INCHIZIŢIA
Inchiziţia
era un tribunal bisericesc născocit de Roma ca să caute şi să pedepsească
persoanele învinuite de preoţi, ca fiind eretice. Ce se înţelege prin acest
cuvânt? De fapt erezie înseamnă orice învăţătură potrivnică Cuvântului lui
Dumnezeu. Dar biserica romană numeşte cu acest cuvânt pe aceia care se împotrivesc
învăţăturilor şi formelor ei. Astfel, dacă cineva tăgăduia că papa are putere
de a ierta păcatele, sau dacă nu credea în liturghie sau în purgatoriu, sau
dacă lepăda oricare altă tradiţie a bisericii romane, era socotit ca un eretic
(rătăcit) demn de pedeapsă.
Cum
trebuie să te porţi cu ereticii? Cuvântul lui Dumnezeu ne spune doar să-i
înlăturăm şi să nu avem nici o legătură cu ei (Tit 3:10; 2 Ioan 10) şi aşa
făcea biserica la început. Dar când s-a îndepărtat de învăţătura Scripturii,
când i s-a adăugat tradiţia şi poruncile ei, şi când s-a înălţat, socotindu-se
stăpâna conştiinţelor şi a inimilor, a ajuns să spună că trebuie pedepsiţi
ereticii care nu voiau să se lepede de greşelile lor, adică să asculte de
învăţăturile papei, iar pedeapsa era confiscarea averilor, închisoarea, în
sfârşit moartea pe rug. Ea pretinde că se întemeiază pe cuvintele din
Scriptură: „Sileşte-i să intre."
Chiar
pe la sfârşitul secolului al IV-lea un anume Priscilian* (Priscilian era un
adevărat eretic, învăţătura lui se apropia de cea a manicheilor. Dar asta nu
era un motiv de a-l da la moarte.), şeful unei secte care-i poartă numele, a
fost dat la moarte împreună cu câţiva dintre ucenicii lui pentru crima de
„erezie", din ordinul împăratului Maximilian. Acuzatorul lui cel mai de
seamă era un episcop numit Itacius. Ambrozie din Milan şi alţi episcopi au
socotit fapta aceasta atât de nevrednică de sarcina lui, încât el a fost
excomunicat şi a murit în surghiun. Aşadar în timpul acela, a te ridica astfel
împotriva ereticilor era un lucru condamnabil pentru cei mai buni din biserică.
Totuşi am văzut de exemplu în istoria lui Chrisostom şi a altora, cu câtă
asprime erau trataţi aceia care nu urmau părerile religioase ale împăraţilor.
În
secolul al VI-lea, împăratul Iustinian a hotărât prin lege pedepse împotriva
ereticilor, iudeilor şi apostaţilor, însă nesupuşii erau urmăriţi de
autorităţile civile. Cazurile de erezie erau duse în faţa tribunalelor
obişnuite. Mai târziu episcopii au fost investiţi cu dreptul de a cerceta pe
cei învinuiţi de erezie. Dacă nu se lepădau de ereziile lor, adevărate sau
pretinse astfel, erau daţi puterii civile spre a fi pedepsiţi; însă urmărirea
ereticilor nu se făcea într-un fel general, ci se judeca după hotărârile sinoadelor.
Către
sfârşitul secolului al XII-lea s-au luat măsuri şi mai aspre şi mai generale
pentru a căuta şi pedepsi pe aceia pe care biserica romană îi numea eretici,
cum a fost cazul ereziei albigenzilor răspândiţi prin sudul Franţei şi în altă
parte; despre aceasta vom vorbi mai târziu.
„Sfântul
Scaun", cum era şi este numit scaunul episcopal din Roma, îşi simţise
puterea ameninţată prin înaintarea acestei erezii. În 1163, papa Alexandru
convoacă un sinod la Tours. Iată una din hotărârile acestei adunări. „Din cauza
ereziei care este la Toulouse şi în multe părţi, poruncim episcopilor şi
preoţilor Domnului care locuiesc în acele locuri de a veghea şi, sub pedeapsa
anatemei, a interzice, acolo unde sunt cunoscuţi părtaşi ai acestei erezii, ca
nimeni din ţară să nu cuteze a le da găzduire, nici vreun ajutor oarecare. Nu
trebuie să fie nici o legătură cu aceste persoane, nici pentru a le vinde, nici
pentru a cumpăra; pentru că, refuzându-li-se orice uşurare şi orice arătare de
umanitate, să fie siliţi să părăsească rătăcirea vieţii lor. Şi cine va încerca
să calce acest ordin va fi lovit cu anatema, ca părtaş al nelegiuirii lor. În
ce priveşte pe eretici, dacă vor fi prinşi, vor fi aruncaţi în temniţe de către
principii catolici şi lipsiţi de toate averile lor." Iată cum vorbeau
episcopii lui Isus Cristos, însărcinaţi să-I păstorească oile! Orice adunare a
ereticilor era cu totul intersiză. Se va observa că ereticii erau pedepsiţi nu
numai cu închisoarea, ci şi cu confiscarea averilor. O parte din aceasta o luau
prinţii catolici, alta biserica romană. Acest lucru a făcut ca cei lacomi să
fie îmboldiţi foarte mult de a aduce învinuire persoanelor bogate.
Papa
Inocenţiu al III-lea (de la 1198 la 1216) a desfăşurat cea mai mare râvnă ca să
nimicească tot ce era socotit ca erezie. El a convocat în 1215 al patrulea
sinod din Latran, unde s-au dat mari şi aspre decrete împotriva celor ce se
abăteau, nu numai de la hotărârile sinoadelor generale, ci şi de la biserica
romană. Episcopii trebuiau să fie judecătorii. În acest sinod s-a hotărât:
„Persoanele însemnate, numai bănuite de erezie, dacă nu se pot îndreptăţi
singure, vor fi lovite cu sabia anatemii, şi toţi vor trebui să le ocolească.
Dacă ele stăruie în excomunicare timp de un an, vor fi condamnate ca
eretice." Curând sistemul îşi capătă forma lui definitivă. La sinodul din
Toulouse din 1229, s-a hotărât să se întemeieze o Inchiziţie permanentă pentru
a cerceta pe eretici. Dar numai în 1233, când papa Grigore al IX-lea luase
puterea episcopilor de a pedepsi pe cei vinovaţi de erezie, şi o dăduse dominicanilor,
Inchiziţia a luat forma unui tribunal lămurit. A fost numit „Sfântul Oficiu",
iar ofiţerii săi au fost numiţi inchizitori ai credinţei.
Înainte
de a merge mai departe, să spunem cine erau dominicanii. Un tânăr preot
spaniol, numit Dominic de Guzman, născut în 1170, se distingea prin darul
vorbirii lui, prin evlavia, ascetismul (sihăstria) şi supunerea sa faţă de
biserica romană. Spre a o apăra împotriva ereticilor, a întemeiat la Toulouse
ordinul fraţilor predicatori, care după numele lui au fost numiţi dominicani.
Cu toate că Dominic pretindea că nu trebuie să foloseşti împotriva ereticilor
alte arme decât rugăciunea, convingerea şi exemplul, el a primit sarcina de
inchizitor şi ca atare a prigonit pe albigenzi cu cea mai mare cruzime. Semnul
(emblema) era un câine ducând în bot o torţă aprinsă şi arzând lumea. Semn izbitor
a ceea ce a fost el, pentru că viaţa i s-a desfăşurat urmărind pe eretici şi
arzându-i. El a fost numit sfânt (canonizat) în 1234 şi este astfel unul
dintre sfinţii pe care biserica romană îl cheamă să i se roage chiar! Apostolul
Pavel spunea: „Nu sunt vrednic să fiu numit apostol, pentru că am prigonit
biserica lui Dumnezeu." Dominic şi-a trăit viaţa prigonind pe creştini, şi
din cauza aceasta biserica romană a făcut din el un „sfânt" şi aşa i-a
înscris numele în calendar. Doar, numai dacă se va fi pocăit înainte de moarte
de cruzimile lui, cerând iertare lui Cristos, ceea ce nu ştim dacă s-a petrecut
sau nu, numele lui nu va fi găsit scris printre sfinţii lui Dumnezeu.
Dominicanii sunt îmbrăcaţi în robă albă, cu mantie şi capişon negru. Ei se
leagă prin jurământ să facă tot ce este posibil spre a apăra biserica şi pe
papa şi pentru a nimici erezia. Papa le-a dat aprobarea şi i-a numit
„adevăratele lumini ale lumii". Triste şi groaznice lumini, ca acelea pe
care le dădeau rugurile pe care le aprindeau ei pentru a nimici pe aşa-zişii
eretici!
Deşi
în toate ţinuturile Europei de Apus fanatismul preoţilor catolici a dat focului
prin puterea civilă pe aceia cărora ei le ziceau eretici, întemeiera Inchiziţiei
a întâmpinat o mare împotrivire în multe state. Însă în Spania şi Portugalia,
cât şi în ţinuturile supuse acestor regate, groaznicul tribunal a fost aşezat
în mod permanent şi a funcţionat cu o crudă asprime timp de aproape 600 de ani,
nefiind desfiinţat decât la începutul secolului al XIX-lea.
Vom
spune acum câteva cuvinte despre organizarea „Sfântului Oficiu" şi despre
felul în care lucra. În fiecare ţinut unde era stabilită Inchiziţia, se găsea
un inchizitor general. Totdeauna, aceasta era un mare demnitar bisericesc care
depindea numai de papa. Nici regele, nici prinţii, nici guvernatorul nu aveau
putere asupra lui. Acesta numea alţi inchizitori pentru fiecare provincie unde
trebuia făcută lucrarea lor. Sub aceştia erau numeroşi ofiţeri, toţi preoţi şi
de obicei din ordinul dominicanilor. Erau secretari, consilieri, pe lângă acei
aşa-zişi alguazili (poliţai), însărcinaţi cu executarea ordinelor Inchiziţiei
şi familiarii sau servitorii. Orice persoană în legătură cu Inchiziţia era
ţinută prin jurământ solemn de a păzi secretul asupra celor ce se petreceau
între zidurile ei. Orice martor chemat înaintea inchizitorilor, cât şi orice
prizonier trebuia să depună acelaşi jurământ de a nu divulga ce a văzut sau a
auzit acolo.
Pretutindeni
unde se aflau persoane atinse de erezie, se trimiteau spioni care căutau să-i
descopere. Servitorii erau ademeniţi să mărturisească împotriva stăpânilor lor.
Se străduiau să facă pe prieteni să trădeze pe cei ce aveau încredere în ei;
se încurajau copiii să-şi pârăscă părinţii „Sfântului Oficiu". Orice băiat
de 14 ani şi fată de 12 ani trebuiau să jure înaintea preotului că vor lepăda
orice învăţătură potrivnică bisericii din Roma şi vor face tot posibilul pentru
a urmări şi a denunţa pe cei ce-i vor şti ţinând aceste învăţături.
De
două ori pe an se citea în toate bisericile un ordin care poruncea poporului să
înştiinţeze pe inchizitori în şase zile asupra ereticilor pe care i-ar
cunoaşte. Dacă nu, ei înşişi puteau să fie urmăriţi ca vinovaţi. Orice persoană
bănuită de erezie, fie bogată, fie săracă, fie nobil, fie ţăran, preot sau
laic, putea să se aştepte zi şi noapte să audă glasul alguazililor: „În numele
Sfântului Oficiu, deschide" şi somat să se prezinte înaintea temutului
tribunal, cu sau fără nici o speranţă de a-şi mai vedea locuinţa şi familia. A
încerca să fugi era zadarnic, pentru că nu se cruţa nici un mijloc pentru a
prinde pe fugari, iar agenţi ai Inchiziţiei mişunau peste tot; de altfel fuga
era socotită ca o mărturie de vinovăţie. A te împotrivi era şi mai puţin
posibil, pentru că Inchiziţia avea în mână toată puterea armată a regatului; şi
apoi cine ar fi îndrăznit să ajute pe cineva împotriva slujitorilor Inchiziţiei?
Însemna a te expune la aceeaşi pedeapsă ca a ereticului.
Când
un prizonier era târât înaintea tribunalului, nu se spunea niciodată pentru ce
este învinuit, i se spunea să-şi mărturisească părerile eretice, chiar dacă nu
le rostise niciodată nimănui şi le păstrase doar în capul lui. Pentru a-l aduce
la această mărturisire se întrebuinţau tot felul de mijloace şi viclenii. De
obicei judecătorii spuneau că ştiu tot ce-l priveşte, dar dacă mărturiseşte, se
vor purta cu blândeţe faţă de el. Uneori chiar i se promitea iertarea dacă
spune tot, cuvinte rareori împlinite, dacă nu chiar niciodată. A minţi în
interesul bisericii nu era un păcat pentru agenţii Romei.
Dacă
nu reuşeau cu vorba, se întrebuinţa tortura. Chiar dacă prizonierul îşi
mărturisea credinţa, adesea era trecut prin ea, pentru ca chinurile să-l facă
să denunţe şi pe cei care aveau aceeaşi credinţă ca el. Torturile erau
groaznice, prea groaznice pentru a fi descrise. Mădularele erau desprinse;
părţile delicate ale trupului erau arse etc. Suferinţele pe care păgânii le
produceau creştinilor din cele dintâi secole nu întreceau pe acelea pe care
„Sfântul Oficiu" le producea celor care se prezentau înaintea lui. Chinul
se prelungea până se căpătau mărturisirile dorite sau până ce viaţa ereticului
era în primejdie. Câţi martori credincioşi ai lui Cristos, bărbaţi sau femei,
în Spania şi în alte ţinuturi supuse sălbăticiei Romei, n-au îndurat aceste
suferinţe cu o statornicie de eroi, pentru dragostea Domnului şi a adevărului!
„Ei nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte" (Apocalipsa 12:11).
Dacă
tortura nu scotea mărturii de la prizonier, se întrebuinţa viclenia pentru a le
dobândi. Se aducea în aceeaşi celulă o persoană acuzată (spuneau ei) tot de
crime de erezie. Acesta vorbea împotriva bisericii şi Inchiziţiei şi căuta,
astfel, să capete de la învinuit vreun răspuns în acelaşi fel. Sau venea cineva
să-l vadă sub cuvânt că-i aduce vreo mângâiere. Acesta spunea prizonierului că
dacă vrea să i se destăinuiască, secretul îi va fi bine păzit şi că se va
folosi de toată influenţa pe care o are pentru a-l elibera. Dacă prizonierul
credea aceste cuvinte, îşi semna singur sentinţa de moarte. Întotdeauna se
folosea acelaşi sistem de minciuni.
Când
nu se găseau împotriva învinuitului destule dovezi pentru a-l condamna la
moarte sau dacă îl recunoşteau că împărtăşise învăţături deosebite de ale
bisericii romane, dar se pocăia, era câteodată iertat; dar din 2000 de cazuri, spune
un istoric papistaş, abia unul sau două erau iertate. Niciodată însă iertarea
nu se dădea acelora pe care Domnul îi folosise ca slujitori ai Cuvântului Său.
De altfel iertarea nu elibera pe deplin pe cei căiţi, cum îi numeau ei. Aceştia
luau o pedeapsă mai mult sau mai puţin aspră. Adesea erau închişi pe viaţă, fie
în închisorile Inchiziţiei, fie, în cazul femeilor, prin mănăstiri. Alteori îi
ţineau prin încăperi umede, fără lumină, unde nu pătrundea niciodată lumina sau
unde nu puteau să stea nici în picioare, nici jos, nici culcat.
Aceia
împotriva cărora doi martori spuneau că i-au auzit vorbind contra Romei sau
care erau socotiţi că au astfel de învăţături, dar nu vor să mărturisească,
erau pedepsiţi cu moartea prin foc. Dar inchizitorii şi slujitorii lor nu
rosteau şi nu executau sentinţa. Nu; biserica romană are groază de sânge,
spunea ea, şi opreşte pe preoţii ei de a-l vărsa. Când „Sfântul Oficiu"
judeca şi socotea că un om este vrednic de moarte, îl încredinţa braţelor
seculare, adică magistraţilor civili, recomandându-le cu ipocrizie să-l trateze
cu blândeţe şi să nu se atingă de viaţa lui. Era numai un fel de a vorbi şi
magistraţii ştiau lucrul acesta. Ei nu uitau că a cruţa pe unul dintre cei
condamnaţi de Inchiziţie, însemna să fie ei înşişi bătuţi şi expuşi răzbunării
groaznicului tribunal. Dimpotrivă, dacă ardeau pe cel condamnat, căpătau
aprobarea preoţilor, iar papa le ierta păcatele. Trei ani de indulgenţe căpătau
toţi aceia care luau parte la chinul ereticilor.
Inchizaţia
s-a stabilit mai întâi în Franţa împotriva albigenzilor. După aceea ea s-a
dezlănţuit împotriva evreilor şi a maurilor. Evreii erau foarte numeroşi în
Spania şi, sub stăpânirea îngăduitoarea a maurilor, au dobândit mari averi.
Sub cuvânt că iudeii stricau pe creştini şi că pângărâseră sfintele moaşte - de
fapt însă pentru a le răpi averile - regele Ferdinand le-a poruncit sau să se
facă creştini, sau să părăsească regatul. Mulţi au ales să plece, mai bine
părăsind casele şi averile, decât să îmbrăţişeze o religie care pentru ei era o
idolatrie. Alţii s-au învoit să fie botezaţi, dar urând şi mai departe o
religie pe care o primiseră de frică, iar pe ascuns îndeplineau mai departe
vechile lor forme religioase. La început împotriva lor şi-a îndreptat Inchiziţia
puterea, spre a-i descoperi şi pedepsi. Mii de oameni au fost arşi sau
pedepsiţi, iar regele şi Inchiziţia au împărţit averile între ei.
Maurii
erau arabi mahomedani care în secolul al VIII-lea au năvălit în cea mai mare
parte din Spania şi au întemeiat acolo un regat înfloritor. Se văd şi azi
ruinele, urme ale strălucirii lor trecute. Încetul cu încetul prinţii creştini
care au fugit în munţii Asturiilor, în nordul ţării, au recucerit provinciile
ocupate de mauri şi i-au izgonit în Africa. Apoi Granada, capitala lor, a fost
luată în 1492, de regele Ferdinand şi soţia sa Izabela, dar stăpânirea lor s-a
sfârşit repede. Ultimul rege al lor, Boabdil, s-a retras în Alpujarra. I se
îngăduise să locuiască în Spania, iar foştilor săi supuşi care rămâneau în ţară
li s-a permis libertatea religioasă. La început, maurii au fost primiţi cu
îngăduinţă.
Un
episcop, numit Fray Hernando de Talavera, care era un adevărat creştin, avea pe
inimă aducerea sufletelor la Cristos; şi lepădându-se de o afacere care îi
aducea multe bogăţii, a primit să fie arhiepiscop al Grenadei. El înţelesese că
pentru a aduce pe mauri la creştinism trebuia să le vestească pe Cristos; a
început să lucreze printre ei şi a tradus Biblia în limba arabă. Prin duhul său
blând şi prin viaţa-i curată, el a câştigat iubirea maurilor care îl ascultau
cu plăcere. Dar acest fel de a răspândi Evanghelia nu plăcea celorlalţi
episcopi şi consilierilor regelui şi reginei. Fray Hernando a trebuit să li se
supună şi s-a retras; a fost învinuit chiar de erezie, dar a fost scăpat de
către papa.
La
stăruinţa preoţilor care l-au convins că trebuie să cureţe pământul Spaniei de
tot ce nu era creştin, regele şi regina, împotriva tratatelor, au silit pe
fostul rege să părăsească Spania, iar maurii au fost puşi să aleagă între a fi
izgoniţi sau botezaţi. Dar ce valoare aveau asemenea creştini? Numele lui Isus
era şi mai mult urât de către aşa-zişii convertiţi care îşi păstrau în taină
vechile lor obiceiuri religioase. Sfântul Oficiu găsea într-asta atâtea
prilejuri să lucreze, pentru că îi erau pârâţi cei care practicau în ascuns
formele musulmane, iar averile celor condamnaţi intrau în mâinile regelui şi
ale inchizitorilor. Ce creştinism! Domnul Isus spusese ucenicilor Săi: „Nu vă
strângeţi comori pe pământ" şi încă: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri".
Dar,
în afară de iudei şi mauri, în urma Reformei, după ce sufletele au fost lumiate
şi aduse la Domnul prin Cuvântul lui Dumnezeu şi scrierile reformatorilor, Inchiziţia
îşi îndrepta împotriva acestora puterile ei. Într-adevăr, aceasta era primejdia
de moarte pentru biserica romană. Nimeni nu se gândise să se facă iudeu sau
mahomedan; dar Cuvântul lui Dumnezeu arăta greşelile bisericii catolice şi,
primit în inimă, făcea ca sufletele credincioase să iasă şi să se despartă de
acest sistem de nelegiuire. De aceea Inchiziţia a pus totul în mişcare pentru
a înăbuşi adevărul: închisori, fierul, focul, copleşind şi nimicind pe cei care
erau martori ai adevărului. O făcuse şi mai înainte în alte locuri, ori de câte
ori adevărul luminase sufletele şi îl mărturisise, dar în Spania şi Portugalia
persecuţia a luat un caracter sistematic. Inchiziţia nu a fost desfiinţată în
Spania decât la începutul secolului trecut, dar duhul care a influenţat-o a
pierit oare? În decursul unui secol, numai în Spania, sub şase mari inchizitori
(secolul al XVI-lea), mai mult de 10.000 persoane au fost arse pe rug şi mai
mult de 225.000 persoane au fost condamnate la felurite chinuri! Şi toate
cruzimele ei adunate se făceau în numele Aceluia care S-a dat de bunăvoie pe El
Însuşi pentru mântuirea oamenilor, şi care spunea lui Ioan şi lui Iacov care
cereau să coboare foc din cer peste oamenii care nu primiseră pe Stăpânul lor:
„Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi!"