CEA
DIN URMĂ PERSECUŢIE
Sub împăratul Diocleţian
După
sângeroasa persecuţie care a avut loc sub Valerian, Biserica, precum am mai
spus, s-a bucurat de o pace îndelungată. Pe la sfârşitul acestei perioade au
avut loc mari schimbări în cârmuirea imperiului roman. Diocleţian, împăratul de
atunci, care a început să domnească în anul 284, şi-a luat ca tovărăşie de
domnie pe prietenul său Maximin. Acesta avea să domnească în Occident, iar
Diocleţian în Orient. Ceva mai mult, fiecare împărat îşi mai luase pe lângă
sine, sub numele de „cezar", un locotenent care trebuia să-i urmeze la
tron. Cezarul din Occident se numea Constanţiu, cel din Orient era Galeriu,
ginerele lui Diocleţian.
În
timpul lungii perioade de pace prin care trecuse Biserica, ea atinsese un grad
de prosperitate în afară, pe care nimeni nu-l sperase. Creştinii erau în mare
număr în toate clasele societăţii. Aveau ranguri înalte în stat, în armată şi
chiar împărăteasa şi fiica sa Valeria erau binevoitoare creştinilor. În cele
mai multe oraşe, şi-au construit clădiri, unde se adunau pentru cultul lor. În
Nicomedia, unde împăratul îşi avea reşedinţa, chiar în faţa palatului său se
ridica un templu creştin.
Dar
dacă Biserica prosperase în afară, în ce priveşte partea lăuntrică se
îndepărtase de la curăţia şi simplitatea Evangheliei. Persecuţiile îndurate
n-au oprit-o de pe calea decadenţei, nu şi-a plecat urechea la înştiinţările
Domnului, care-i zicea: „Adu-ţi aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi
întoarce-te la faptele tale dintâi" (Apocalipsa 2:5). În biserici începuse
să se vadă bogate podoabe, vase de aur şi de argint, şi unele ceremonii
împrumutate din cultul iudaic tindeau să se introducă şi să înlocuiască
închinarea în duh şi în adevăr (Ioan 4:23-24). Marile adevăruri învăţate de
apostoli cu privire la naşterea din nou şi la îndreptăţirea credinciosului prin
credinţă au fost uitate sau nu mai erau înţelese. Reînnoirea prin apa botezului
(1 Petru 3:21) şi îndreptăţirea prin fapte erau puse în locul acestor adevăruri
de temelie şi Evanghelia era răsturnată (Galateni 1:7; 2:16). Filozofia, adică
raţionamentele înţelepciunii omeneşti, se introduse la învăţătorii Bisericii,
şi Scripturile nu mai erau primite în simplitatea lor (Coloseni 2:8). Totodată
erau date tot felul de învăţături greşite, chiar de către cei mai de seamă din
aceşti învăţători, de exemplu de vestitul Origen. Îndemnurile celor ce
păstoreau turma, în loc de a prezenta pe Cristos şi harul Său, nu mai erau
decât discursuri de morală şi filozofie, iar populaţia creştină era totdeauna
atrasă mai mult spre lume. Clerul se constituise ca o clasă aparte, aşa că
prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică erau nesocotite sau uitate.
Episcopii
îşi luaseră pe nedrept o autoritate totdeauna mai mare (vezi 1 Petru 5:1-4).
Creştinii se depărtaseră de învăţătura sănătoasă; ambiţia şi luptele lor
cauzau, în sânul comunităţilor, certuri şi neînţelegeri care adesea dădeau loc
la scene de violenţă (Galateni 5:15). Credinţa şi dragostea slăbeau din ce în
ce; în schimb creşteau mândria şi lăcomia. Astfel era trista stare lăuntrică a
Bisericii. Atunci Domnul a trebuit să ia încă odată varga pentru a da o ultimă
înştiinţare (Apocalipsa 3:19), îngăduind Satanei să dea cel din urmă asalt
Bisericii. Nici o persecuţie n-a fost mai violentă ca aceasta.
Împăratul
Diocleţian, deşi superstiţios, la început nu ura creştinismul. În schimb,
Constanţiu, în Occident, favoriza pe creştini, dar Galeriu, de o fire grosolană
şi crudă, îi ura şi această ură era întreţinută şi însufleţită de mama sa, o
femeie superstiţioasă, dedată la tot felul de obiceiuri din păgânism şi în
totul sub puterea preoţilor şi a idolilor. Aceştia vedeau în prosperitatea
crescândă a creştinilor, semnul propriilor lor căderi; totodată, vrăjmăşia lor
împotriva creştinismului şi a celor care îl practicau se arăta din ce în ce mai
mare, şi căutau mijloace pentru a termina cu acest neam urâcios. Pe de altă
parte, filozofii şi învăţaţii de care era înconjurat Diocleţian urau tot aşa de
mult o religie a cărei curăţie îi condamna şi ale cărei învăţături le respingeau
cu simţul lor. Ar fi vrut s-o stârpească. Cu toate sforţările lor, unite cu
cele ale preoţilor, pentru a angaja pe Diocleţian să pedepsească aspru pe
creştini, aceştia n-au avut nimic de suferit în timpul primilor 14 ani de
domnie ai împăratului. Atunci vrăjmaşii creştinismului se îndreaptă spre
Galeriu, care şi făcuse să fie îndepărtaţi din armată toţi care nu voiau să
sacrifice idolilor şi care dăduse totodată morţii pe mai mulţi din ei.
În
iarna anului 303-304, Galeriu a venit la Nicomedia, cu scopul de a sili pe
Diocleţian să pedepsească pe creştini. Bătrânul împărat nu a cedat imediat.
Preoţii, cunoscând sufletul lui superstiţios, au pus atunci în lucrare, pentru
a-l convinge, vicleşugurile pe care le insufla duhul lor de minciună. Într-o
zi, pe când Diocleţian aducea un sacrificiu, preoţii, după obiceiul lor, căutau
în măruntaiele victimei, prevestiri bune sau rele. Dar ei au spus că nu se
găsesc nici un fel de prevestiri. S-au adus noi jertfe; rezultatul a fost
acelaşi, şi preoţii au spus împăratului înspăimântat, că aceasta s-a întâmplat
din cauza nelegiuiţilor care erau de faţă. Ei numeau astfel pe ofiţerii creştini
care însoţeau pe împărat şi care, în timpul sacrificiului, făceau semnul
crucii, pentru a-şi uşura conştiinţa. Diocleţian, mâniat, a poruncit tuturor
ofiţerilor să aducă sacrificii, sub pedeapsa de a fi bătuţi cu varga şi de a fi
alungaţi din serviciul său. El a poruncit comandanţilor armatei să lucreze la
fel faţă de creştinii din legiunile lor.
Dar
numai aceasta nu mulţumea pe Galeriu şi pe mama sa. Ei au silit pe împărat să
întindă persecuţia asupra tuturor creştinilor. Înainte de a se supune dorinţei
lor, Diocleţian a voit să se consulte cu zeii. În acest scop a trimis pe cineva
la oracolul lui Apolon, în Milet. Oracolul răspunsese şi se credea că zeul
însuşi a vorbit că drepţii care sunt pe pământ împiedică oracolele de a
răspunde. Cine erau aceşti drepţi? Preoţii explicau că este vorba despre
creştini şi aceasta hotărî pe Diocleţian. Vedem aici puterea de minciună a
Satanei! Astfel a început a zecea şi ultima persecuţie, care a durat timp de
zece ani.
La 24
februarie anul 303 s-a dat primul edict împotriva creştinilor. El hotăra ca
toţi care refuzau să sacrifice zeilor să fie înlăturaţi din funcţii, să fie
lipsiţi de averile, rangul şi drepturile lor de cetăţeni; ca toţi sclavii, care
stăruiau în credinţa lor, să piardă orice nădejde de a dobândi libertatea, iar
creştinii de orice condiţie socială puteau să fie supuşi la chin. Toate
bisericile trebuiau să fie distruse, adunările religioase erau interzise, iar
cărţile sfinte trebuiau să fie date slujbaşilor împărăţiei şi să fie arse.
Această
încercare de a distruge Scripturile, pe care îşi sprijineau creştinii credinţa
lor, era o sforţare cu totul nouă din partea Satanei. Dar Cuvântul lui
Dumnezeu, binecuvântat fie El, nu poate fi desfiinţat (Ioan 10:35; 1 Petru 1:25).
Satan ştia bine, fiindcă l-a încercat, că acesta este sabia Duhului (Matei 4:1-10;
Efeseni 6:17). A-l face să dispară înseamnă a distruge creştinismul. Filozofii
de la curtea împăratului au fost fără îndoială, în această privinţă, uneltele
vrăjmaşului. Scripturile erau arsenalul unde creştinii îşi făureau armele
împotriva acestora. Puterea romană, înfăţişată prin fiara a patra şi care se va
arăta şi mai grozavă în viitor, făcea război sfinţilor în toate felurile
(Daniel 7; Apocalipsa 13:7; 17:8). Biserica din Nicomedia a fost distrusă sub
ochii împăratului, iar cărţile sfinte ce se găseau acolo au fost arse. În multe
alte ţinuturi, bisericile au fost tot astfel distruse, iar creştinii care au
refuzat să predea Scripturile au fost daţi la moarte.
Abia
s-a afişat edictul în Nicomedia, că un creştin de viţă nobilă l-a sfâşiat. Cu
toată poziţia sa înaltă, a fost condamnat la moarte şi ars cu încetul (cu un
foc mic). Dumnezeu l-a sprijinit în groaznicele suferinţe, aşa că bărbăţia cu
care le-a suportat a umplut de uimire pe călăii săi.
La
puţin timp după aceea, focul a cuprins, în două rânduri, palatul imperial. Fără
vreo dovadă, au fost acuzaţi creştinii, că ei sunt autorii acestor încercări de
incendiu; se bănuie că Galeriu nu era străin de aceasta; el voia să împingă pe
împărat la măsuri mai aspre, şi declară că va părăsi Nicomedia, unde, zicea el,
viaţa îi era în primejdie. Diocleţian a crezut că într-adevăr creştinii sunt
vinovaţi, înspăimântat şi mâniat în cel mai înalt grad, el a dat ordinele cele
mai severe.
Numeroase
persoane au fost aruncate în închisoare şi supuse la cele mai groaznice chinuri
pentru a le face să-şi mărturisească crima. Mulţi au fost arşi, înecaţi sau li s-au
tăiat capul. Galeriu şi mama lui şi-au atins scopul.
Persecuţia
s-a dezlănţuit împotriva tuturor creştinilor, din orice clasă socială ar fi
făcut parte. Diocleţian a constrâns chiar şi pe împărăteasa Prisca şi pe fiica
sa Valeria să sacrifice zeilor. La fel a procedat şi cu funcţionarii curţii
sale. Mulţi au voit mai bine să sufere batjocorirea lui Cristos decât să se
bucure de slava acestei lumi. Ei au refuzat să asculte şi au suferit chiar în
faţa împăratului cele mai groaznice chinuri. Astfel, unul dintre ei avea trupul
sfâşiat. Pentru a-i înăspri suferinţele, au turnat în rănile lui vii, un
amestec de sare şi oţet, dar nimic nu a zdruncinat statornicia martirului. El a
ţinut cu tărie mărturisirea Numelui Domnului Cristos şi a refuzat recunoaşterea
altor zei. Atunci împăratul furios a poruncit să fie ars la foc încet.
Furia
persecutorilor nu a fost potolită prin chinuri izolate. Au căutat să omoare cu
grămada pe cei care mărturiseau pe Domnul Cristos. Ruguri nespus de mari au
fost înălţate şi acolo îi ardeau cu grămada. Pe alţii îi aruncau în mare,
legaţi de pietre mari. Persecuţia s-a întins în tot imperiul, în afara
provinciilor din Occident unde guverna Constanţiu. El s-a mulţumit doar să
distrugă bisericile.
Puţin
după promulgarea primului edict, s-a dat un al doilea împotriva conducătorilor
turmei. Închisorile au fost umplute cu episcopi (sau bătrâni) şi diaconi.
Curând după aceea, a apărut al treilea edict, care oprea de a se da drumul
cuiva, dacă nu era gata să sacrifice zeilor. Cei care refuzau erau declaraţi
vrăjmaşi ai statului şi trebuiau să fie supuşi la chin şi la alte pedepse,
pentru a-i sili să se lepede de creştinism.
Un
mare număr de oameni din cei mai de seamă, cei mai evlavioşi şi cei mai
vrednici de respect ai Bisericii au fost astfel chinuiţi, daţi la moarte sau
condamnaţi la munci grele în mină.
Împăratul
se măgulea la gândul că, lipsiţi de conducătorii lor, creştinii cedează mai
uşor; a fost silit însă de a recunoaşte că nu şi-a ajuns ţinta.
Îndemnat
de preoţii păgâni şi de Galeriu, a dat atunci un al patrulea edict, care
întrecea pe celelalte în asprime. Magistraţii au primit ordin de a întrebuinţa
fără rezervă, orice fel de chinuri pentru a sili pe toţi creştinii, bărbaţi,
femei şi copii, să se închine zeilor.
Dar
ce nu-i în stare să facă inima omenească sub conducerea Satanei, care este
ucigaş de la început? Era lupta hotărâtoare, pe care o sprijinea vrăjmaşul,
pentru a menţine idolatria împotriva Domnului Cristos. După darea edictului,
s-a făcut cunoscut pe străzile oraşelor că toţi, bărbaţi, femei şi copii, au să
meargă la templele zeilor pentru a sacrifica sau a primi sentinţa de moarte. La
porţi erau opriţi cei care intrau şi ieşeau şi erau supuşi la o riguroasă
cercetare pentru a şti dacă erau creştini. La cea mai mică bănuială, omul era
înhăţat şi dus la închisoare. Familii întregi au fost măcelărite, după ce au
îndurat tot felul de suferinţe. Cei închişi erau lăsaţi să moară de foame, erau
arşi, înecaţi, răstigniţi, spânzuraţi de picioare şi mureau astfel, încet.
Uneori zece, douăzeci, şasezeci şi chiar o sută de persoane erau date la moarte
împreună în acelaşi loc, şi totodată în modul cel mai crud: pretutindeni
creştinii erau părăsiţi, fără dreptul de a se apăra de ura poporului. Ei nu
aveau nici un drept de plângere la autorităţi, şi ne putem uşor gândi la ce
abuzuri au fost expuşi. A sacrifica zeilor era singurul mijloc de a scăpa de
nedreptăţi, de suferinţe şi de moarte.
Câtva
timp, persecutorii au crezut că au biruit. S-au ridicat columne şi s-au bătut
medalii în cinstea lui Diocleţian şi Galeriu, ca unii care au stârpit
creştinismul şi au restabilit cultul zeilor. Dar Cel ce stăpâneşte în ceruri
avea să-Şi întindă mâna şi că culce la pământ pe vrăjmaşii numelui Său. Aceştia
puteau să omoare pe creştini, să distrugă bisericile şi să le ardă cărţile
sfinte, dar nu puteau să atingă izvorul viu al creştinismului. Perioada de
suferinţe a creştinilor a fost precis măsurată şi toată puterea împăraţilor nu
putea să o prelungească nici măcar un ceas.
Mâna
lui Dumnezeu apăsa groaznic asupra vrăjmaşilor Bisericii. Într-al optulea an
de persecuţie, Galeriu, care fusese instigatorul, a fost cuprins de o boală
înspăimântătoare. Ca şi Irod odinioară (Faptele Apostolilor 12:23), a fost
mâncat de viermi. Au fost chemaţi doctorii cei mai îndemânatici, s-au consultat
oracolele; totul a fost zadarnic. Doctoriile nu ajutau decât să crească răul;
palatul era plin de un miros otrăvitor, răspândit din acest trup aproape
putred, şi însăşi amicii împăratului, nemaiputând suferi, l-au părăsit. Lovit
în trup, cuprins de cele mai groaznice suferinţe, el strigă după har. Trimise
la creştini să se roage pentru el şi a dat un edict prin care acorda
practicarea liberă şi publică a religiei lor. După câteva zile a murit. Timp de
şase luni a fost executat edictul. Mulţi creştini au ieşit din închisori şi din
mine, dar cei mai mulţi pentru a purta restul vieţii lor, urmările suferinţelor
de care au avut parte.
Maximin,
care a urmat lui Galariu, a continuat să persecute pe creştini cu o cruzime şi
mai mare. El a poruncit ca toţi funcţionarii civili şi militari, toţi oamenii
liberi sau sclavi, chiar şi copiii, să sacrifice şi să mănânce din lucrurile
jertfite idolilor. Toate alimentele care se vindeau pe piaţă erau stropite cu
vin sau apă sfinţită în slujba zeilor, pentru ca de voie, de nevoie, creştinii
să ia parte în vreun fel oarecare la cultul idolatriei. Sângele martirilor a
început să curgă în tot imperiul, în afară de Galia, unde era Constanţiu. Dar
mâna lui Dumnezeu s-a simţit din nou. Războiul, ciuma şi foamea s-au dezlănţuit
în toate provinciile Asiei. În toată partea imperiului peste care guverna
Maximin, o secetă ce a durat un an întreg a adus o foamete cumplită. După ea a
venit ciuma. Spaima a cuprins întreaga populaţie; numai creştinii, însufleţiţi
de iubire, au înfruntat boala şi căutau să îngrijească de bolnavii care erau
părăsiţi şi să îngroape morţii care erau lăsaţi fără înmormântare.
Păgânii,
cuprinşi de spaimă, spuneau că aceste rele au venit din cauza persecuţiei
împotriva creştinilor. Maximin, înspăimântat, a oprit persecuţia.
Astfel
s-a sfârşit perioada înfăţişată prin biserica din Smirna, timp sângeros când
mulţi credincioşi au fost înjughiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din
pricina mărturiei pe care o ţinuseră (Apocalipsa 2:8-11; 6:9).
În
timp ce Domnul arăta în ei puterea Sa, dându-le curaj în nişte suferinţe aşa de
mari, persecuţiile erau înştiinţări date Bisericii pentru a-i reînvia dragostea
dintâi şi a o face să iasă din capcana lumii. A ascultat de glasul Capului ei?
Vai, istoria ne spune că nu. Dar, în ciuda tuturor sforţărilor vrăjmaşului, ce
a întemeiat Cristos nu poate să piară (Matei 16:18).