SCRIERILE
DE APĂRARE ALE CREŞTINISMULUI
(Apologiile)
Am
vorbit despre ultima mare luptă pe care Satan şi păgânismul au dat-o împotriva
creştinismului. Acesta din urmă a învins prin statornicia şi curajul martirilor
în suferinţe şi în moarte.
Noul
împărat din Occident, Constantin, fiul lui Constanţiu, s-a declarat pe faţă în
favoarea creştinilor. Pentru Biserică, acest lucru a fost începutul unei ere
noi. Înainte de a vorbi despre aceasta, vom mai da câteva amănunte asupra
timpului de persecuţii.
Cum
am văzut, de la început s-au adus creştinilor tot felul de acuzaţii. Îi
înfăţişau ca duşmani ai statului, ca atei fără religie şi fără cult, ca unii ce
se dedau în ascuns la fapte din cele mai condamnabile. Acestea erau născociri,
desigur, pentru a îndreptăţi persecuţiile. Iudeii şi păgânii atacau pe
întrecute pe creştini şi adevărul Evangheliei. Ori, dacă creştinul nu poate şi
nu trebuie să se folosească de violenţă pentru a respinge atacurile îndreptate
asupra sa, el trebuie să fie totdeauna gata să „răspundă oricui îi cere
socoteală de nădejdea care este în el; dar cu blândeţe şi teamă" (1 Petru
3:15).
Domnul
a dat putere creştinilor curajoşi să arate netemeinicia acuzaţiilor cu care
erau înfieraţi ucenicii Domnului Cristos şi pentru a statornici adevărul
creştinismului. Ei au făcut aceasta în scrierile numite „apologii", care
înseamnă „apărare". Este cuvântul de care s-a servit apostolul Pavel când
se apăra înaintea iudeilor şi înaintea regelui Agripa şi când le înfăţişa
adevărul (Faptele Apostolilor 22:1; 26:1-2). Adesea, aceste apologii erau adresate
împăraţilor care ordonau persecuţiile, pentru ca să-i lămurească asupra
adevăratei firi a religiei creştine. Cele dintâi au fost prezentate pe la anul
125, împăratului Adrian, care se găsea în Atena, prin Aristide, un creştin din
acest oraş, şi prin episcopul Quadratus. Acesta din urmă apăra Evanghelia împotriva
învinuirilor aduse de duşmani şi aminteşte de minunile Domnului. Împăratul pare
că a ţinut socoteală într-o oarecare măsură de scrierile acestor doi slujitori
ai Domnului Cristos, căci a scris proconsulului Asiei să oprească de a mai
persecuta pe creştini, atâta timp cât nu sunt călcate legile.
Peste
câţiva ani, pe la anul 140, Iustin prezintă o lungă apologie împăratului
Antoniu Pius, fiului său şi senatului roman. Începe prin a face apel la
dragostea împăratului. El spune: „Datoria noastră este de a face pe deplin
cunoscut faptele şi gândurile noastre... datoria voastră, cârmuită de dreapta
chibzuinţă, este de a cerceta cauza şi de a lucra după o dreaptă judecată;
fără aceasta, ce scuză veţi avea înaintea judecăţii lui Dumnezeu?" Apoi
Iustin dezvinovăţeşte pe creştini de acuzaţia că sunt atei, prezentând
învăţăturile creştine; şi pentru a arăta curăţia vieţii creştinilor, citează
mai multe pasaje din Scriptură, între altele o mare parte din cuvântarea
Domnului de pe munte. În mai multe pasaje, el vorbeşte totodată despre Isus ca
Fiu al lui Dumnezeu, care S-a întrupat şi a devenit Stăpânul nostru, şi face să
iasă la iveală împlinirea în Cristos a mai multor profeţii. Apoi termină
apologia, arătând cum era cultul creştinilor.
Athenagoras,
născut în Atena, era un filozof care a trăit în ultima jumătate a secolului al
doilea. El s-a hotărât să scrie împotriva creştinilor şi în vederea aceasta s-a
apucat să citească scrierile lor. Dumnezeu, prin această citire, i-a deschis
ochii şi a ajuns creştin. În loc de a ataca pe ucenicii Domnului, el le ia
apărarea şi prezintă în anul 177, lui Marcus Aureliu şi fiului său Commodius, o
apologie a religiei creştine. Între altele el spune în această scriere: „Pentru
ce să fiţi tulburaţi numai din cauza numelui ce-l purtăm? Numai numele acesta
nu merită ura voastră; crima e vrednică de pedeapsă. Dacă suntem dovediţi cu vreo
nelegiuire, mare sau mică, pedepsiţi-ne, dar nu doar pentru faptul că ne numim creştini.
Nici un creştin nu este criminal, cel puţin dacă nu lucrează împotriva a ceea
ce mărturiseşte."
Mai
departe, arătând deosebirea dintre purtarea creştinilor şi cea a păgânilor, el
spune: „La noi veţi găsi oameni neştiutori, lucrători, femei bătrâne, care n-ar
putea desigur să dovedească prin argumente adevărul învăţăturii noastre; dar
prin faptele lor, arată urmarea binefăcătoare care se produce când cineva e
încredinţat că această învăţătură este adevărată. Ei nu fac discursuri, ci
fapte bune. Când sunt loviţi, ei nu răspund cu lovituri; nu fac proces celor
ce-i jefuiesc; dau celor care le cer; şi iubesc pe aproapele ca pe ei
înşişi."
E o
frumoasă mărturie. Această viaţă curată şi această iubire, recomandate de
Cuvântul lui Dumnezeu, în mijlocul iubirii de sine, a poftelor trupeşti şi a
cruzimii obiceiurilor păgâneşti, erau destul de în stare să-i umple de uimire.
Ele ar fi trebuit să-i câştige la o religie care producea astfel de roade, şi
unii într-adevăr au fost aduşi în felul acesta la creştinism. Dar cei mai mulţi
rămâneau vrăjmaşi, pentru că inima rea a omului vrea mai degrabă faptele rele. În
ce îl priveşte pe împărat, mândria lui de filozof nu putea să-l hotărască a
primi crucea lui Cristos, care nimiceşte înţelepciunea omenească (1 Corinteni
1:18-24).
Un
alt apologet a fost Minutius Felix, născut în Africa pe la începutul secolului
al treilea. Fusese un avocat şi un orator distins la Roma. El a scris o
apologie a creştinismului sub formă de dialog între doi prieteni, unul creştin
şi altul păgân. Cel din urmă aduce motivele sale în favoarea păgânismului şi argumente
împotriva creştinismului. Creştinul răspunde, în primul rând, el admite faptul
că creştinii au numai dispreţ faţă de zeii păgânilor, şi dovedeşte acest lucru.
El spune: „Şoarecii, rândunelele şi liliecii rod, insultă şi necinstesc pe zeii
voştri. Dacă nu le alungaţi, aceste animale îşi vor face cuib în gura idolilor
voştri, iar păianjenii îşi vor ţese pânze peste feţele lor. În primul rând, voi
îi lucraţi, apoi îi lustruiţi, îi vopsiţi şi-i apăraţi voi înşivă, pentru ca
apoi să vă temeţi de ei şi să-i cinstiţi. Dacă am cerceta toate obiceiurile
voastre, unele nu pot decât să provoace râsul pe bună dreptate, iar altele să
inspire milă."
Pe de
altă parte, iată cum vorbeşte despre Dumnezeul creştinilor: „Când vă înălţaţi
ochii spre ceruri şi când priviţi lucrările creaţiei ce vă înconjoară, cum de
nu vedeţi clar existenţa unui Dumnezeu nespus de înţelept, care însufleţeşte,
face să se mişte, susţine şi guvernează întreaga natură? Priviţi întinderea cea
mare a cerurilor şi iuţeala mişcării lor, fie atunci când noaptea vi le arată
presărată cu stele, sau când sunt luminate ziua de soare. Vedeţi mâna
atotputernică ce le ţine în sfera lor şi care cârmuieşte mişcarea." Apoi
vorbeşte despre soare şi lună, despre lumină şi întuneric şi despre ordinea
minunată a anotimpurilor; despre marea cu fluxul şi refluxul său, despre
izvoare şi fluviile ce se varsă în ocean. Trece apoi în cercetare lumea
animalelor, unde fiecare creatură îşi are locul său propriu, şi în cele din
urmă ajunge la om şi la minunata lui întocmire. „Totul", spune el
„vesteşte un Creator divin, şi acest Creator al tuturor lucrurilor este
Dumnezeul creştinilor."
Minutius
vorbeşte păgânilor în limba pe care o înţeleg. Iudeilor a trebuit să le
dovedească potrivit Scripturilor. Păgânilor le arăta existenţa adevăratului
Dumnezeu care a creat toate lucrurile.
Voi
aminti apoi apologia lui Tertulian, unul din oamenii cei mai de seamă şi
renumiţi ai Bisericii, la sfârşitul secolului al II-lea. S-a născut la
Cartagina, în anul 160. Înzestrat cu mari talente naturale, a făcut studii
amănunţite şi a intrat în cariera dreptului, unde s-a distins mult. „Eram orb
pe atunci", spunea el, „şi fără lumina Domnului." El a fost izbit,
văzând statornicia şi tăria martirilor şi a devenit creştin, dar nu se ştie
amănunţit despre întoarcerea lui la Dumnezeu. „Altădată", scrie el
adresându-se păgânilor, „batjocoream religia creştină, cum faceţi şi voi
astăzi. Noi toţi am fost ca şi voi, căci nu se naşte cineva creştin, ci
devine." În vestita sa apologie, adresată cârmuitorilor de provincii, el
spune cuvinte care arată cât de mult se înmulţiseră creştinii în imperiu. „Noi
nu suntem decât de ieri, şi cu toate acestea umplem totul, oraşele voastre,
insulele, castelele, târguşoarele, tribunalele, senatul, locurile publice. Dacă
ne-am retrage într-alt ţinut, v-aţi înspăimânta de singurătatea voastră."
La
acuzaţia adusă împotriva creştinilor că sunt răzvrătiţi, el răspunde:
„Răzvrătirea creştinilor este că sunt reuniţi în aceeaşi religie, aceeaşi
morală, aceeaşi nădejde. Noi alcătuim o conjuraţie ca să rugăm pe Dumnezeu în
comun şi să citim Sfintele Scripturi."
„Dacă
vreunul din noi a păcătuit, este înlăturat din părtăşia comună, de la rugăciune
şi din adunare, până ce se va pocăi. Aceste adunări sunt cârmuite de cei mai
bătrâni, a căror înţelepciune (şi purtare) a meritat această cinste."
„Fiecare
aduce lunar câte o sumă oarecare de bani, după cum vrea sau poate. Aceşti bani
sunt folosiţi pentru a hrăni şi a sprijini pe săraci, a ajuta pe orfani, pe cei
scăpaţi de la înec, exilaţi, condamnaţi la ocnă sau închisoare din cauza
credinţei lor în Dumnezeu. Noi ne dăm numele de fraţi şi suntem gata să murim
unii pentru alţii."
Fără
îndoială că era multă moleşeală, dar Tertulian putea să spună: „Iau drept
mărturie registrele voastre: există un singur creştin printre criminalii pe
care-i judecaţi voi?"
Tertulian
termină apologia sa în felul acesta: „Înmulţiţi cât vreţi mijloacele voastre de
chin; cruzimea voastră cea mai grozavă nu foloseşte la nimic. Cu cât ne veţi
secera, cu atât ne vom înmulţi. Sângele creştin pe care-l vărsaţi este ca o
sămânţă care iese din pământ şi aduce rod din belşug. Mulţi din filozofii
voştri recomandă în scrierile lor să suferi cu răbdare durerile şi moartea.
Exemplul dat de ucenicii lui Cristos este mai convingător decât aceste
cuvinte. Această statornicie neclintită, pe care voi o numiţi încăpăţânare şi
din care ne faceţi o crimă este o învăţătură puternică pentru a convinge. Cine
poate să fie martor la aceasta, fără a fi zguduit şi a fi condus să cerceteze
cauza? Şi după ce a pătruns-o, n-a fost gata să moară pentru ea? Totodată noi
vă mulţumim de sentinţele date împotriva noastră. Cât de deosebite sunt
judecăţile lui Dumnezeu de cele ale oamenilor! În timp ce voi ne condamnaţi pe
pământ, Dumnezeu ne achită în cer."
Aşa
era glasul ce se înălţa din sânul Bisericii şi care ducea adevărul şi curăţenia
creştinismului înaintea împăraţilor, a regilor şi domnitorilor, aşa că
persecutând pe creştini, ei erau fără dezvinovăţire.