SFINTELE
SCRIPTURI
Înainte
de a continua istoria Adunării creştine pe pământ, vom spune câteva cuvinte
despre Cartea Divină de unde ucenicii Domnului Cristos îşi scoteau învăţătura,
mângâierea şi nădejdea lor; această Carte, Cuvântul lui Dumnezeu, ţinta
atacurilor vrăjmaşilor lui Cristos din orice timp, dar pe care nimic nu-l poate
nimici, - această culegere de scrieri sfinte, date de Dumnezeu şi insuflate de
Duhul Sfânt - şi pe care o găsim în forma ei completă de la începutul secolului
doi, era citită în adunări, socotită şi păstrată ca o comoară scumpă; aşa de
scump a fost acest Cuvânt pentru creştini, încât mulţi credincioşi au vrut mai
degrabă să moară decât să-l predea vrăjmaşilor.
Acest
volum sfânt, Biblia sau Cartea, este în adevăr o carte deosebită, căci ea nu
vine de la om, ci de la Dumnezeu, care S-a servit de anumiţi oameni pentru a o
scrie. Ea se împarte, precum ştim, în două părţi: prima este Vechiul Testament,
care a fost scris înainte de venirea Domnului. El istoriseşte originea lumii,
istoria lui Israel, poporul ales al lui Dumnezeu pe pământ, şi mai cuprinde
părţi cu învăţături morale şi profeţii privitoare la Israel şi la neamuri. Dar
ceea ce cuprinde mai ales sunt făgăduinţele despre venirea unui mare
Eliberator, a unui Mântuitor pentru Israel şi pentru lumea întreagă, a unui
Rege care trebuie să statornicească pe pământ o domnie a dreptăţii şi a păcii.
Tot în Vechiul Testament, istorisirea, ceremoniile cultului, jertfele, trăsăturile
de seamă ale oamenilor pe care îi întâlnim, dar mai ales cartea Psalmilor şi
profeţiile ne vorbesc despre El. În felul acesta, Vechiul Testament este în
întregime profetic. Acest Rege Mântuitor, anunţat femeii, este urmaşul
făgăduit lui Avraam, profetul care trebuia să se arate asemenea lui Moise,
eliberator ca şi el, moştenitorul scaunului de domnie al lui David, Mesia,
Fiul, cum Îl numesc David şi Isaia (Geneza 3:15; 22:18; Deuteronom 18:18 în
comparaţie cu Faptele Apostolilor 3:22-23; 1 Cronici 17:11-14; Psalmi 2:7;
Isaia 9:6-7). Dar această Persoană slăvită trebuia să sufere şi să moară
înainte de a domni. Despre acest lucru ne vorbesc în imagini jertfele şi Îl
vestesc Psalmii şi profeţii (Isaia 53 şi Psalmi 22 în comparaţie cu Luca 24:25-27,44).
Vechiul
Testament era deci o carte destul de preţioasă pentru israeliţi şi nu numai
pentru noi. Domnul Isus o numeşte Scriptura, Scripturile, Cuvântul lui
Dumnezeu şi o aminteşte mereu. Apostolul Pavel o numeşte oracolele lui
Dumnezeu, Scripturile sfinte, Scripturi insuflate de Dumnezeu, iar Petru ne
spune că oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, care au scris-o, au fost mânaţi de
Duhul Sfânt. Pavel mai spune: „Dumnezeu ne-a vorbit în proroci" (Ioan 10:35;
Matei 22:29; Romani 3:2; 2 Timotei 3:15,16; 2 Petru 1:21; Evrei 1:1). Totodată,
în orice timp, credincioşii şi-au găsit plăcere în a citi şi a se adânci în
această carte sfântă. Psalmistul spune: „Cât de mult iubesc eu legea Ta! Toată
ziua mă gândesc la ea... Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele!
Mai dulci decât mierea în gura mea!... Mai mult preţuieşte pentru mine legea
gurii Tale, decât mii de bucăţi de aur şi de argint... Cuvântul Tău este o
candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea" (Psalmii 119, 97,
103, 72, 105).
Există
oare o altă carte, care având o întindere nesfârşită, să fie mai plină de
învăţăminte şi mai interesantă în acelaşi timp? Ea nu ne vorbeşte numai pentru
un timp, ci pentru veşnicie; nu numai despre lucruri pământeşti, ci şi despre
cele cereşti şi divine. Unde vom găsi în altă parte, în scrierile omeneşti, o
istorie a primelor timpuri ale lumii? Acestea sunt lucruri pe care ochiul nu
le-a văzut, urechea nu le-a auzit, dar pe care Dumnezeu ni le-a făcut
cunoscute. În această carte, care la prima vedere nu pare însemnată, avem o
bibliotecă întreagă: cărţi istorice, întâmplări mişcătoare, cântece sublime,
învăţături de seamă, exemple ce te pun în uimire, descoperiri despre viitor,
totul se găseşte în cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament. Oricât le-ai citi
şi reciti, par totdeauna noi. De fiecare dată se găsesc acolo bogăţii ce nu
fuseseră descoperite. De aceea spune Domnul Isus: „Cercetaţi Scripturile
pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică; dar tocmai ele mărturisesc
despre Mine" (Ioan 5:39). Cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament au fost
scrise de vreo 30 de autori diferiţi, din felurite ranguri, vârste şi condiţii
sociale. Unii erau învăţaţi, ca Moise, alţii fără carte, ca Amos. Se găsesc
printre ei împăraţi şi păstori, preoţi şi oameni din popor, scriind în timpuri
şi locuri diferite. Ei au făcut să li se audă glasul într-o perioadă de mai
bine de o mie de ani, căci Moise, cel dintâi, a scris pe la anul 1500, iar
Maleahi, cel din urmă, ne dă profeţia sa cam pe la anul 400 înainte de Cristos.
Şi cu toate acestea, deşi se tratează subiecte diferite, scriu în timpuri
diferite, depărtaţi unii de alţii, ei au în vedere aceleaşi lucruri, scrierile
lor formează un tot perfect. Nu e izbitor acest lucru? Aceasta însemnează că le
însufleţeşte Duhul lui Dumnezeu, iar ceea ce au scris ei nu e cartea lor, ci
cartea lui Dumnezeu. Şi ceea ce am spus pentru Vechiul Testament este adevărat
şi pentru Noul Testament. Trebuie citite cu aceeaşi atenţie amândouă aceste
părţi ale cărţii lui Dumnezeu, întrucât se lămuresc una pe alta. Vedem de
altfel în Evanghelii, Faptele Apostolilor şi Epistole, că atât Domnul cât şi
apostolii menţionează neîncetat Vechiul Testament, pentru a dovedi ceea ce
învaţă.
Ne
ocupăm acum de Noul Testament.
Timp
de patru veacuri după Maleahi, ultimul profet, a fost o mare tăcere. Nici un
profet nu s-a mai ridicat în Israelul umilit sub jugul neamurilor. Dar
aşteptarea din ce în ce mai mare a lui Mesia care avea să vină, devenea vie în
inima israeliţilor evlavioşi. Maleahi spusese: „Iată, voi trimite pe solul Meu;
el va pregăti calea înaintea Mea. Şi Domnul, pe care-L căutaţi, deodată va
intra în templul Său, solul legământului în care găsiţi plăcere; iată că vine,
zice Domnul oştirilor." „Dar pentru voi, care vă temeţi de Numele Meu, va
răsări Soarele dreptăţii" (Maleahi 3:1; 4:2), iar inimile credincioase, ca
Zaharia, Simeon şi Ana aşteptau mângâierea lui Israel, răscumpărarea, adică pe
Mesia (Luca 1:78; 2:25-38). În cele din urmă, Cristosul anunţat a apărut. El
S-a născut la Betleem, din sămânţa lui David, potrivit profeţiilor. El a venit
în umilinţă şi sărăcie, dar era Fiul veşnic şi preaiubit al lui Dumnezeu,
devenit om pentru a ne mântui. În El, Dumnezeu Însuşi ne-a vorbit (Evrei 1:1).
Domnul, începându-Şi lucrarea, a vestit Evanghelia, vestea bună a harului lui
Dumnezeu faţă de păcătoşi, marea mântuire pe care o dă oricui crede în El
(Marcu 1:14,15; Evrei 2:3). Şi precum ştim, după ce Şi-a împlinit slujba de
dragoste, oamenii nelegiuiţi L-au prins şi L-au dat la moarte, pironindu-L pe
cruce.
Dar
acolo, El S-a dat de bunăvoie lui Dumnezeu ca jertfă pentru păcatele noastre
(Efeseni 5:2; Evrei 9:26,28). El a purtat acolo pedeapsa şi Dumnezeu a primit
această jertfă care a împlinit în chip desăvârşit ceea ce cerea Legea (Evrei 10:9,10).
Dovadă că Dumnezeu a primit-o este faptul că a înviat pe Isus şi L-a aşezat la
dreapta Sa în cer. Şi acum Dumnezeu poate să ierte şi iartă păcatele celor ce
cred în Isus, mort şi înviat pentru ei. De aceea apostolul Ioan zice: „Vă
scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui" (1
Ioan 2:12). Evanghelia aceasta a harului lui Dumnezeu nu era numai pentru iudei,
trebuia să fie vestită tuturor neamurilor. În ziua Rusaliilor (Faptele
Apostolilor 2), Duhul Sfânt S-a coborât asupra ucenicilor adunaţi în acelaşi
loc, şi din această clipă apostolii şi însoţitorii lor, cărora li s-au adăugat
alţii mai târziu, ca Pavel, au vestit pretutindeni Evanghelia. „Domnul lucra
împreună cu ei şi întărea cuvântul prin semnele care-l însoţeau (Marcu 16:20).
Astfel „Marea Mântuire", vestită mai întâi de Domnul, a fost adeverită de
cei ce au auzit-o, „în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri
şi felurite minuni şi prin darurile Duhului Sfânt împărţite potrivit cu voia
Sa" (Evrei 2:3:4).
Aşa a
fost întemeiată Biserica, iar apostolii, totdeauna călăuziţi de Duhul Sfânt,
au învăţat pe credincioşi adevărurile sfinte care priveau pe Domnul, Adunarea
Sa, întoarcerea Sa, şi le-au dat totodată îndemnurile necesare pentru a se
purta într-un chip vrednic de Domnul, în mijlocul unei lumi rele (1 Tesaloniceni
2:11,12; 4:1,2; 2 Tesaloniceni 2:15). Trebuiau să păstreze cunoştinţa despre
faptele vieţii Domnului şi despre adevărurile care privesc Persoana Sa şi
Biserica; acestea le găsim în scrierile Noului Testament.
Trebuie
însă să ne aducem aminte totdeauna că Vechiul şi Noul Testament formează una şi
aceeaşi Carte, unul şi acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu, cuprinzând ceea ce
Dumnezeu ne-a făcut cunosut prin Duhul Său înainte de venirea lui Isus Cristos,
şi ceea ce ne-a făcut cunoscut prin acelaşi Duh după venirea Fiului Său pe
pământ, totul raportându-se la slava Fiului Său preaiubit.
Ca şi
Vechiul Testament, Noul Testament n-a fost scris de o singură persoană, ci de
mai multe, în împrejurări, timpuri şi locuri diferite. Însă, în timp ce pentru
alcătuirea deplină a Vechiului Testament a trebuit să treacă o mie de ani,
scrierile Noului Testament au apărut într-un interval de vreo cincizeci de ani,
aşa că la începutul secolului doi după Cristos, ele formau un tot. El cuprinde
scrierile a opt autori şi se compune din cinci cărţi istorice - Evangheliile şi
Faptele Apostolilor, apoi din epistole sau scrisori şi dintr-o carte profetică,
Apocalipsa.
Dumnezeu,
care a călăuzit pe Matei, Marcu, Luca şi Ioan să scrie evangheliile, nu i-a
lăsat în voia însuşirilor lor fireşti, la memoria, înţelepciunea cercetărilor
lor, pentru a-şi îndeplini sarcina. El i-a luminat şi i-a călăuzit prin Duhul
Sfânt, aşa ca să-i păzească de orice greşeală în ceea ce aveau să transmită.
Domnul Isus, înainte de a-Şi părăsi ucenicii, le spusese: „Când va veni
Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va
învăţa toate şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu" (Ioan 16:13; 14:26).
Avem deci în aceste cărţi, insuflate de Duhul lui Dumnezeu, tot adevărul şi
nimic decât adevărul.
Deşi
cele patru evanghelii sunt fiecare istorisirea vieţii şi învăţăturilor
Domnului, şi în ele se găsesc unele fapte comune, ele nu se repetă şi n-au fost
scrise pentru a se completa una pe alta. Duhul Sfânt a călăuzit pe evanghelişti
să prezinte fiecare pe Domnul Isus sub o trăsătură specială. În felul acesta
vedem strălucind diferite raze ale slavei Persoanei Sale iubite.
Matei
a scris evanghelia sa mai ales având în vedere pe iudei. De aceea el prezintă
pe Domnul în însuşirea Sa de Mesia, fiul lui David, fiul lui Avraam, Regele iudeilor,
potrivindu-se cu promisiunile şi profeţiile, pe care le menţionează adesea.
Aceasta nu înseamnă că evanghelia după Matei este mai puţin însemnată pentru
noi, căci vedem că Mesia a fost lepădat de iudei, aceştia rămânând deoparte,
iar Domnul îşi întemeiază Biserica Sa, alcătuită din toţi cei ce cred.
Marcu,
pe care Petru îl numeşte fiul său, a scris, se zice, evanghelia sa ca ucenic şi
însărcinat al acestui apostol. Istorisirea sa este foarte scurtă. În general,
el descrie mai puţin din cuvântările Domnului şi-şi dă silinţa să istorisească
faptele, minunile, cu multe amănunte ce ies în relief. El ne spune mai mult ce
a făcut Domnul Isus decât ce a zis şi ni-L arată astfel în trăsătura Sa de
slujitor, „care umbla din loc în loc, făcînd bine", cum spune Petru lui
Corneliu (Faptele Apostolilor 10:38).
Luca,
tovarăşul de călătorie şi de lucru al apostolului Pavel, a scris evanghelia
pentru păgâni ca şi pentru iudei, pentru păcătoşi şi oameni cu viaţa rea ca şi
pentru cei ce se cred drepţi. Acest lucru se poate observa în mai multe locuri.
Luca prezintă deci pe Domnul ca Fiul omului, venit în har, căutând pe păcătoşi
unde erau, din orice clasă socială sau din orice neam.
Aceste
trei evanghelii au fost scrise înainte de anul 79, fără să se poată arăta data
precisă, însă Ioan a scris evanghelia sa mult timp după aceea, la sfârşitul
primului secol, când toate celelalte scrieri ale Noului Testament afară de ale
sale apăruseră şi când dintre toţi apostolii, numai el mai trăia. Multe erezii
cu privire la Persoana Domnului se răspândeau, şi Duhul Sfânt, pentru a le
combate, ne prezintă, prin pana lui Ioan, pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu, singurul
şi veşnicul Fiu, izvor de viaţă şi lumină pentru cei credincioşi, venit ca om
pe pământ, mergând în mijlocul oamenilor şi făcând cunoscut harul şi adevărul,
firea lui Dumnezeu, arătând pe Dumnezeu Însuşi, pe Tatăl, în Persoana Sa.
La
evanghelii se adaugă Faptele Apostolilor, care istorisesc venirea Duhului Sfânt
şi, prin lucrarea Sa puternică, întemeierea şi începuturile Bisericii creştine,
îndeosebi prin lucrarea lui Petru şi Pavel. Sunt o continuare a evangheliei lui
Luca, ce le-a scris numai puţin timp după aceea, cam pe la anul 63.
După
Faptele Apostolilor vin 21 de epistole scrise în diferite timpuri de Pavel,
Iacov, Petru, Ioan şi Iuda. Ele erau adresate unor adunări locale sau unor
persoane, iar câteva întregii adunări a creştinilor. Ele au fost scrise cu
ocazia diferitelor trebuinţe care ieşeau la iveală în adunări şi printre copiii
lui Dumnezeu; iar Duhul lui Dumnezeu a dat autorilor lor tot ce trebuia pentru
a răspunde acestor trebuinţe, instruind şi zidind sufletele, şi căutând să le
ferească de prorocii şi învăţătorii mincinoşi. Dar totodată ele erau Cuvântul
lui Dumnezeu şi aceste epistole au fost păstrate pentru învăţătura Bisericii
până la sfârşit.
Primele
epistole au fost cele pe care Pavel le-a scris tesalonicenilor, pe la anul 52.
Epistolele lui Ioan, ca şi evanghelia sa, au fost scrise cele din urmă, la
sfârşitul lungii vieţi a apostolului. Tot el este şi scriitorul Apocalipsei sau
Descoperirii lui Isus Cristos, care termină Noul Testament şi Biblia şi ne face
cunoscut viitorul Bisericii şi al lumii.
Dându-i
astfel Cuvântul Său, Domnul a avut în vedere tot ceea ce are nevoie Biserica Sa
pe pământ până la sfârşit. „O hrăneşte şi o îngrijeşte", este scris. De
aceea „El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe
alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării
de slujire, pentru zidirea trupului lui Cristos" (Efeseni 5:29; 4:11-12).
Şi aceste daruri nu se îndeplineau numai prin vestirea cuvântului: apostolii şi
prorocii ne-au lăsat scrierile insuflate, care alcătuiesc Noul Testament.
În
măsura în care apărea una din aceste scrieri, fie că era adresată unei adunări
oarecare, fie unei persoane, era comunicată şi celorlalte adunări, căci
legăturile care uneau atunci pe creştini erau foarte strânse. De altfel, vedem
că Pavel chiar recomandă acest lucru: „În Domnul, vă rog fierbinte ca epistola
aceasta să fie citită tuturor fraţilor" (1 Tesaloniceni 5:27). Iar colosenilor
le scrie: „După ce va fi citită această epistolă la voi, faceţi aşa ca să fie
citită şi în biserica laodiceenilor; şi voi la rândul vostru să citiţi epistola
care va veni din Laodiceea" (Coloseni 4:16). Cei dintâi creştini
înţelegeau bine că ceea ce era dat de Dumnezeu prin Duhul Sfânt unora, era
pentru toţi, pentru toată Biserica. În curând s-au făcut copii ale acestor
scrieri preţioase, pentru ca fiecare adunare să le poată avea, dar se păstra cu
sfinţenie originalul primit chiar de la scriitorii insuflaţi, cum ne-o
adevereşte Tertulian, care a trăit pe la sfârşitul secolului doi şi începutul
secolului al treilea. El zicea: „Cutreeraţi bisericile întemeiate de apostoli...
în care puteţi să citiţi scrisorile autentice.” În felul acesta s-a alcătuit,
prin grija lui Dumnezeu, culegerea cărţilor insuflate ale Noului Testament, ce
se găseşte în secolul al doilea chiar în forma în care o avem noi. Se poate
spune că s-a făcut sub ochii apostolilor, căci Ioan a murit la începutul
acestui secol, Domnul lăsându-l atât de mult timp pe pământ, ca păzitor al
adevărurilor divine. Se vede de asemenea, într-un citat din a doua epistolă a
lui Petru, că de pe atunci se adunau scrierile apostolice: "...cum v-a
scris şi preaiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi în
toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele sunt unele
lucruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestatornici le sucesc ca şi
pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor" (2 Petru 3:15,16).
Apostolul
Petru pune deci scrierile lui Pavel în numărul Scripturilor, înţelegându-se
prin aceasta Noul Testament, pe acelaşi rang cu cele ale Vechiului Testament,
privite ca „oracolele lui Dumnezeu". Acest lucru se vede, de exemplu, în
frumoasa epistolă a lui Diognet, scrisă tot la începutul secolului al doilea.
Autorul spune: „Atunci teama Legii e ridicată în slavă, harul profeţilor este
cunoscut, credinţa evangheliilor este întărită, învăţătura apostolilor este
păzită şi harul Bisericii triumfă." Precum în sinagogile evreieşti se
citeau în fiecare zi de Sabat Scripturile Vechiului Testament (a se vedea Luca
4:17; Faptele Apostolilor 13:15; 15:21), tot astfel, în adunările creştine, în
prima zi a săptămânii se citeau scrierile Noului Testament, în acelaşi timp ca
şi ale Vechiului Testament. Iustin Martirul face această mărturisire: „Duminica
se citesc scrierile apostolilor şi ale profeţilor." Culegerii de scrieri
apostolice se dădeau atunci diferite numiri; aceea de Noul Testament s-a
statornicit mai târziu.
Această
citire a Cuvântului lui Dumnezeu în adunări era în armonie cu îndemnul lui
Pavel către Tesaloniceni. Erau, deci, în fiecare adunare, unul sau mai mulţi
lectori, însărcinaţi de a face citirea unei părţi din scrierile sfinte. Se
numeau „anagnoţi" , iar citirea se numea „anagnosie". Acest cuvânt
grecesc se găseşte în Noul Testament, de exemplu în capitolul 13 din Faptele
Apostolilor, versetul 15: după anagnosie sau „citirea" legii. Fără
îndoială că acest obicei se potriveşte cu ce scrie în Apocalipsa 1:3: „Ferice
de cine citeşte şi de cei care ascută cuvintele acestei profeţii şi păzesc
lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape." Cine citeşte este
anagnostul.
În
timpul acela, când tiparul nu era inventat, toate cărţile erau scrise cu mâna.
Erau puţine exemplare şi costau foarte scump. Nu oricine putea să procure şi să
aibă ca astăzi un exemplar din Sfânta Scriptură. Dar fiecare adunare, chiar cea
mai săracă, îşi avea pe a sa. Pe aceşti cititori publici, cei credincioşi
căutau să-i cunoască. Şi aşa de mare era zelul ascultătorilor, atenţia şi
preţuirea pe care o dădeau Cuvântului lui Dumnezeu, încât sfârşeau prin a şti
pe dinafară toate cuvintele, şi atenţionau pe lector, dacă a întrebuinţat o
expresie în locul alteia. Aşa ceva se istoriseşte despre un biet orb numit
Ioan, din Palestina, care a murit ca martir. Se spune de asemenea că un
episcop, schimbând un cuvânt în citirea pe care o făcea din Scripturi,
credincioşii au cerut ca el să-şi recunoască greşeala. Un alt fapt arată
valoarea pe care o dădeau Noului Testament, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu,
autorii creştini din al doilea, al treilea şi al patrulea secol. Scripturile
erau oracole divine şi, fie în învăţăturile lor, fie în stările de vorbă contra
ereticilor şi necredincioşilor, ei le menţionau neîncetat ca autoritate fără
greş. Şi atât de numeroase sunt textele citate de ei, încât dacă ar fi strânse
la un loc, s-ar alcătui Noul Testament în întregime, afară doar de câteva
versete. Ereticii şi necredincioşii din acele vremuri o recunoaşteau drept
cartea de unde creştinii îşi scoteau adevărurile credinţei lor; şi îi cunoşteau
puterea, cum am văzut că, în ultima persecuţie, vrăjmaşii creştinismului şi-au
dat toată silinţa pentru a distruge toate copiile şi a smulge astfel din mâna
creştinilor această armă de temut, sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, care
rămâne în veci. Cerurile şi pământul vor trece, dar el rămâne.
Noul
Testament a fost scris la început în greceşte, una din limbile cele mai
răspândite în timpul acela. Dar foarte curând s-au făcut traduceri şi în alte
limbi. Cele două mari traduceri vechi sunt versiunea latină, numită Itala, care
datează de la începutul secolului al doilea, şi versiunea în limba siriacă,
limbă pe care o vorbea Domnul şi care era răspândită în Orient. Această
versiune, ce se numeşte Pesita, pare că este mai veche decât Itala şi datează
de pe la sfârşitul primului secol. Versiunea egipteană de asemenea este foarte
veche. Mai târziu, în măsura în care creştinismul s-a întins printre neamurile
barbare, s-au făcut alte traduceri, nu numai din Noul Testament, ci din toată
Biblia. Dar mai ales în zilele noastre, Sfânta Carte a fost tradusă, se poate
spune, în toate limbile ce se vorbesc pe suprafaţa pământului şi au fost
răspândite şi se răspândesc în milioane de exemplare.