ATACURI ÎMPOTRIVA CREŞTINISMULUI
Atacuri
din afară
Satan
nu întrebuinţează numai violenţa pentru a nimici lucrarea Domnului, legându-se
de persoana ucenicilor Săi, cum a făcut prin persecuţiile mari şi cumplite
despre care am vorbit. El se serveşte adesea de vicleşug şi minciună. El nu-i
numai „ucigaş de la început", ci este totodată „mincinos şi tatăl minciunii".
„El n-a stat în adevăr" (Ioan 8:44), îi este vrăjmaş şi-ar vrea ca
adevărul să dispară de pe pământ. Ori adevărul este chiar Domnul Cristos şi
învăţătura Sa. Deci el atacă adevărul pentru a-l tăgădui, a-i da un înţeles greşit
şi a abate sufletul de la el. Aceasta e o primejdie cu mult mai mare decât
persecuţia. Prin persecuţie, Diavolul poate să omoare trupul, dar prin minciună
şi înşelăciune, face rău sufletului. În această privinţă, el a făcut toate
sforţările în primele timpuri ale Bisericii. Voi aminti câteva din aceste
atacuri împotriva adevărului creştin; acest lucru este cu atât mai important,
cu cât ele s-au repetat în toate timpurile şi se repetă şi în zilele noastre.
Când
vorbim despre Satan ca prigonitor sau ca acela ce caută să întoarcă de la
adevăr, desigur că trebuie înţeles că el se serveşte, în vederea aceasta, ca de
nişte unelte, de oameni răi şi stricaţi, care ascultă de îndemnurile lui.
La
începutul Bisericii, ca şi azi, creştinii au trebuit să păstreze adevărul
împotriva a două feluri de vrăjmaşi: unii atacau creştinismul însuşi, alţii îl
stricau. Vom spune câte ceva şi despre unii şi despre alţii.
Cei
dintâi erau aşa-zişii filozofi sau prieteni ai înţelepciunii, nu după voia lui
Dumnezeu, ci ai unei înţelepciuni întemeiate pe raţionamentele zadarnice ale
spiritului omenesc. Ei se împărţeau în mai multe şcoli, după sistemul pus
înainte de către profesorul pe care îl urmau. Dar, din orice şcoală ar fi făcut
parte, ei se remarcau în general prin mândria lor şi prin marele caz pe care îl
făceau despre deşertăciunea lor. Îi găsim la Atena, unii din partida
epicurienilor, alţii dintr-a stoicilor, legându-se de Pavel, mirându-se de noua
învăţătură pe care o vestea şi zicând: „Ce vrea să spună palavragiul
acesta?" Iar alţii: „Pare că vesteşte nişte dumnezei străini", pentru
că le vestea pe Isus şi învierea Lui (Faptele Apostolilor 17:18). Învăţătura
despre înviere punea în încurcătură ideile lor şi jignea înţelepciunea lor,
aşa că ei îşi băteau joc de aceasta. Iar în ce priveşte pe un Cristos răstignit
pentru mântuirea oamenilor pierduţi, acest lucru era o nebunie în ochii lor (1 Corinteni
1:20-23). Să observăm bine ce spune Cuvântul lui Dumnezeu, în aceste versete, cu
privire la înţelepciunea lumii acesteia. Prin ea, cu toate pretenţiile filozofice,
nu se poate cunoaşte Dumnezeu. Numai Domnul Isus ni-L poate face cunoscut, ni-L
descoperă sufletelor noastre, şi de aceea El este numit „înţelepciunea lui
Dumnezeu". Întâlnim adesea din aceşti aşa-zişi înţelepţi. Să ne amintim că
singura înţelepciune adevărată vine de la Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos, şi
că începutul ei este teama de Dumnezeu.
Împotrivirea
filozofilor faţă de adevărul creştin, începută din zilele lui Pavel, a
continuat şi, precum am spus cu prilejul persecuţiilor sub Diocleţian, aceştia
se uneau cu prigonitorii ucenicilor lui Isus. Ni s-au păstrat numele şi unele
părţi din scrierile acestor vrăjmaşi ai lui Cristos.
Unul
dintre ei, şi poate cel mai vestit, se numea Celsus. Nu se ştie altceva despre
el decât că, pe la anul 177, a scris împotriva religiei creştine o carte cu
titlul: „Discurs adevărat". Vestitul Origen a combătut-o şi prin el ni
s-au păstrat pasaje din cartea lui Celsus. Acesta acuză pe creştini că nu se
folosesc de raţiunea omenească. „Voi repetaţi mereu", zicea el, „nu
cercetaţi; credeţi numai: credinţa voastră vă va face fericiţi." Aici a
spus un neadevăr despre creştinism; el nu se teme de cercetare. Totul în el ne
arată că este de la Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu a vorbit, ce avem să facem?
Suntem chemaţi să primim Cuvântul Său şi să credem, pentru că El a vorbit, nu
pentru că acest cuvânt se potriveşte cu părerile noastre despre bine şi rău,
despre care ştim că adesea sunt supuse greşelii. Şi în adevăr, numai crezând în
Dumnezeu suntem pe deplin fericiţi.
Celsus
mai spunea că în toate celelalte religii este chemat să se apropie acela care
„este curăţit de orice întinăciune, care n-are pe conştiinţă nici un rău, care
a dus o viaţă bună şi dreaptă", în timp ce la creştini, chemarea este
adresată: „oricui este un păcătos, un nenorocit, a unora ca aceştia este Împărăţia
cerurilor." Da, binecuvântat să fie Dumnezeu! Pe păcătoşi îi cheamă Domnul
Isus ca să vină la El. Bietul Celsus nu cunoştea inima omului; el nu ştia nimic
despre starea lui de cădere şi pierzare. El nu ştia că, dacă pentru a te
apropia de Dumnezeu trebuia să fii fără păcat, nu s-ar fi găsit nimeni care să
poată fi chemat la aceasta.
Şi
totuşi Celsus părea a înţelege că o schimbare morală era necesară omului şi
chiar mărturisea că aceasta n-ar putea fi înfăptuită nici prin bunătate, nici
prin pedeapsă. El nu vedea însă că creştinismul face cunoscut puterea care
lucrează această schimbare, adică naştere din nou şi o nouă creaţie prin Duhul
lui Dumnezeu.
Celsus
mai spunea un lucru destul de adevărat, dar care nu atinge cu nimic adevărul
creştinismului venit de la Dumnezeu. Erau despărţirile şi feluritele secte din
creştinism. El spunea: „La început, când creştinii erau puţini la număr, se
înţelegeau între ei; dar în măsura în care s-au înmulţit, s-au despărţit în
partide, care se învinuiesc şi se combat unele pe altele, neavând comun decât
numele lor, dacă o fac şi pe aceasta."
Din
nenorocire, răul a crescut, căderea e mai mare, dar aceasta vine nu de la
creştinism, care este şi care rămâne adevărul lui Dumnezeu, descoperit în
Cuvântul Său, ci de la inima stricată a omului, care schimbă în rău cele mai
bune lucruri, amestecând propriile sale gânduri, de care se alipeşte, în timp
ce răstălmăceşte sau pune deoparte Cuvântul lui Dumnezeu. Mai multe pasaje din
Noul Testament au anunţat din timp aceste despărţiri şi secte; şi despărţirile
în Biserică au început chiar din timpul apostolilor, dar aceasta a fost
lucrarea vrăjmaşului (Faptele Apostolilor 20:29-30; Romani 16:17; 1 Corinteni
1:10-12; 11:18-19).
Dar
precum fac adesea cei necredincioşi, Celsus nu se mărginea decât la obiecţii
pe care i le punea la îndemână mintea lui şi purtarea creştinilor; el arunca
dispreţ asupra Domnului Cristos, asupra Persoanei şi lucrării Sale, adunând şi
repetând toate batjocurile şi insultele pe care iudeii şi ceilalţi vrăjmaşi ai
Domnului Isus le aruncau împotriva Lui.
Porfirius
a fost un altul dintre filozofii împotrivitori creştinismului. S-a născut pe
la anul 233 şi în tinereţea sa a venit de la Roma la Alexandria numai pentru a
asculta pe vestitul Origen. N-a primit adevărul, ci dimpotrivă, i-a devenit
vrăjmaş. A scris o mare lucrare, în care atacă insuflarea Scrierilor Sfinte, şi
se sileşte să scoată la iveală aşa-zisele contraziceri ce se găsesc, după
părerea lui, în Scriptură, şi mai ales în Evanghelii. Dar să ne aducem aminte
că Dumnezeu nu Se poate contrazice, Cuvântul Său este curat şi dacă în acest
Cuvânt sunt lucruri pe care nu le înţelegem, aceasta vine numai din neştiinţa
noastră.
Hierocles,
proconsul al Bitiniei pe vremea lui Diocleţian, a fost unul dintre aceşti
filozofi care, urând pe creştini şi învăţătura lor, silea pe împărat să-i dea
la moarte. Nemulţumit cu aceasta, Hierocles a scris împotriva celor pe care îi
persecuta şi îi omora, o carte intitulată: „Cuvinte ale unui prieten al adevărului",
unde repetă un mare număr din acuzaţiile lui Celsus şi Porfirius. El ataca
îndeosebi minunile Domnului Cristos, spunând că ele nu puteau dovedi că El a
fost Dumnezeu. El opunea acestora, aşa-zisele minuni ale unui oarecare
Apolonius din Tiana, despre care se spune că a făcut vindecări minunate, fără
ca pentru aceasta să fie socotit ca un Dumnezeu, ci numai ca un prieten al
zeilor. Ştim că Satan, pentru care omul este doar o unealtă, a putut să imite
unele minuni. Istoria vrăjitorilor din Egipt ne arată acest lucru (Exod 7:8-25;
8:1-15). Simon din Samaria avea pretenţia că face mari minuni (Fapte 8:9-11);
mai târziu, „omul fărădelegii, fiul pierzării, va veni şi va face minuni prin
puterea Satanei" (2 Tesaloniceni 2:9). Dar cine, din dragoste, şi-a dat
viaţa pentru păcătos? Cine, după ce a fost răstignit, a fost înviat, şi prin
această înviere, declarat Fiu al lui Dumnezeu în putere? (Romani 1:4). Numai
Domnul Isus singur, El este Adevărat; El este singurul şi veşnicul Fiu al lui
Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi şi preaiubitul nostru Mântuitor.
Astfel
erau unele acuzaţii aduse de filozofii îngâmfaţi împotriva creştinismului,
care umilea judecata lor, care îi punea pe treapta păcătoşilor pierduţi şi care
nu le arăta mântuirea şi adevărata înţelepciune decât în credinţa într-un om
răstignit pe cruce.
Creştinismul,
venit de la Dumnezeu, priveşte cu dispreţ toate sforţările omului. El rămâne în
picioare, întemeiat pe Stânca de veacuri, Domnul Cristos mort, înviat şi
slăvit.
Atacuri
dinăuntru
Alţi
vrăjmaşi, ca şi filozofii cu raţionamentele lor, atacau creştinismul. Aceştia,
împreună cu cei care persecutau erau vrăjmaşii dinafară. S-au ivit însă alţii,
cu mult mai periculoşi, chiar din mijlocul creştinilor. Părând că primesc
învăţătura creştină, ei o stricau. Apostolul Pavel caută să ferească pe
bătrânii din Efes şi toată Biserica împotriva acestor două categorii de
vrăjmaşi. El spune: „Ştiu că după plecarea mea se vor strecura între voi lupi
răpitori, care nu vor cruţa turma, şi se vor scula din mijlocul vostru oameni
care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei"
(Faptele Apostolilor 20:29-30).
Aceste
cuvinte s-au împlinit. Apostolii, chiar în timpul vieţii lor, au văzut
strecurându-se în Biserică oameni care dădeau învăţături stricate şi au trebuit
să lupte împotriva lor. Multe pasaje din epistole sunt îndreptate împotriva
învăţăturilor mincinoase şi erau adresate către cei credincioşi pentru a-i
feri de ele.
Una
din primele greşeli pe care a trebuit s-o combată apostolii a fost aceea pe
care o introduceau învăţătorii iudaizanţi. Ei voiau să silească pe creştini să
ţină legea lui Moise şi mergeau până acolo încât susţineau că nu poate cineva
să fie mântuit fără aceasta (Faptele Apostolilor 15:1). Aceasta însemna că
lucrarea de mântuire împlinită de Domnul Cristos la cruce nu era de ajuns:
însemna a introduce învăţătura mântuirii prin fapte şi a da la o parte harul
lui Dumnezeu. De aceea apostolii la Ierusalim au condamnat în termeni hotărâţi
această învăţătură (Faptele Apostolilor 15:24) şi vedem pe apostolul Pavel
combătând-o cu toată străşnicia în multe din epistolele sale, dar mai ales în cea
către Galateni. În zilele noastre, oamenii nu caută să ne ducă la ţinerea Legii;
dar sunt atâtea persoane care cred şi spun că trebuie să faci fapte, fapte
bune, pentru a avea mântuirea, în timp ce faptele bune sunt roada mântuirii
primită în inimă prin credinţă (Efeseni 2:8-10).
Cu
toată hotărârea apostolilor, învăţătorii iudaizanţi au continuat cu învăţătura
lor. De altă parte, creştinii ieşiţi dintre iudei au rămas alipiţi de
ceremoniile iudaice, socotindu-le ca ceva de neapărată trebuinţă, chiar după
distrugerea Ierusalimului. Ei au alcătuit în Iudeea o sectă puţin numeroasă,
numită ebioniţi sau săraci. Alte erezii destul de rele s-au primit în mijlocul
lor. Ei socoteau pe Domnul Isus ca fiind doar un om, fiul lui Iosif şi al
Mariei, şi îmbrăcat cu Duhul Sfânt la botezul Său. Aceasta însemna a răsturna
creştinismul. Ei necinsteau astfel pe Domnul Cristos care este „peste toate,
Dumnezeu binecuvântat în veci" (Romani 9:5) şi totodată şi Om desăvârşit.
Afară
de cuvintele profetice ale lui Pavel către bătrânii din Efes, epistolele anunţă
că, „în vremurile din urmă oamenii răi şi înşelătorii vor merge din rău în mai
rău, ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire" (2
Timotei 3:13). Pavel zice: „Dar Duhul spune lămurit că în timpurile din urmă
unii se vor îndepărta de credinţă, dându-şi mintea unor învăţături ale
demonilor" (1 Timotei 4:1). Petru spune: „În popor s-au ridicat şi proroci
mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, tăgăduind pe Stăpânul
care i-a cumpărat şi aducând asupra lor o nimicire grabnică" (2 Petru 2:1),
iar apostolul Ioan îndeamnă pe sfinţi: „să nu daţi crezare oricărui duh, ci să
cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu, căci au ieşit în lume mulţi
proroci mincinoşi"; iar într-altă parte spune: „...Şi acum s-au ridicat
mulţi anticrişti... Ei au ieşit din mijlocul nostru" (1 Ioan 4:1; 2:18-19).
Ştim că un anticrist este cel ce se împotriveşte Domnului Cristos.
Acestor
învăţători şi proroci mincinoşi li se dădea numele de eretici, iar învăţăturile
lor, contrare adevărului Scripturii, se numeau erezii. Toate proveneau din
lucrarea duhului lumesc, care vrea să se amestece „în lucruri pe care nu le-a
văzut" (Coloseni 2:18), care vrea prin el însuşi să pătrundă în lucrurile
adânci ale lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:10-11) şi să explice ceea ce îi este de
neînţeles, raţionând şi născocind, în loc să se supună în chip simplu
Cuvântului lui Dumnezeu.
Ar fi
prea mult a istorisi toate ereziile care s-au ivit. Vom aminti numai câteva
trăsături care le sunt comune. În general, aceşti eretici pretindeau că ajung
prin filozofie, prin sforţările înţelepciunii şi raţiunii lor, la o cunoaştere
despre lucrurile lui Dumnezeu, mai înaltă, mai adâncă decât aceea pe care o dă
Scriptura. De aceea se numeau gnostici, de la un cuvânt grecesc care însemnează
cunoştinţă, şi învăţătura lor este numită gnosticism. Ei deosebeau două feluri
de persoane: spirituale sau desăvârşite, care aveau în stăpânire ştiinţa, şi
cei care credeau fără a fi pătruns în adâncimile cunoştinţei.
Pentru
aceştia nu era de ajuns Cuvântul, ei îl completau sau îl îndreptau după vechile
tradiţii sau după lumina lăuntrică, adică aceea a propriului lor duh sau a
închipuirii lor. Din aceasta putem să înţelegem de ce apostolul Pavel înştiinţa
pe coloseni să nu se lase înşelaţi „prin cuvinte înduplecătoare, cu filozofie
şi cu o amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile
începătoare ale lumii şi nu după Cristos" (Coloseni 2:4-8).
Aceşti
eretici pretindeau că sunt două principii veşnice şi potrivnice unul altuia:
Dumnezeu şi materia, cauză a răului, aşa că răul în om lucrează în trupul său.
Ei uitau sau puneau deoparte Scriptura, care ne învaţă că Dumnezeu a creat
toate lucrurile (Geneza 11) şi că răul vine din răscoala făpturii împotriva
Creatorului său, şi lucrată nu în timp, ci în inima sa (Matei 15:19).
O
altă greşeală mare şi de neiertat a gnosticilor era aceea că nu credeau că Fiul
lui Dumnezeu ar fi putut cu adevărat să îmbrace un trup, să sufere şi să moară.
Ei spuneau deci că trupul lui Cristos nu era decât o închipuire, o nălucă.
Tăgăduind astfel adevărata unitate a Domnului şi realitatea suferinţelor şi
morţii Sale, ei înlăturau răscumpărarea. Cerint, care a trăit pe timpul
apostolului Ioan, era unul dintre aceşti gnostici, ce se numeau „doceţi"
sau „închipuiţi", din cauza ideilor lor cu privire la trupul lui Cristos.
Mai multe pasaje din epistolele lui Ioan fac aluzie la aceste învăţături false,
de exemplu când apostolul scrie: „Orice duh care nu mărturiseşte pe Isus Cristos
venit în trup nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Anticrist, de a cărui
venire aţi auzit şi care chiar este în lume acum" (1 Ioan 4:3). „Căci
mulţi amăgitori au ieşit în lume, cei care nu mărturisesc pe Isus Cristos
venind în trup" (2 Ioan 7). După gnostici, această lume în care domneşte
răul nu are drept autor pe Dumnezeul suprem. Ei susţineau că lumea a fost
creată de o înţelepciune cerească de o fire joasă, pe care o numeau demiurg şi
pe care unii o socoteau drept vrăjmaşă lui Dumnezeu. Ei învăţau că Dumnezeu Tatăl
existând prin El Însuşi, născuse o fiinţă superioară numită Inteligenţă, din
Inteligenţă se trăgea Cuvântul (sau Logos), din Cuvânt, Prudenţa, din aceasta Înţelepciunea
şi Puterea, şi din aceste două Puterile, Căpeteniile şi îngerii, pe care îi
numeau îngeri superiori, prin care a fost făcut cerul cel mai înalt; din
aceştia se trăgeau alţi îngeri şi alte ceruri. Toate aceste fiinţe pe care şi
le imaginau, le numeau eoni. Ei spuneau că eonii serveau de mijlocitori între
adevăratul Dumnezeu suprem şi Iehova al iudeilor, care nu era Dumnezeul suprem,
între Tatăl şi Fiul, între Cristos şi oameni.
După
aceşti eretici, Tatăl de nespus ar fi trimis pe întâiul Său născut,
„Inteligenţa", care s-a numit şi Cristos, pentru a mântui pe cei care
credeau în El şi a-i scăpa de tirania creatorilor lumii. El a venit pe pământ
sub înfăţişarea omului, dar n-a suferit câtuşi de puţin. La aceste închipuiri
nebuneşti, ei adăugau multe altele.
Am
amintit câteva din aceste rătăciri, pentru a arăta în ce pericole poate să cadă
cineva, când se abate de la Cuvântul lui Dumnezeu. Din aceasta înţelegem şi mai
bine ce scrie apostolul Pavel colosenilor, care erau în primejdie de a fi
prinşi în cursă de astfel de învăţători mincinoşi. Aceşti eretici micşorau
slava Domnului Cristos, când spuneau despre El că nu-i decât o creatură.
Apostolul ne înfăţişează pe Cristos ca pe Fiul dragostei lui Dumnezeu, chipul
Său, Dumnezeu Însuşi, Creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute, în
ceruri şi pe pământ, Creatorul căpetenilor şi stăpânirilor. În El, spune
apostolul, locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii. Apoi în ce priveşte
lucrarea Sa, Pavel ni-l arată ca făcând pace prin sângele crucii Sale,
împăcându-ne cu Dumnezeu prin trupul Lui de carne, prin moarte (Coloseni 1:14-17,
19-22). Astfel, cu prilejul acestor rătăciri, Duhul Sfânt desfăşoară în faţa
ochilor noştri toată slava Persoanei Domnului, în creaţie şi în răscumpărare,
şi ne face să vedem că în toate lucrurile Cristos ţine cel dintâi loc.
Trebuie
însă să mai adăugăm că printre aceşti învăţători mincinoşi, unii socotind că
răul zace în trup, îndemnau a supune carnea prin chinuri aspre, în timp ce
alţii, pentru aceleaşi motive, se dedau la pofte trupeşti şi imoralitate,
socotind că faptele trupului nu atingeau curăţia sufletului. Apostolul Pavel
are în vedere pe cei dintâi în Coloseni 2:21 şi Iuda vorbeşte despre ceilalţi
în versetele 4,8,12 din epistola sa.
Două
trăsături caracterizează pe toţi ereticii aceştia. Prima este că, într-un fel
sau altul, ei atacau Persoana şi lucrarea Domnului Isus; şi a doua este că
ciunteau sau falsificau Scripturile.
Astfel,
Marcion, unul din aceştia, care a trăit în secolul al II-lea, învăţa că
Dumnezeu şi Mesia Vechiului Testament nu erau Dumnezeul şi Cristosul Noului
Testament. În acelaşi timp, gândind că-şi poate astfel sprijini rătăcirile, el
nu admitea decât evanghelia după Luca şi câteva epistole ale lui Pavel, şi
dădea la o parte restul Scripturii.
Scriitori
creştini ca Irineu, Tertulian, Origen, au combătut în scrierile lor şi pe filozofi
şi pe eretici. Din nenorocire, nici ei n-au fost scutiţi de greşeli în
învăţăturile lor. Astfel Biserica era atacată de duşmanii din afară şi de cei
dinăuntru, iar conducătorii înşişi n-au vegheat îndeajuns, ci au lăsat să se
introducă, fie în învăţătură, fie în cult, multe lucruri pe care nu le învaţă
Cuvântul lui Dumnezeu, ba chiar sunt condamnate de el. În schimb, s-au admis
tradiţii şi închipuiri ale minţii omeneşti şi au sfârşit prin a primi obiceiuri
păgâneşti şi evreieşti şi rătăciri gnostice. În felul acesta Biserica a căzut
din dragostea dintâi şi s-a corupt din ce în ce mai mult.