INDULGENŢELE
La
învăţăturile pocăinţei şi purgatoriului se mai adaugă şi aceea a indulgenţelor,
în întregime falsă, străină şi potrivnică învăţăturii Scripturii. Dar înainte
de a vedea ce se înţelege prin acestea, să amintim în câteva cuvinte ce ne
spune Cuvântul lui Dumnezeu despre mântuirea sufletului nostru. El ne învaţă că
suntem păcătoşi, depărtaţi de Dumnezeu şi vrăjmaşi Lui prin gândurile şi
faptele noastre rele, lipsiţi de cer şi supuşi condamnării veşnice (Coloseni
1:21; Romani 3:23; Ioan 3:36); ne mai spune că suntem morţi în păcatele şi
greşelile noastre, fără putere şi incapabili să venim la Dumnezeu prin noi
înşine şi că nimic bun nu locuieşte în noi (Efeseni 2:1; Romani 5:6; 7:18). Mai
mult: spune că „nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui prin faptele
legii", pentru că legea nu face altceva, decât scoate la iveală atât
incapacitatea noastră de a fi îndreptăţiţi, cât şi tot răul care este în noi
(Romani 3:20).
Cum
să scapi de dreapta condamnare rostită împotriva noastră? Nu-i decât un singur
izvor: Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că numai harul dumnezeiesc ne poate
mântui. „Voi sunteţi mântuiţi prin har, prin credinţă şi aceasta nu vine de la
voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni"
(Efeseni 2:8-9), deci mântuirea în întregime vine de la Dumnezeu şi ne este
dăruită fără nici un merit din partea noastră, din pricina lucrării lui Cristos
care a murit pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptarea nostra.
Scumpul nostru Mântuitor S-a împovărat cu păcatele noastre şi le-a ispăşit prin
jertfa Sa perfectă. Pe temeiul acestei jertfe ne iartă Dumnezeu şi ne socoteşte
drepţi, după cum este scris: „Şi sunt îndreptăţiţi fără plată, prin harul Său,
prin răscumpărarea care este în Cristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai
dinainte să fie ispăşire, prin credinţa în sângele Lui" (Romani 3:23-24).
Ce fapte am mai putea adăuga noi la lucrarea perfectă a lui Cristos, care a
mulţumit pe deplin pe Dumnezeu? „Fără plată" nu înseamnă că nu mai e nimic
de plătit?
Biserica
romană învaţă altfel; după ea, omul este în stare să facă binele prin el însuşi
şi ca atare trebuie să facă fapte bune pentru a-şi asigura mântuirea. Şi ca
dovadă că numai credinţa fără fapte nu-i de ajuns pentru mântuire, învăţătorii
ei aduc cuvintele lui Iacov: „Credinţa fără fapte este moartă" şi: „Vedeţi
dar că omul este îndreptăţit prin fapte, şi nu numai prin credinţă" (Iacov
2:17 şi 26). Dar Dumnezeu nu Se poate dezice; cuvintele Duhului Sfânt date prin
apostolul Pavel sunt adevărate; acelea date prin apostolul Iacov la fel sunt
adevărate, şi unele se potrivesc cu celelalte. Credinţa este în inimă, puterea
ei dă viaţă şi curăţire (Faptele Apostolilor 15:9). Cine crede din inimă în
Domnul Isus este (cu un cuvânt) regenerat, născut din nou. Duhul Sfânt lucrează
în el viaţa nouă şi ajunge în stare de a face fapte plăcute lui Dumnezeu, în
timp ce mai înainte, faptele ce le făcea erau moarte şi cu totul neplăcute lui
Dumnezeu. Faptele pe care le face creştinul sunt roade, şi nu mijlocul de
mântuire; ele sunt arătarea în afară a mântuirii lăuntrice, a vieţii din
Dumnezeu în suflet. În acest înţeles spune Iacov, că un om nu este socotit
drept numai prin credinţă, ci şi prin fapte, pentru că acestea sunt dovada că
este în adevăr credincios. Într-un ceasornic, resortul care-i ascuns dovedeşte
funcţionarea lui prin mişcările acelui balansor care se şi vede.
Mai
avem încă asupra acestei chestiuni aşa de însemnate şi următorul text: „Când
s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui faţă de
oameni, El ne-a mântuit nu pentru faptele pe care noi le-am făcut în dreptate,
ci pentru îndurarea Sa, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută
de Duhul Sfânt, pe care L-a revărsat din belşug peste noi, prin Isus Cristos
Mântuitorul nostru, pentru ca, fiind îndreptăţiţi prin harul Lui, să devenim
moştenitori potrivit nădejdii vieţii veşnice" (Tit 3:4-7). Iar după aceea,
apostolul adaugă: „Cei care au crezut să fie cei dintâi în fapte bune"
(versetul 8). Să mai luăm seama că faptele pe care le face creştinul, nu sunt
faptele pe care le născoceşte sau le adaugă el; ele sunt roada Duhului, aşa cum
spune apostolul: „Noi suntem lucrarea Lui (a lui Dumnezeu) şi am fost creaţi în
Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca
să umblăm în ele" (Galateni 5:22; Efeseni 2:10).
Dar
biserica romană s-a depărtat de la această învăţătură sănătoasă. Faptele pe
care le susţine ea sunt pur exterioare, adică: păzirea ritualurilor şi a
slujbelor religioase, rugăciuni repetate de o sută de ori, posturi,
schingiuiri, ca să îmblânzească oarecum carnea, pelerinaje în cutare sau cutare
locuri cunoscute, întemeieri de biserici, capele sau mănăstiri, pomeni, a-ţi
da toate averile, a te face sărac, a intra într-o mănăstire, a ieşi din lume, a
te îmbrăca în sac; toate acestea şi multe altele sunt socotite drept fapte bune
în stare de a-ţi cuceri drepturi în cer. Vezi ce spune Pavel în epistola către
Coloseni 2:16-23.
După
biserica romană, cu cât faci mai multe fapte din cele arătate, eşti cu atât mai
mult sfânt, eşti cu atât mai vrednic de cer; şi s-a ajuns să se creadă că sunt
oameni care fac fapte atât de multe încât sfinţenia lor depăşeşte pe cea
necesară pentru a intra în cer. Cum ai putea să fii sfânt mai mult decât
trebuie în ochii lui Dumnezeu! Cât de departe este acest lucru de ceea ce spune
Cuvântul lui Dumnezeu! „Cine este sfânt să se sfinţească şi mai mult"
(Apocalipsa 22:11). Pe acei oameni îi recunoaşte papa, adică îi declară sfinţi
şi-i aşază în cer spre a fi invocaţi acolo. Dar asta nu-i destul. Făcând mai
mult decât trebuie pentru a fi primiţi în cer, sfinţii aceştia au lăsat după ei
o rămăşiţa de merite care pot fi folosite de alţii, spune biserica romană.
Acestea sunt meritele care întrec ceea ce se poate cere. Dar ce spune Domnul
Isus? „Când veţi fi făcut tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: „Suntem nişte robi
netrebnici; am făcut ce eram datori să facem" (Luca 17:10).
În
secolul al 13-lea un învăţător al bisericii de la Roma, numit Alexandru din
Hales, denumit şi învăţătorul care nu poate fi contrazis, a născocit o nouă
învăţătură. El spunea că Cristos a făcut mai mult decât trebuie pentru
mântuirea oamenilor. O singură picătură din sângele ce L-a vărsat pe cruce era
de ajuns, şi fiindcă El Şi-a vărsat mult sânge, adaugă acesta, rămâne pentru
biserică o comoară de merite pe care veşnicia n-o poate seca. Este o învăţătură
care n-are nici un temei în Scriptură. Şi nu-i decât roada gândurilor deşarte
şi bolnave ale omului. Totuşi, papa Clement al VII-lea a declarat învăţătura
aceasta ca articol de credinţă, biserica romană aşa a primit-o. Această comoară
a meritelor lui Cristos a fost sporită cu meritele ce trec măsura cerută, a
sfinţilor, iar paza şi administrarea ei au fost încredinţate papei, locţiitorul
lui Isus Cristos pe pământ, spune biserica romană.
Şi ce
să faci cu aceste merite? Prin plata anumitor sume de bani sau prin împlinirea
anumitor forme, biserica de la Roma dă fiecărui păcătos după nevoia acestuia -
şi aici dăm peste ceea ce se numeşte indulgenţă. Şi cei vii pot să le
dobândească pentru a micşora chinurile ce le îndură sufletele în purgatoriu,
spun învăţătorii bisericii de la Roma. Nu-i lucru trist să vezi sufletele
orbite şi înşelate prin astfel de învăţături? Cum am putea crede că meritele
unei făpturi ca şi noi ar putea fi însuşite pentru ispăşirea greşelilor
noastre? S-ar putea să ne gândim că am putea în vreun fel să cumpărăm meritele
scumpului nostru Mântuitor, care a adus odată pentru totdeauna, jertfa care
ispăşeşte toate păcatele noastre şi care dă gratis mântuirea şi viaţa veşnică?
Şi ce groaznică pretenţie din partea unui om, să se socotească împărţitor a
ceea ce stăpâneşte numai El şi a ceea ce numai Cristos poate da!
Indulgenţele
au ajuns cel mai ruşinos negoţ. Printr-o sumă de bani plătită la biserică erai
scutit de umilinţa şi amărăciunile pocăinţei. Puteai să te dai astfel păcatului
fără nici o remuşcare. S-a ajuns până acolo încât să se stabilească o taxă a
indulgenţelor care arată cât trebuie să dai pentru cutare sau cutare păcat,
chiar din cele mai grosolane. Se mai dădeau indulgenţe şi pentru împlinirea
cutărei sau cutărei fapte socotită bună. Astfel, papa Urban al II-lea promisese
o indulgenţă deplină, adică iertarea tuturor păcatelor făptuite, chiar a celor
mai grozave crime, tuturor acelor care vor lua parte la cruciadă, adică la
expediţia războinică făcută pentru a elibera Ierusalimul din mâinile turcilor.
O indulgenţă deplină sortită sufletelor din purgatoriu se dădea de către papa
Pius al VII-lea celor care după mărturisire şi împărtăşire spun în genunchi
înaintea unui crucifix o anumită rugăciune.
Pentru
a face să se folosească de comoara indulgenţelor cel mai mare număr posibil de
suflete, papa Bonifaciu al VIII-lea în anul 1300 a publicat o bulă, vestind
bisericii că se va serba la Roma, la fiecare sută de ani, câte un jubileu şi că
tuturor acelora care se vor duce acolo li se va da câte o indulgenţă deplină,
cu iertarea tuturor păcatelor lor. Nenumăraţi pelerini s-au dus din toate
părţile la Roma, aducând bisericii şi daruri bogate. O sută de ani era însă
prea mult. Se aşezară deci la început sărbători la 50 de ani, apoi la 33 de ani
şi în sfârşit la 25 de ani. Şi fiindcă mulţi nu se puteau duce la Roma, s-au
înfiinţat sărbători de acestea şi în alte locuri ale creştinătăţii şi împreună
cu ele indulgenţele.
Acest
negoţ cu indulgenţe a ajuns la culme, în starea cea mai ruşinoasă, în timpul
Reformei. Papa Leon al X-lea, om uşuratic şi stricat, avea nevoie de bani
pentru a-şi sătura poftele şi plăcerile costisitoare. Pentru a şi-i procura,
sub pretext că vrea să termine biserica Sfântul Petru din Roma şi să facă
război cu turcii, cu această ocazie a dat un mare avânt vânzării indulgenţelor,
ale căror pieţe mai de seamă au fost aşezate în Germania şi Elveţia.
Scandalurile ce s-au iscat, nemulţumirile ce izbucniseră, chipul grosolan şi
nelegiuit în care lucrau cei atraşi la acest negoţ au fost una din cauzele
Reformei. Vom vorbi despre aceasta mai târziu, cu voia Domnului.
Şi
azi, biserica romană se foloseşte mereu de indulgenţe, deşi a înlăturat
abaterile mai grosolane. Astfel, ea dă indulgenţe în anumite zile şi în anumiţi
ani, spre împlinirea cutăror sau cutăror fapte bune, de exemplu pelerinaje,
rugăciuni făcute înaintea anumitor altare sau adresate cutărui sfânt. Şi aceste
indulgenţe sunt aplicate fie aceluia care le capătă astfel pentru a-l cruţa de
chinuri în purgatoriu un anumit timp, fie în folosul persoanelor decedate şi în
favoarea cărora sunt împlinite aceste fapte.
Am
văzut astfel tot ceea ce formează papismul, acest sistem mare de învăţături
care înlătură adevăratul creştinism. Mai avem încă de văzut mijloacele
groaznice la care a recurs biserica romană pentru a ţine sufletele sub
dominaţia ei.