PURGATORIUL
O
altă doctrină a catolicismului este purgatoriul. Ce este purgatoriul? Un loc,
spune biserica romană, unde aceia care au murit în stare de har, adică
nevinovaţi de păcate de moarte* (* Biserica romană învaţă pe oameni că sunt
două feluri de păcate: cele de moarte, care înlătură harul îndreptării şi
păcate veniale (din venia-iertare), care nu pierd acest har. Dacă cineva moare
în starea păcatului mortal, se duce la iad; dar cine a făcut un asemenea păcat,
poate fi iertat prin taina pocăinţei.) se curăţesc prin pedepse şi suferinţe
pentru un timp, şi se ispăşesc astfel greşelile care aici n-au fost ispăşite
îndeajuns. Aceste suferinţe pot fi uşurate şi timpul lor scurtat, prin
rugăciunile şi milosteniile rudelor şi ale prietenilor acelui mort şi prin
slujbele făcute anume.
Deşi
chiar sfântul Augustin, cu prilejul morţii mamei sale, Monica, aminteşte de
rugăciunile pentru morţi, abia pe la anul 600 a fost primită învăţătura
purgatoriului printre dogmele bisericii romane, când papa Grigore cel Mare a
formulat-o prin aceste cuvinte: „Trebuie să credem că este un foc care curăţă
marile greşeli înainte de a sosi ziua judecăţii." Vestitul sinod din
Trente a hotărât ca definitivă această învăţătură şi a pronunţat anatema
împotriva celui care o tăgăduieşte. Iată ce spune el: „Există un purgatoriu şi
sufletele care sunt ţinute provizoriu în el, sunt ajutate prin rugăciunile
credincioşilor, dar mai ales prin jertfa vrednică de primit a liturghiei."
Sinodul porunceşte tuturor episcopilor „să-şi însuşească această învăţătură
sănătoasă a purgatoriului, care ne-a fost transmisă prin cinstiţii părinţi ai
bisericii şi prin sfintele sinoade, ca să fie crezută, păzită, învăţată şi
predicată printre credincioşii lui Cristos... Sacrificiul liturghiei (mesa) se
aduce pentru cei care au adormit în Cristos, dar care n-au fost pe deplin
curăţiţi."
Aceasta
este învăţătura bisericii romane cu privire la purgatoriu. Ea nu are nici un
sprijin în Cuvântul lui Dumnezeu* (* Singura referire făcută de biserica romană
este un verset dintr-o carte apocrifă (2 Macabei), ce nu figurează în Biblia
ebraică.) şi, chiar după mărturia sinodului, ea nu se întemeiază decât pe
autoritatea părinţilor şi a sinoadelor. Vom vedea că ea este împotriva
învăţăturilor Scripturii şi a mărturiei pe care ea o dă despre iubirea lui
Dumnezeu şi despre lucrarea Domnului Cristos pentru îndreptăţirea păcătosului
şi iertarea păcatelor.
Unde
se află purgatoriul şi ce fel de suferinţe îndură sufletele acolo? Învăţătorii
romani n-o spun, iar sinodul din Trente interzice întrebările curioase asupra
acestui punct. Dar el vorbeşte de „focul purgatoriului" şi biserica
romană, pentru a înduioşa pe cei vii de soarta sufletelor care se află acolo,
îngăduie să fie înfăţişat prin tablouri unde sufletele sunt groaznic chinuite
într-un foc arzător. Şi până când rămân sufletele în acest loc de suferinţă?
„Până ce vor plăti ultimul bănuţ" (Matei 5:26), zic învăţătorii romani,
aplicând fals textul acesta. Ei vor să spună printr-asta că sufletele îndură
chinurile purgatoriului până ce ele vor fi curăţite deplin, iar dreptatea lui
Dumnezeu va fi satisfăcută. Biserica romană mai spune că tăria suferinţelor
poate fi îmblânzită şi durata scurtată prin anumite fapte făcute în folosul
lor; dar sunt ei siguri că s-a plătit ultimul bănuţ şi că sufletele ies din
purgatoriu şi că intră în cer? Nu, niciodată. Şi astfel sărmanii catolici sunt ţinuţi
în nesiguranţă în ce priveşte soarta rudelor sau prietenilor morţi, cu toate că
au primit şi ungerea (maslul) care, după Roma, trebuie să şteargă ultimele urme
ale păcatelor, şi cu toate că s-au rugat şi au făcut slujbe. Iar cei care cred
învăţătura aceasta sunt ţinuţi într-o continuă teamă, gândind la moartea care
îi aruncă în chinurile purgatoriului, cu toată credinţa şi faptele lor, şi
cine ştie pentru cât timp.
Dar,
Dumnezeu să fie binecuvântat, purgatoriul nu-i decât o invenţie omenească şi,
ca atare, o minciună. Toată învăţătura Scripturii se opune acestei învăţături.
Mai
întâi nu se vede nicăieri vreo deosebire între păcatele de moarte şi cele
veniale. Orice păcat este mortal. Dumnezeu spune că: „Plata păcatului este
moartea" (Romani 6:23) şi după moarte vine judecata (Evrei 9:27). Dar
adaugă: „Darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus
Domnul nostru". Iar Isus spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a
dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă
viaţa veşnică" (Ioan 3:16). Şi nu numai după moarte vom avea viaţa veşnică,
ci o avem aici, acum, pentru că credem în Domnul Isus, căci este scris: „Cine
crede în Fiul are (nu o va avea) viaţa veşnică" (Ioan 3:36). Mai citim:
„Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis
în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. El ne-a iubit pe noi şi a
trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre" (1 Ioan 4:9-10).
Apoi: „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui
Dumnezeu... Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu" (1 Ioan 3:1-2).
Şi vrea Dumnezeu să-Şi arunce copilul pentru care a dat pe Fiul Său şi care are
viaţa veşnică, într-o închisoare îngrozitoare, cu suferinţe înspăimântătoare,
până ce el îşi va plăti ultimul bănuţ? Asta ar fi iubirea mare cu care ne-a
iubit (Efeseni 2:4)?
Este
drept că, dacă copilul lui Dumnezeu greşeşte, Dumnezeu îl disciplinează aici,
pentru a-l face părtaş sfinţeniei Sale (Evrei 12:7-10) şi această disciplină
poate merge până la moartea trupului (1 Ioan 5:16; 1 Corinteni 11:30); Dumnezeu
îngăduie de asemenea să fim încercaţi în felurite chipuri spre a ne curăţi de
lucruri care nu se potrivesc cu starea noastră creştină (1 Petru 1:6-7). Dar nu
vedem nicăieri în Scriptură că după această viaţă, credinciosul mai are de
suferit pentru a satisface pe Dumnezeu, care a fost mulţumit pe deplin prin
jertfirea Domnului Cristos. Dacă cel credincios pleacă de pe pământ, se mută
pentru a fi cu Domnul Cristos (Filipeni 1:23) şi nu în purgatoriu. Părăsind trupul,
el este cu Domnul (2 Corinteni 5:8). Scriptura spune că credincioşii au de adus
mulţumiri Tatălui care i-a făcut vrednici să ia parte la moştenirea sfinţilor
în lumină „şi care ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui", şi
asta chiar de aici (Coloseni 1:13-14). Încetează credinciosul de a se bucura de
aceste daruri fericite când a părăsit viaţa aceasta? Moştenirea sfinţilor în
lumină poate fi un loc de chinuri, iar purgatoriul şi chinurile lui fac parte
din Împărăţia Fiului dragostei Lui? Nu! Învăţătura purgatoriului este ca o
insultă adusă iubirii perfecte a lui Dumnezeu şi nesocoteşte darurile acestei
iubiri. Gândul purgatoriului ţine sufletele într-o teamă continuă, „în dragoste
nu este frică," spune apostolul Ioan şi „dragostea desăvârşită izgoneşte
frica, pentru că frica are cu ea pedeapsa, şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit
în dragoste" (1 Ioan 4:18).
Doctrina
purgatoriului este potrivnică Scripturii şi în ce priveşte învăţătura
privitoare la lucrarea perfectă a Domnului Cristos împlinită pe cruce pentru
mântuirea noastră deplină şi actuală şi pentru întreaga iertare de păcate.
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că „Cristos a adus o singură jertfă pentru
păcate", „că suntem sfinţiţi prin jertfirea trupului lui Isus Cristos,
făcută odată pentru totdeauna;" că „printr-o singură jertfă, a făcut
desăvârşiri pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi;" şi în sfârşit, că:
„Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte niciodată de păcatele lor" (Evrei 10:10,12,14,17).
Dacă credincioşii sunt sfinţiţi, făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna, şi dacă
Dumnezeu nu-Şi mai aduce aminte, ce nevoie mai este de purgatoriu? Mai pretinde
Dumnezeu plata păcatelor de care nu-Şi mai aduce aminte, care sunt şterse pe
deplin dinaintea ochilor Săi? Mai mult, este scris: „Sângele lui Isus Cristos,
Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat" (1 Ioan 1:7). Dacă mai trebuie să
mergi în purgatoriu, această spusă a Scripturii nu este adevărată; Dumnezeu e
făcut mincinos.
Mai
citim: „Cristos S-a adus jertfă o singură dată ca să poarte păcatele
multora" (Evrei 9:28), adică ale celor care cred, şi: „El a purtat
păcatele noastre în trupul Său pe lemn" (1 Petru 2:24). Dar dacă mai
trebuie să suferi în purgatoriu, atunci Cristos n-a purtat toate păcatele,
adică lucrarea Lui este nedesăvârşită. Nu înseamnă asta o hulă? Fapt este că
biserica romană vrea totdeauna ca omul să-şi aibă partea lui de făcut în
lucrarea de mântuire, aici sau în viaţa cealaltă.
Cât
de fericiţi suntem că ştim cu o siguranţă deplină că dacă credem în Domnul
Isus, Dumnezeu ne-a „iertat toate păcatele noastre" (Coloseni 2:13), că
suntem mântuiţi pe deplin, înviaţi în Cristos, înviaţi împreună cu El, aşezaţi
cu El în locurile cereşti (Efeseni 2:5-6)* ( ), că nu trebuie să ne mai temem
de nici o condamnare (Romani 8:1), că suntem spălaţi, sfinţiţi, îndreptăţiţi,
în Numele Domnului Isus şi prin Duhul Dumnezeului nostru (1 Corinteni 6:11) şi,
în sfârşit, că dacă trecem prin moarte, Domnul, şi nu purgatoriul, primeşte
duhul nostru preafericit (Faptele Apostolilor 7:59).
Aceasta
este legătura strânsă a credincioşilor cu Cristos. Se poate ca un om înviat şi
adus la viaţă cu Cristos, aşezat în El în locurile cereşti, să fie în acelaşi
timp în chinurile purgatoriului?