TIATIRA
După
înştiinţarea trimisă Adunării din Pergam, Domnul Se adresează celei din
Tiatira. După cum vom vedea, El Se prezintă sub trăsăturile care se potrivesc
de minune stării acestei adunări.
„Îngerului
Bisericii din Tiatira, scrie-i: „Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii
ca para focului şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă" (Apocalipsa
2:18). Pentru ce Domnul Se numeşte aici Fiul lui Dumnezeu, cum nu Se numeşte în
cel dintâi capitol? Domnul întrebase odată pe ucenicii Săi: „Voi cine ziceţi că
sunt?" Şi Petru răspunsese: „Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului Celui
viu!" Atunci Domnul a zis: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi
porţile Locuinţei morţilor (adică puterea Satanei şi a morţii) nu o vor
birui" (Matei 16:15, 16-18). Astfel, Biserica zidită de Domnul Cristos
este întemeiată pe El, Fiul Dumnezeului Celui viu, care prin înviere a biruit
pe Satan şi moartea, şi prin urmare ea nu poate să piară, oricare ar fi
loviturile Vrăjmaşului.
Trebuie
să spunem că Adunarea din Tiatira era într-o stare foarte rea; ea reprezintă,
de altfel, starea în care a căzut întreaga Biserică, după ce s-a unit cu lumea.
Negreşit, s-ar fi putut crede că Satan reuşise să iasă biruitor. Tocmai atunci
Domnul Isus Se înfăţişează adunării, numindu-Se „Fiul lui Dumnezeu", vrând
să-i spună: „Eu sunt în veci Fiul lui Dumnezeu şi, oricât de tristă ar fi
starea dinafară a Bisericii, Adunarea Mea, alcătuită din adevăraţii
credincioşi, nu va pieri niciodată". Este aici o mângâiere pentru
credincioşii din toate timpurile.
Răul
care se găsea în această adunare trebuia însă judecat. Iată pentru ce Domnul
spune că are „ochii ca para focului", deci o privire care pătrunde totul;
şi „picioarele ca arama aprinsă", adică gata să-L ducă acolo unde trebuia
să se facă judecată împotriva răului.
Domnul
zice apoi: „Ştiu faptele tale". În înştiinţarea către Tiatira e vorba de
mai multe ori de fapte. Erau fapte rele: acelea ale Izabelei, din cauza cărora
trebuia să se pocăiască, adică să le părăsească. Pe lângă acestea, erau şi
fapte bune: acelea pe care Domnul le numeşte „lucrările Mele", care erau
făcute în ascultare de El şi pentru El. Acestea aveau să fie păzite până la
sfârşit. Domnul le cunoaşte şi le cumpăneşte pe toate, bune şi rele, şi spune:
„Vă voi da fiecăruia după faptele voastre."
„Ştiu
faptele tale", spune îngerului Domnul; şi ceea ce urmează ne arată despre
ce fel de fapte e vorba: „dragostea ta, credinţa ta, răbdarea ta şi faptele
tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi." Ce frumoasă
înfăţişare a vieţii creştine! Aici era mai bine ca la Efes, căci pe când aceia
părăsiseră dragostea dintâi, aici faptele din urmă erau mai multe decât cele
dintâi.
Cui
se potriveau aceste cuvinte? Nu tuturor care erau în Tiatira, se înţelege, căci
erau acolo şi oameni care trăiau într-o stricăciune destul de mare şi ale căror
fapte rele nu puteau izvorî din credinţă şi dragoste. Aşadar ele se potriveau
celor care condamnau răul şi se despărţeau de el.
Domnul
arată apoi răul cel mare care se afla în Adunarea din Tiatira: „Iată ce am
împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea, care se zice prorociţă, să
înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la desfrânare şi să mănânce din
lucrurile jertfite idolilor" (Apocalipsa 2:20). Şi în Pergam erau persoane
care ţineau această învăţătură rea, învăţătura lui Balaam; aici însă era şi mai
rău. Totuşi, înainte de a vorbi despre Izabela din Tiatira, vom spune câteva
cuvinte despre o altă persoană cu acest nume, pe care ne-o aminteşte Vechiul
Testament. E vorba despre ea în istoria împăraţilor lui Israel.
Ahab
a fost cel mai nelegiuit dintre aceşti împăraţi, care de altfel cu toţii au
făcut ce era rău înaintea Domnului. Ahab însă a pus vârf păcatelor sale, luând
de soţie pe Izabela, fiica unui împărat al sidoniţilor, o femeie blestemată şi
crudă. Ea a îndemnat pe soţul ei şi împreună cu el pe poporul Israel să se
închine la idoli; a prigonit cu înverşunare pe prorocii Domnului şi i-a ucis;
de asemenea, a poruncit să fie omorât nevinovatul Nabot (Citiţi 1 Împăraţi 16:30-32;
18:4; 21:21,25). S-ar fi putut crede că toţi israeliţii au fost duşi în
rătăcire şi că închinare la adevăratul Dumnezeu nu se mai pomenea în Israel.
Chiar prorocul Ilie credea astfel. El spune lui Dumnezeu: „Copiii lui Israel au
părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale şi au ucis cu sabia pe
prorocii Tăi; am rămas numai eu singur şi caută să-mi ia viaţa." Dumnezeu
însă îi răspunde: „Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat
genunchiul înaintea lui Baal" (1 Împăraţi 19:14-18; Romani 11:2-5). Aceşti
şapte mii de bărbaţi alcătuiau o rămăşiţă. Aceştia au rămas credincioşi lui
Dumnezeu, în timp ce mulţimea s-a abătut de la adevăr. O astfel de rămăşiţă se
găsea şi în Tiatira.
Izabela
din Tiatira este numită aşa de Domnul din cauza asemănării cu blestemata soţie
a lui Ahab, care a împins poporul să se închine la idoli. Dar în loc să aibă
proroci mincinoşi sub porunca ei, cum avea împărăteasa lui Israel, Izabela din
Tiatira, ca să înşele mai bine sufletele, se dădea ea drept „prorociţă",
adică pretindea că vorbeşte din partea lui Dumnezeu şi deci nu poate să se
înşele sau să greşească. Din cauza aceasta, învăţăturile ei trebuiau să fie
primite ca venite chiar din partea lui Dumnezeu. Punea deci cuvântul ei pe
aceeaşi treaptă cu Cuvântul lui Dumnezeu. În felul acesta, sufletele erau
orbite, duse în rătăcire şi minciună şi abătute de la calea lui Dumnezeu, în
timp ce-şi închipuiau că ascultă de El. În loc să fie robi ai lui Dumnezeu,
ajunseseră robi ai Satanei, slujind idolilor. Îngerul adunării, adică cei care
erau răspunzători, în loc să înlăture răul, l-au cruţat. De aceea Domnul îi
spune: „Am împotriva ta." El nu poate îngădui răul.
Ca
întotdeauna, Domnul Şi-a arătat şi aici răbdarea: „I-am dat vreme să se
pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască." Ce rămâne de făcut când, cu toată
înştiinţarea şi răbdarea Domnului, cineva nu vrea să se pocăiască? Nu mai
rămâne decât judecata. Aceasta o şi rosteşte Domnul împotriva Izabelei. Ea va
fi adusă în stare de neputinţă: „aruncată bolnavă în pat", zice Domnul. Ce
se va alege de pretenţiile ei mândre? Cei ce s-au întovărăşit cu ea vor fi
pedepsiţi cu „un mare necaz"; iar despre copiii ei, aceia pe care şi i-a
învăţat şi hrănit cu învăţăturile ei, Domnul zice: „Voi lovi cu moarte pe
copiii ei. Şi toate Bisericile vor cunoaşte că Eu sunt Cel ce cercetez
rărunchii şi inima; şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele
voastre" (Apocalipsa 2:23). Da, judecata grozavă care a lovit pe Izabela arată
că Domnul cunoaşte gândurile şi simţirile inimii, că face dreptate şi că nimic
nu poate să-I placă din partea dinafară a unei religii abătute de la adevăr. El
răsplăteşte fiecăruia după faptele sale, pe care le cunoaşte.
După
ce a rostit judecata asupra Izabelei, asupra celor ce s-au întovărăşit cu ea şi
asupra copiilor ei, Domnul Se îndreaptă către o altă ceată de oameni. Nu mai
vorbeşte îngerului, căci îngerul reprezintă întreaga biserică şi a lăsat pe
Izabela să facă tot ce a vrut. Domnul vorbeşte acum unui mănunchi de persoane,
pe care-l vede în afară de această stare rea; El vorbeşte unei rămăşiţe. Le
spune: „Vouă însă tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura
aceasta şi n-aţi cunoscut adâncimile Satanei, cum le numesc ei". Domnul, ai
cărui ochi sunt ca para focului, deosebeşte în Tiatira pe toţi aceia care n-au
învăţătura Izabelei, care n-o recunosc ca prorociţă şi resping învăţăturile ei,
pe care Domnul le numeşte „adâncimile Satanei". În adevăr, ce ar putea
arăta mai bine adâncimea vicleşugului Satanei, decât să cauţi să uneşti
creştinismul cu închinarea la idoli, socotind că aceasta este o învăţătură a
lui Dumnezeu? Poate că acei care, în Tiatira, respingeau o asemenea învăţătură,
erau în număr mic şi erau dispreţuiţi şi batjocoriţi de cei care se lăudau că
sunt Biserica. Domnul însă îi cunoştea şi le dădea încuviinţare: acesta e
lucrul cel mai de seamă atât pentru ei cât şi pentru noi. Ce spune Domnul
acestor credincioşi? „Nu pun peste voi altă greutate", adică nu cer de la
voi altceva, decât să staţi departe de învăţătura stricată a Izabelei: „numai
ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni!"
Poate
ca n-aveau multă cunoştinţă şi lumină în privinţa Cuvântului lui Dumnezeu; dar
ceea ce aveau le ajungea ca să poată să deosebească învăţătura nelegiuită a
Izabelei, pretenţiile ei neîntemeiate şi idolatria ei, şi astfel să se despartă
de ea. Nu aveau decât să ţină aceasta cu tărie în inimile lor, până la venirea
Domnului Cristos.
Este
întâia dată când se vorbeşte despre venirea Domnului Cristos în epistolele
adresate adunărilor. Aceasta ne arată că starea acestor adunări ne zugrăveşte
minunat treptele prin care a trecut şi trece Biserica întreagă. Cele trei stări
descrise în Efes, Smirna şi Pergam sfârşesc în Tiatira. Starea arătată în aceasta
din urmă ţine până la sfârşit, până la venirea Domnului. Dar ce timp din
istoria Bisericii reprezintă Tiatira? Timpul care începe după ce Biserica a
făcut tovărăşie cu lumea sub împăraţii creştini. Să vedem acum promisiunile
măreţe făcute biruitorului.
Iată
ce spune Domnul: „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit
lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de
fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la
Tatăl Meu. Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă" (Apocalipsa 2:27-28).
Cele
dintâi cuvinte ale Domnului sunt destul de izbitoare: „Celui ce va birui".
O biruinţă nu se poate dobândi fără luptă cu un vrăjmaş. Cine este vrăjmaşul ce
trebuie biruit? Satan, vrăjmaşul înverşunat al Domnului Cristos şi al sfinţilor
Săi. El a fost învins de două ori de Domnul: întâi în pustie, apoi în
Ghetsimani şi pe cruce. După biruinţa Sa, Domnul Isus înviat S-a înălţat la cer
şi S-a aşezat pe scaunul de domnie al Tatălui Său. Acum, Satan se luptă cu cei
ce au trecut de partea Domnului Isus. Se luptă împotriva lor în toate chipurile
şi cu tot felul de arme.
Vedeţi
cum a lucrat Satan la Efes: a reuşit să adoarmă pe creştini la gândul că toate
mergeau bine şi astfel părăsesc dragostea dintâi. La Smirna întrebuinţează
furia şi întărâtă lumea să prigonească pe cei credincioşi; la Pergam, ca să-i
înşele, se foloseşte de lume şi de învăţătorii mincinoşi; în Tiatira,
întrebuinţează vicleşugurile, minciunile şi înşelăciunile Izabelei, ca să facă
pe creştini să se închine la idoli. Împotriva tuturor acestor uneltiri, cel
credincios trebuia să lupte şi să biruie, rămânând strâns unit cu Domnul Cristos.
Să
vedem acum răsplata pe care o promite Domnul biruitorului din Tiatira. El zice
de două ori: „Voi da." Vedem deci că răsplata este dublă. Despre cea
dintâi se spune: „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit
lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de
fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la
Tatăl Meu" (Apocalipsa 2:26,27). Ca să pricepem ce vrea să spună Domnul
aici, să citim Psalmul 2, versetele 7-9: Aici, Dumnezeu zice Domnului Cristos:
„Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut." Aceste cuvinte privesc naşterea
Domnului în această lume. Apoi Dumnezeu continuă: „Cere-Mi şi-Ţi voi da neamurile
de moştenire şi marginile pământului în stăpânire!" Acum, Domnul Isus e
lepădat şi de iudei şi de neamuri, iar Împărăţia Sa nu este din lumea aceasta
(Ioan 18:36). Dumnezeu L-a înălţat la cer, în slavă, şi de acolo Domnul Isus
adună Biserica, poporul Lui ceresc. Dar vine vremea când El Îşi va cere
moştenirea pământească ce I se cuvine şi Dumnezeu îi va da neamurile. După
marile judecăţi, „împărăţia lumii va trece în mâinile Domnului nostru şi ale Cristosului
Său. Şi El va împăraţi în vecii vecilor" (Apocalipsa 11:15).
Atunci,
nimic nu va sta împotriva puterii de stăpânire a Domnului. Dumnezeu spune: „Tu
le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” Închipuiţi-vă
un om înarmat cu un drug de fier, lovind într-o oală de lut. Poate vasul să se
împotrivească? Se înţelege că nu. O singură lovitură îl va face bucăţi. Tot aşa
va fi când Domnul va lua în stăpânire neamurile cu marea Sa putere şi va începe
să împărătească pe pământ (Apocalipsa 11:17). Neamurile se vor răzvrăti
împotriva Lui. Vorbind despre Domnul şi despre Unsul Său, în acelaşi gând,
împăraţii şi conducătorii lor vor zice: „Să le rupem legăturile şi să scăpăm de
lanţurile lor!" Acesta va fi timpul marei răzvrătiri a oamenilor împotriva
lui Dumnezeu; şi timpul acesta chiar a început. Domnul însă îşi va bate joc de
încercările lor zadarnice; El le va vorbi în mânia Sa şi va nimici aceste
nenorocite vase de pământ (Apocalipsa 19:11-21). Apoi, va statornici, aici pe
pământ, Împărăţia Sa de dreptate şi de pace. Satan va fi legat şi pământul va
fi binecuvântat. Atunci, pretutindeni va domni dreptatea. Ştim că dreptatea
este neînduplecată, ca un drug de fier; de aceea, dacă în Împărăţia Domnului se
va ridica cineva împotriva stăpânirii Sale, acela va fi nimicit. Aceasta e Împărăţia
pe care a primit-o Domnul Cristos de la Tatăl Său.
Iată
care va fi cea dintâi răsplată dată biruitorului din Tiatira. El va însoţi pe
slăvitul său Împărat în Împărăţia Sa. După ce a luptat sub comanda Sa, va
împăraţi împreună cu El (2 Timotei 2:12). Sfinţii vor judeca lumea. Acum, pe
pământ, ei sunt o ceată mică, slabă, dispreţuită, adesea prigonită; însă Domnul
a zis: „Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia"
(Luca 12: 32). Sfinţii n-au încă Împărăţia, dar, când va veni Domnul Cristos
să-Şi ia în stăpânire moştenirea, ei Îl vor urma din cer (Apocalipsa 19:14) şi,
ca răsplată a biruinţei, vor fi moştenitori împreună cu El şi vor împăraţi în vecii
vecilor (Apocalipsa 22:3).
A
doua răsplată dată biruitorului este şi mai însemnată. Aceasta însă e pentru
inima lui. Apostolul scrie lui Timotei: „Nici un ostaş nu se încurcă în
treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a înscris la oaste" (2 Timotei
2:4). În luptele de pe pământ, s-au văzut de mai multe ori soldaţi care au
luptat nu pentru glorie sau pentru că erau datori să lupte, ci din iubire
pentru comandantul lor. Pentru că îşi iubeau comandantul, erau gata să şi
moară pentru el. Aşa este şi adevăratul luptător creştin. El îşi zice: „Cristos
m-a iubit; El S-a dat pentru mine. Eu nu mai sunt al meu, ci al Lui". De
aceea luptă şi moare, dacă trebuie, din dragoste pentru Domnul Cristos. Aşa a
fost Pavel, aşa au fost martirii. Cine n-are dragoste, nu este un bun ostaş al
Domnului Cristos. Steagul sub care luptăm este dragostea pentru El. Să ne aducem
aminte de aceste cuvinte gravate pe zidurile turnului din Londra de către unul
din cei ce au suferit şi au murit pentru El: „Isus este dragostea mea."
Iată de unde-şi primea puterea în luptă.
Aceluia
care iubeşte pe dumnezeiescul său Stăpân şi care, din dragoste pentru El, luptă
şi biruie, Domnul îi spune: „Îi voi da luceafărul de dimineaţă." Este
steaua strălucitoare care se iveşte pe cerul senin cu puţin înainte de
răsăritul soarelui şi pe care o văd numai cei ce se scoală înainte de ivirea
zorilor. Ea se arată înainte de a răsări soarele şi vesteşte ziua. Apoi, pe
măsură ce soarele se zăreşte, ea păleşte; iar când soarele a răsărit de-a
binele şi luminează totul cu razele sale strălucitoare, ea dispare. Ca să ştim
despre ce luceafăr de dimineaţă vorbeşte Domnul, să ascultăm ce ne spune El
Însuşi la sfârşitul Apocalipsei: „Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David,
Luceafărul strălucitor de dimineaţă" (Apocalipsa 22:16). Aşadar,
luceafărul este Domnul Cristos din cer. El este numit aşa, întrucât, înainte de
a Se arăta şi a străluci în lume ca Soare al dreptăţii (Maleahi 4:1-2), înainte
de a veni să împărătească pe pământ, El va răsări în inima alor Săi, care ştiu
că va veni să-i ia, ca să-i ducă la El în cer. Creştinul veghează şi priveşte
necurmat spre cer, de unde aşteaptă pe Domnul Isus, pe care-L iubeşte. Această
nădejde îl sprijineşte şi-i bucură inima. El se întreabă: Când va veni
Preaiubitul meu?" Iar Domnul îi răspunde: „Eu vin curând." Ce lucru
minunat e să lupţi şi să birui călăuzit de acest gând: „Isus vine!" Când
va veni El, Luceafărul strălucitor de dimineaţă, şi te va lua cu El, ce-ţi va
da? Ţi se va da El Însuşi, cu toată dragostea Sa, cu toată duioşia Sa, cu toată
fericirea de care Se bucură în cer şi de care te vei bucura şi tu împreună cu
El.
Ne
rămâne să vedem ce timp al istoriei Bisericii se potriveşte cu starea
înfăţişată în Adunarea din Tiatira. Este timpul care a urmat după ce Biserica
s-a aşezat sub ocrotirea lumii şi a împăraţilor romani. La Pergam, Domnul îi
dăduse această înştiinţare: „Pocăieşte-te, dar!" Biserica însă nu L-a
ascultat şi astfel s-a stricat din ce în ce mai mult.
Răul
s-a întins în Biserică, a crescut şi a ajuns la culme în timpul care în istorie
se numeşte „Evul Mediu" şi care a durat de la sfârşitul secolului al 4-lea
până la sfârşitul secolului al 14-lea, adică aproape 1000 de ani. A fost un
timp de mare întuneric. Era pe atunci o mare ceată religioasă, care-şi dădea
numele de creştină, şi care se numea Sfânta Biserică catolică sau universală,
mama celor credincioşi. Cât de deosebită era însă de Biserica pe care o vedem
înfăţişată în Faptele Apostolilor şi în Epistole!
Cel
dintâi lucru care izbea la această ceată religioasă care purta numele de
Biserică şi care spunea că e adevărata Mireasă a lui Cristos era deosebirea
foarte mare ce se făcea între cler şi laici. La început, precum citim în Noul
Testament, în adunările creştinilor, toţi erau deopotrivă: toţi erau preoţi ca
să aducă jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos (1 Petru
2:5). În aceste adunări, credincioşii se rugau, cântau, frângeau pâinea, adică
sărbătoreau cina şi dacă un frate avea de spus o învăţătură, un îndemn sau un
cuvânt de zidire, o făcea în libertate, după cum îl călăuzea Duhul lui Dumnezeu
(1 Corinteni 11:20-34; 14:26-33; Faptele Apostolilor 20:7).
În
adunări erau, în adevăr, bătrâni sau supraveghetori şi slujitori sau diaconi;
aceştia însă nu alcătuiau o ceată deosebită de ceilalţi credincioşi. Diaconii
sau slujitorii aveau grijă de cei săraci sau de alte nevoi ale adunării;
bătrânii trebuiau să vegheze asupra turmei, s-o păstorească şi s-o hrănească,
învăţând şi îndemnând cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu. Erau mai mulţi
bătrâni în fiecare adunare şi printre ei erau unii înzestraţi în chip deosebit
pentru învăţătură (1 Timotei 5:17; Faptele Apostolilor 6:1-6; Tit 1:5). Dar,
dacă însărcinarea bătrânilor şi a diaconilor era o slujbă de cinste, ca venind
din partea Domnului, ei n-aveau, din cauza aceasta, drept de stăpânire asupra
celorlalţi credincioşi. Să ascultăm îndemnul pe care li-l dă apostolul Petru:
„Sfătuiesc pe bătrânii dintre voi, eu, care sunt bătrân împreună cu ei, un
martor al suferinţelor lui Cristos şi părtaş al slavei care va fi descoperită:
păstoriţi turma lui Dumnezeu care este cu voi, nu fiind constrânşi, ci de bună
voie; nu pentru un câştig ruşinos, ci cu dragă inimă; nu ca şi cum aţi stăpâni
peste cei încredinţaţi vouă, ci fiind modele turmei" (1 Petru 5:1-3).
Aceasta
era la început rânduiala din Biserica lui Dumnezeu. Dar, puţin câte puţin,
lucrurile s-au schimbat, urmând calea următoare: în adunarea dintr-o cetate,
unul din bătrâni vine şi ocupă un loc mai de frunte. Numai el este episcopul
sau supraveghetorul, ceilalţi alcătuind prezbiteriul sau ceata bătrânilor sau
a preoţilor, care, cu episcopul în frunte, luară cu totul în mână conducerea
adunării. În curând, nu s-a mai cerut sfatul adunării. Apoi, episcopul unei
cetăţi şi-a întins autoritatea şi asupra adunărilor învecinate şi astfel s-au
alcătuit ţinuturi spirituale sau eparhii. Mai multe ţinuturi au fost supuse, la
rândul lor, autorităţii superioare a episcopului unei cetăţi mai de seamă,
căruia i s-a dat titlul de arhiepiscop sau episcop metropolitan. Sub ascultarea
episcopilor şi arhiepiscopilor erau preoţii, diaconii şi paracliserii sau
oamenii de servici, afară de ceilalţi, care erau socotiţi simpli credincioşi.
Toţi
aceştia în frunte cu episcopii şi arhiepiscopii au fost socotiţi, în curând, ca
o ceată deosebită de ceilalţi credincioşi şi au alcătuit clerul, de la un
cuvânt care înseamnă moştenire, ca şi cum ei ar fi o moştenire deosebită din
partea lui Dumnezeu; ceilalţi creştini au fost numiţi laici, de la un cuvânt
care înseamnă popor. În cler se intra printr-o slujbă religioasă numită
hirotonie, rânduiala cu totul omenească; numai clerul, începând cu preoţii,
aveau dreptul să împlinească slujbele bisericeşti numite taine. Laicii trebuiau
să se supună clerului şi astfel a fost dat la o parte îndemnul apostolului
Petru de a nu stăpâni asupra moştenirii Domnului.
Roma,
fiind capitala marei împărăţii romane, episcopul acestei cetăţi a ridicat
pretenţia să fie mai presus de toţi ceilalţi. El se socotea de altfel urmaşul
lui Petru, despre care se spunea că a fost cel dintâi dintre apostoli. Puţin
câte puţin, autoritatea lui a fost primită în tot Apusul Europei şi, sub numele
de papă, el a ajuns căpetenia puternică a adunării religioase care se numeşte
Sfânta Biserică Catolică sau universală, alcătuită din cler, care avea toată
autoritatea, şi din laici, care trebuiau să se supună orbeşte la ceea ce
învăţau conducătorii Bisericii, adică clerul.
Uneori
se adunau sinoade. Acestea erau adunări alcătuite din episcopii din întreaga
Biserică, adunări care luau hotărâri cu privire la învăţătura Bisericii sau la
rânduiala care avea să domnească în ea. Hotărârile sinoadelor erau socotite ca
fiind insuflate de Duhul Sfânt şi prin urmare fără greşeală. De aceea, toţi
erau îndatoraţi să le dea ascultare; cel care nu se supunea era anatemizat şi
izgonit din Biserică. Astfel, Biserica „învăţa" ca şi Izabela din Tiatira
şi pretindea că este gura lui Dumnezeu. Mai tîrziu şi papa, care se numea vicar
sau locţiitor al Domnului Cristos pe pământ, a început să afirme că, întrucât e
îmbrăcat cu această putere, e scutit de orice putinţă de a greşi.
Şi
astfel, aşa-zisa Biserică, întocmai ca Izabela, şi-a luat drept de stăpânire
asupra sufletelor, amăgind inimile celor care purtau Numele Domnului Cristos.
Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat la o parte, iar Biserica, adică clerul,
sprijinindu-se pe tradiţii venite - zicea ea - de la apostoli şi lăsate în
păstrarea ei, a primit o mulţime de rânduieli care dovedesc o credinţă deşartă
şi pe care Cuvântul lui Dumnezeu nu numai că nu le încuviinţează, dar chiar le
condamnă. De teamă că, prin citirea Scripturii, poporul are să deschidă ochii
asupra acestor lucruri, susţinea că numai ea are dreptul să interpreteze
Scriptura şi, în cele din urmă, a ajuns chiar să oprească pe laici de a o citi.
Cel
mai mare şi mai înspăimântător dintre relele primite în creştinătate a fost
idolatria. Nu numai că s-a restatornicit cultul lui Jupiter, al Iunonei şi al
altor zei din păgânism, dar cultul cel nou a fost mai rău decât cele ale păgânilor,
pentru că sufletele au fost silite să-l primească în numele creştinismului. S-a
început să se rânduiască sărbători în amintirea apostolilor şi sfinţilor care
au suferit martiriul pentru Domnul Cristos. Apoi, şi-au închipuit că, întrucât
aceştia sunt în chip deosebit plăcuţi lui Dumnezeu, s-ar putea îndrepta spre ei
ca să mijlocească pe lângă Dumnezeu în privinţa ajutorului de care au nevoie.
S-au rânduit astfel, în loc de un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni:
Omul Isus Cristos (1 Timotei 2:5), o mulţime de mijlocitori. Papa şi-a luat
dreptul de a canoniza, adică de a pune în rândul sfinţilor, către care se pot
îndrepta rugăciuni, persoane care se deosebiseră, zicea el, prin evlavia lor şi
prin puterea de a face minuni. Numărul acelora cărora li se puteau ruga şi pe
ale căror mijlociri pe lângă Dumnezeu se puteau sprijini a ajuns nespus de
mare. Li s-au făcut icoane, tablouri sau statui, înaintea cărora se plecau, aşa
cum făceau şi păgânii cu zeii lor mincinoşi. Fiecare persoană, fiecare meşteşug,
fiecare oraş, fiecare biserică îşi aveau sfântul lor ocrotitor. În fiecare
casă, la fiecare colţ de stradă, pe drumuri şi la răspântii s-au aşezat astfel
de chipuri, înaintea cărora se închinau. Ajunseseră să se închine şi îngerilor,
cu toate că Scriptura învaţă altfel (Coloseni 2:18). În fruntea tuturor
sfinţilor, care erau socotiţi ca nişte dumnezei, a fost aşezată, prin cultul
ei, Fecioara Maria, căreia i se dădea numele de „mama lui Dumnezeu": i se
dădea o cinste dumnezeiască, fiind socotită o mijlocitoare atotputernică pe
lângă Domnul Cristos. Unul din cei mai mari învăţaţi din Evul Mediu, Sfântul
Bernard, zicea: „Dacă te temi să te apropii de Tatăl, ştii că El ţi-a dat pe
Isus ca Mijlocitor. Dar poate că te înspăimântă slava acestui Isus care, deşi S-a
făcut om, este totdeauna Dumnezeu. Îţi trebuie un avocat pe lângă El. Ei bine,
cere ajutorul Mariei!"
Dar
au mers şi mai departe. Chiar din Domnul Cristos au făcut un idol. Se închinau
la chipul Lui, fie că-L înfăţişau copil în braţele mamei Sale, fie răstignit pe
cruce. Mai mult încă: şi-au închipuit că pâinea şi vinul de la cină, după
anumite cuvinte rostite de preot, nu mai erau pâine şi vin, ci se prefăceau în
însuşi trupul Domnului. Se spunea că preotul aduce astfel, de fiecare dată, o
jertfă fără sânge pentru păcate; aceasta însă era împotriva a ceea ce spune
Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 9:22-26; 10:10-12). Pâinea sfinţită, sau sfântul
Agneţ, era înfăţişată poporului ca şi cum ar fi Dumnezeu, iar poporul i se
închina şi o adora. Cu alte cuvinte, preotul crea pe Dumnezeu! Ce orbire!
Apoi,
printr-o rătăcire ciudată, se socotea că întrucât pâinea se prefăcea în trupul
lui Cristos, în care era deci şi sângele Său, nu mai era nevoie ca paharul să
fie dat poporului, ci era păstrat pentru cler.
Creştinătatea
ajunsese astfel un mare templu de idoli. Precum Izabela din Vechiul Testament
umpluse ţara lui Israel cu icoane de-ale zeilor şi avea numeroşi preoţi şi
proroci mincinoşi, tot aşa a făcut şi Izabela din Evul Mediu, târând în cea mai
grozavă idolatrie pe cei care ar fi trebuit să fie slujitori ai lui Cristos.
La
toate acestea, s-a mai adăugat încă un rău destul de mare şi anume:
stricăciunea vieţii, mai ales a clerului. Nefiind mulţumit numai cu
întâietatea spirituală asupra întregii Biserici din Apus, papa a vrut să fie şi
cel mai puternic stăpânilor pământesc. Avea deci împărăţia lui, curtea lui şi
bogăţiile lui, el, care pretindea că este urmaşul lui Petru, pescarul, şi
reprezentantul acestui Isus, care n-a avut unde să-Şi plece capul şi care zicea:
„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta". Înălţându-se mereu, papa a
cerut pentru el, ca locţiitor al lui Isus Cristos, cinstea care trebuia dată
numai lui Dumnezeu: a mers până acolo că a pretins să aibă întâietatea asupra
tuturor împăraţilor, regilor şi prinţilor pământului! După exemplul lui,
arhiepiscopii, episcopii şi stareţii de mănăstiri au vrut şi ei să fie prinţi,
să aibă averi şi bogăţii. De unde aveau să le ia? De la bieţii laici. Li se
vindea cu bani iertarea păcatelor, făcându-le în felul acesta un negoţ ruşinos
cu lucrurile sfinte. Viaţa clerului, însetat după putere şi averi, ajunsese în
culmea stricăciunii.
Şi
totuşi, în mijlocul acestui întuneric grozav, erau raze de lumină, căci
Dumnezeu nu S-a lăsat niciodată fără mărturie pe pământ. În sânul acelei
Biserici, care pe nedrept se numea astfel şi care-şi luase titlul de sfântă, de
mamă şi de „Mireasă a lui Cristos" erau suflete credinciose, singuratice,
care gemeau din cauza acestei stricăciuni. Erau ici şi colo cete de
credincioşi, de exemplu ale Vaudezilor din Piemont şi din sudul Franţei, care
lepădau credinţa deşartă a clerului Romei şi care fugeau de idolatrie. Ei
păstraseră Cuvântul lui Dumnezeu şi căutau să ducă o viaţă curată. Erau martori
pentru Dumnezeu, o rămăşiţă pe care Dumnezeu o recunoştea şi o încuviinţa. Erau
aceia pe care Domnul îi numea în Tiatira „ceilalţi" şi care nu cunoscuseră
adâncimile Satanei. Credinţa lor faţă de Domnul Cristos le-a adus mari
suferinţe. Pretutindeni unde Biserica romană i-a ajuns, i-a prigonit până la
moarte. Ei au suferit cu Domnul Cristos; de aceea ei vor domni cu El şi li se
va da Luceafărul strălucitor de dimineaţă.
Biserica
din Tiatira sau mai degrabă ceea ce înfăţişează ea se află şi azi în jurul
nostru. Ea va dăinui până la sfârşit, adică până în ziua când va fi judecată.
Acum, Dumnezeu nu-i mai îngăduie să-şi arate puterea ca în Evul Mediu.
Influenţa ei însă este încă destul de mare asupra a milioane de suflete;
lucrarea ei e foarte însemnată; iar pretenţiile ei de stăpânire încă n-au pierit.
Ea e Babilonul, care la sfârşit va cădea sub mâna puternică a lui Dumnezeu, cum
citim în Apocalipsa, capitolele 17 şi 18.