pe care a suferit Domnul. Se spune că împărăteasa Elena, mama
împăratului Constantin, vrând să doneze o biserică pe locul mormântului
Domnului, lucrătorii, săpând în pământ, au descoperit cele trei cruci pe care
fuseseră atârnaţi Domnul şi cei doi tâlhari. Se mai spune că o minune a arătat
pe aceea a lui Isus. Cea mai mare parte din ea a rămas la Ierusalim, la
biserica sfântului mormânt, unde se păstrează încă, după câte se spune, acoperită
cu argint. Cealaltă parte a fost tăiată în bucăţi şi împărţită ca relicve.
Multe locaşuri, biserici pretind că au o bucată din adevărata cruce; dar dacă
s-ar aduna, s-ar face din ele poveri cât pentru zece oameni. Cum ar putea ele
să fie toate adevărate, chiar dacă ar fi numai una din ele, când istoria
descoperirii crucii nu se întemeiază decât pe legende? Şi atunci ce se adoră?
Nişte bucăţi de lemn, după cum şi sălbaticii adoră fetişurile lor. Nu este
trist să auzi cât se abuzează de atâtea suflete, prin atâtea lucruri din sânul
unei biserici care îşi zice creştină? Poate Dumnezeu să fie cinstit prin ele,
iar Domnul Isus să fie glorificat?
O
altă relicvă renumită este cămaşa fără cusătură pe care a purtat-o Domnul. O
numesc „roba sfântă" şi pe seama ei se spun poveşti dintre cele mai
absurde. A fost găsită abia prin secolul al XII-lea şi dată arhiepiscopului din
Treves, oraş unde este arătată şi azi. Dar se mai pretinde că este şi la Argenteuil,
în Franţa, şi la Latran, în Roma, fără să mai socotim bucăţile ce se mai află,
zice-se, în diferite locuri. Care-i adevărul? Sau mai degrabă toate astea nu
sunt decât o minciună întreagă? Iată ce se dă bietelor suflete amăgite spre
adorare! Iată un sistem de minciuni inventat de Satan pentru a rătăci sufletele
şi a le abate de la Cristos, sub o înfăţişare de evlavie! Şi budiştii au ca
relicvă, veşmântul lui Buda închis într-o cutie. Şi nu numai într-asta se
asemăna Roma papistaşă cu cultul lui Buda.
A
treia relicvă nu mai puţin bogată în poveşti, dar foarte mult cinstită, este
giulgiul sfânt. O legendă din Evul Mediu spune că o femeie din Ierusalim a dus
lui Isus pe când era dus spre Calvar, o batistă pentru a-Şi şterge sudoarea şi
sângele de pe faţă. Când Domnul i-a înapoiat-o, faţa Lui se imprimase pe pânză.
O altă legendă istoriseşte cu totul altfel întâmplarea. Chiar Domnul Şi-ar fi
imprimat figura pe o pânză şi ar fi trimis-o regelui Abgar, care i-ar fi dorit
chipul. Şi aici se vede absurditatea şi falsitatea legendei. Oricum, ceea ce se
numeşte năframa sfântă se află, lucru ciudat, atât la sfântul Petru din Roma,
la Milan, în Spania şi în alte locuri. Unde este cel adevărat, socotind că este
unul? Năframa sfântă, o bucată din adevărata cruce şi jumătate din lancea cu
care au străpuns coasta Domnului sunt trei rămăşiţe însemnate la care papa şi
cu cardinalii se duc să li se închine în chip solemn în săptămâna mare, dând
astfel exemplu de idolatrie mulţimii care se prosternă odată cu ei în faţa acestor
obiecte neînsufleţite. Unde găsim în Scriptură un text cât de mic care să
încuviinţeze o asemenea închinare? Nicăieri. Dimpotrivă, orice închinare adusă
unui obiect oarecare este condamnată de ea. Scriptura ne învaţă să adorăm prin
Duhul Sfânt pe Dumnezeul cel viu şi adevărat, pe Tatăl şi pe Fiul din cer şi să
ne punem toată încrederea în El. În ce priveşte minunile făcute prin moaşte,
acestea sunt nişte minciuni sau înşelătorii sau, dacă sunt reale, ele se
datoresc puterii satanice. Omul păcatului care trebuie să vină, va veni.
„Pentru că taina fărădelegii a şi început să lucreze prin puterea Satanei, cu
tot felul de minuni, semne şi puteri mincinoase" (2 Tesaloniceni 2:7-9).
Pe
lângă cultul moaştelor se mai adaugă şi închinarea la imagini. O mai găsim şi
în Biserica greacă, ca şi în cea romană, cu deosebire că cea dintâi nu îngăduie
decât chipurile pictate, icoanele. Este vorba de icoanele în faţa cărora, în
colibe, în case, în lăcaşuri şi în biserici, oamenii ard lumânări şi se pleacă.
Biserica
romană merge mai departe. Lăcaşurile închinate cultului ei sunt pline nu numai
de picturi, dar şi de statui ale Fecioarei, împodobite cu veşminte bogate ca şi
copilul pe care-L poartă, precum şi statui ale sfinţilor şi îngerilor. Se mai
văd acolo şi crucifixe, figuri ale Domnului pe cruce; merg până acolo că
înfăţişează în tablouri sub formă omenească pe Dumnezeul cel nevăzut, pe Tatăl.
Alte chipuri se mai află şi în casele cuvioşilor catolici, unde sunt cinstite.
Apostolul Pavel nu ar fi oare azi şi mai indignat decât la Atena, văzând
creştinătatea plină de idoli (Faptele Apostolilor 17:16)? Şi trist este, o
spunem în treacăt, că sunt creştini care condamnă idolatria romană şi nu prea
au grijă să-i înlăture urmele, fie din inimi, fie din casele lor.
Închinarea
adusă chipurilor s-a statornicit mai ales în biserici. Nu-i una măcar care să
nu aibă o capelă închinată Fecioarei; altele mai au, pe deasupra, şi capele
cutărui sau cutărui sfânt, în care, pe lângă altarul sfântului patron, au o
mulţime de făclii; şi podoabe bogate se află în fiecare capelă, un altar pentru
slujba liturghiei, lumânări, tablouri şi alte chipuiri; iar înaintea acestor
chipuri se arde tămâie şi preoţii şi laicii se pleacă pentru a li se închina şi
a se ruga. Dacă cititorii mei ar avea ocazia să vadă vreo pictură reprezentând
lăuntrul unui templu budist, ar fi uimiţi de asemănarea cu biserica romană. Nu
s-ar putea spune că locurile acestea unde oamenii pretind că se închină
singurului Dumnezeu sunt adevărate temple ale idolilor? Idolatria aceasta este
cu atât mai îngrozitoare cu cât s-a făcut din Cristos un chip cioplit care este
sărutat şi adorat, iar celelalte chipuri cărora li se aduce aceeaşi închinare
sunt ale lui Petru şi Pavel şi ale altora care au fost slujitori credincioşi ai
lui Dumnezeu, cărora le era groază de idolatrie. Ba încă este o idolatrie de
condamnat din răsputeri, fiindcă se pleacă înaintea făpturilor Aceluia care a
spus: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt
sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu
te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti" (Exodul 20:4-5). Cei ce fac
aceste lucruri cad în acelaşi păcat al lui Israel, când şi-a făcut viţelul de
aur şi s-a închinat lui.
Biserica
romană pretinde că nu se adoră chipurile, ci că, aducându-li-se închinare se
cinstesc cei înfăţişaţi prin ele. Este un simplu pretext, o înşelătorie; textul
pe care l-am amintit este limpede şi, de fapt, adevărul este că bietul popor
adoră cu adevărat chipul. La cele de mai sus mai adăugăm că anumitor chipuri li
se atribuie o putere făcătoare de minuni, şi că a le săruta, mai ales a săruta
crucifixul este socotit ca o faptă bună. Am văzut lucrul acesta când a fost
vorba de extrema ungere.
Cultul
chipurilor a început în Răsărit şi a trecut apoi şi în Apus. Au fost şi
împotriviri, în Răsărit, unii împăraţi au vrut să-l înlăture cu forţa. S-au
făcut dintr-asta lupte sângeroase, pentru că poporul neştiutor apăra cu multă
habotnicie aceste chipuri atât de scumpe lor, cărora li se atribuiau puteri
făcătoare de minuni. În adevăr, adeseori în Răsărit ca şi în Apus, în timpuri
de primejdie şi de necaz, în cortegii ca de sărbătoare, se purta cutare sau
cutare chip pentru a căpăta scăpare de rele. Dacă vrăjmaşul nu se depărta de
zidul cetăţii atacate, dacă era o molimă în cetate, chemau în ajutor puterea
acelui chip.
După
luptele despre care am vorbit, s-a întrunit un sinod la Niceea în anul 767,
care a ordonat ca chipurile Mântuitorului, al Fecioarei şi ale sfinţilor,
pictaţi sau în mozaic să fie puse în biserici pentru a fi păstrate* (* Şi
închinătorii lui Baal sărutau chipul lui (1 Împăraţi 19:18; Osea 13:2). şi
cinstite, făcându-se plecăciuni înaintea lor, deosebind totuşi această adorare
de aceea care ţine numai de firea dumnezeiască. „Trebuie", spune sinodul,
„a li se aduce tămâie şi lumânări, pentru că acestea, aduse chipului, trec la
acela pe care-l preînchipuie." Şi pentru a se uni fapta cu cuvântul, s-a
adus în sinod un chip căruia i-au dat închinare. După aceea a fost declarat anatema
acela care nu va cinsti icoanele şi care va spune că sunt idoli.
Biserica
romană, ca şi cea greacă, a primit hotărârile sinodului. Mai târziu, sinodul
de la Trente din secolul al 16-lea a hotărât: „Trebuie să fie şi să se păstreze
în biserici, mai cu seamă chipul lui Isus Cristos, al Fecioarei, mama lui
Dumnezeu, şi a altor sfinţi şi a li se aduce cinstea şi închinarea ce li se
cuvine, fiindcă cinstea aceasta se leagă de originalele pe care le reprezintă."
Iată
viclenia Satanei, ca să târască sufletele în idolatrie, deşi Cuvântul lui
Dumnezeu o opreşte pe faţă. „Slava Mea nu o voi da altuia, nici cinstea Mea
idolilor (Isaia 42:8), zice Domnul." Şi când vedem acele statui în faţa
cărora omul se pleacă până la pământ şi ştim că ele sunt doar piatră sau lemn,
cum să nu ne amintim de puternicile cuvinte ale lui Isaia: „Cei ce fac idoli,
toţi sunt deşertăciune. Cine este acela care să fi făcut un idol (dumnezeu) sau
să fi turnat un idol, şi să nu fi tras nici un folos din el? Un om ia un lemn,
o parte din lemnul acela o arde în foc şi fierbe carne... Cu ce mai rămâne
însă, face un dumnezeu, idolul lui, îngenunche înaintea lui, i se închină şi
strigă şi-l cheamă: Mântuieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu" (Isaia 44:9-20);
şi profetul adaugă: „El se hrăneşte cu cenuşă, inima lui amăgită îl duce în
rătăcire, ca să nu-şi mântuiască sufletul şi să nu zică: „N-am eu oare o
minciună în mână?" Cât de bine se potrivesc aceste cuvinte pentru mulţimea
de amăgiţi care se aruncă la pământ înaintea zugrăvelilor şi statuilor din lemn
sau din piatră, aducându-le şi rugăciuni!