PERSECUŢIA
LUI VALERIAN.
MARTIRIUL
LUI CIPRIAN
După
moartea lui Decius au urmat câţiva ani de linişte pentru Biserică; dar la sfârşitul
domniei lui Valerian, în anul 257, persecuţia a reînceput cu violenţă. Mai
întâi, împăratul a dat un edict, prin care creştinii erau opriţi de a se mai
aduna; un al doilea edict condamna la lucru în ocnă pe cei care n-ascultau, iar
un al treilea, poruncea ca toţi episcopii, bătrânii (sau prezbiterii) şi
diaconii să fie daţi morţii.
În
această persecuţie a suferit mortea de martir episcopul Romei, Ştefan, şi
urmaşul său Sextus. Pe când duceau la locul de chin pe acesta din urmă,
credinciosul său ucenic, diaconul Laurenţiu, îl urma, zicându-i: „Unde te duci,
părintele meu, fără fiul tău?" - „Mă vei urma peste câteva zile",
răspunse episcopul. Puţin după moartea lui, prefectul Romei a poruncit să
aresteze şi să aducă înaintea lui pe Laurenţiu, căruia i-a poruncit să-i predea
bogăţiile nespus de mari pe care le aveau, zice-se, creştinii din Roma. Laurenţiu
i-a cerut un răgaz ca să pună totul în rânduială. Magistratul i-a acordat trei
zile la sfârşitul cărora Laurenţiu l-a invitat să vină ca să vadă bogăţiile
Bisericii, o curte mare, zicea el, plină cu vase de aur. Prefectul s-a dus şi Laurenţiu
l-a introdus într-o curte plină de săraci şi nevoiaşi: „Iată comoara ce ţi-am
promis", zise el. „Şi iată pietrele preţioase ce i le adaug, fecioarele şi
văduvele noastre, cununa Bisericii." Prefectul, mâniat, porunci ca Laurenţiu
să fie dezbrăcat de haine, apoi pus pe un grătar de fier şi ars încetul cu
încetul. Martirul, când era aproape să moară, şi-a ridicat ochii spre cer, s-a
rugat pentru întoarcerea la Dumnezeu a locuitorilor Romei, apoi şi-a dat duhul.
Tot
în timpul acestei persecuţii, în Cezareea din Capadocia, un tânăr creştin, cu
numele Ciril, sprijinit de Domnul a arătat un curaj nemaipomenit. Prigonit de
prietenii săi, izgonit de părinţi, dus în faţa tribunalului, el a rămas
neclintit, cu toate îndemnurile şi promisiunile judecătorului. „Am fost izgonit
de acasă de către părinţii mei," răspunse copilul, „dar am o locuinţă mai
frumoasă şi nu mă tem de moartea ce mă va duce într-o viaţă mai bună."
Judecătorul a poruncit să fie dus la rug, nădăjduind că se va înfricoşa când va
vedea focul. Dar totul a fost zadarnic şi tânărul martir a fost dat morţii.
Astfel,
harul puternic al Domnului, în aceste timpuri de necaz, sprijinea pe martorii
Săi credincioşi şi le dădea putere să dispreţuiască suferinţele din timpul de
acum din dragoste pentru Isus şi în vederea slavei veşnice care avea să fie
descoperită (Romani 8:18; 2 Corinteni 4:16,17).
Însă
numai puterea Domnului îi făcea în stare să rămână neclintiţi, şi această
putere, El o dădea numai celor care mergeau în smerenie. Exemplul următor este,
în această privinţă, destul de izbitor. Se istoriseşte că în acel timp de
persecuţie, trăiau doi prieteni, Nichifor şi Sapricius. Cel din urmă era un
bătrân al Bisericii. Ivindu-se o neînţelegere între ei, s-au învrăjbit de
moarte. După un timp oarecare, Nichifor a căutat să se împace cu vechiul său
prieten, dar toate silinţele au fost zadarnice: Sapricius a stăruit în ura sa.
Venea persecuţia lui Valerian şi Sapricius a fost dus în faţa guvernatorului,
unde i s-a poruncit să aducă jertfe zeilor. Refuzând să facă aceasta,
magistratul a dat ordin să-l ducă la locul de chin. Nichifor, aflând, aleargă
şi însoţeşte pe vechiul său prieten spre locul de chin, rugându-l să-i ierte
nedreptatea ce i-a făcut. Totul a fost zadarnic, Sapricius a refuzat cu încăpăţânare
iertarea cerută. Atunci însă s-a văzut că Dumnezeu nu putea să fie împreună cu
o inimă nesimţitoare (mândră) şi care nu ascultă de porunca Sa: „Astfel deci ca
nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcăţi-vă cu o inimă
plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare,
îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are să se plângă de altul, iertaţi-vă
unul pe altul; cum v-a iertat Cristos, iertaţi-vă şi voi" (Coloseni 3:12-13).
Sapricius deodată, ca părăsit de Dumnezeu, îşi pierde curajul şi cere se aducă
sacrificii. Nichifor, uimit, îl îndeamnă să rămână statornic, dar e în zadar.
Atunci declară celor care duceau pe Sapricius, că el, Nichifor, crede în acest
Isus, pe care prietenul său tocmai îl tăgăduise. Dus în faţa guvernatorului,
acesta porunceşte ca martorul credincios al lui Cristos să fie omorât.
Dar
cel mai de seamă dintre martirii care şi-au dat viaţa în timpul persecuţiei lui
Valerian a fost Ciprian, episcopul Cartaginei. Născut în acest oraş la anul 200,
dintr-o familie cu renume, era bogat şi se făcuse cunoscut prin talentele lui.
I se dusese vestea până departe ca profesor de oratorie. În acelaşi timp, el
iubea plăcerile, teatrul, jocurile şi sărbătorile, şi se mira de viaţa serioasă
pe care o duceau creştinii adevăraţi. Abia când a fost în vârstă de 46 de ani,
s-a întors la Dumnezeu, prin mijlocirea unui credincios slujitor al Domnului
Isus, numit Cecilus. Din această clipă, el n-a vrut să mai trăiască decât
pentru Cel care l-a iubit. Şi-a vândut toate averile pentru a le da săracilor
şi, plin de focul tinereţii, deşi era în vârstă înaintată, s-a devotat în totul
slujbei dumnezeiescului său Stăpân, şi în curând a fost cunoscut prin râvna şi
seriozitatea vieţii sale ca creştin. Studiul cărţilor sfinte ajunsese ocupaţia
statornică şi cea mai iubită a sa şi a continuat-o până la sfârşitul vieţii.
Chiar
la doi ani după întoarcerea sa la Dumnezeu, hotărârea generală a creştinilor
din Cartagina a fost ca el să ocupe sarcina de episcop sau supraveghetor. Gândindu-se
la marea sarcină ce are de îndeplinit, el ar fi voit să refuze, dar stăruinţele
neîncetate ale întregului popor l-au hotărât să primească şi, în timpul celor
zece ani care s-au scurs până la moarte, s-a arătat cu totul devotat lucrării
sale. Mânat de o dragoste înfocată pentru Domnul şi pentru suflete, şi-a
îndeplinit datoriile sarcinei sale cu cea mai mare credincioşie. Era un timp de
mari greutăţi, provenit fie din starea de moleşire în care căzuseră creştinii,
fie din persecuţiile ce aveau să le îndure, fie din pretenţiile ce începea să
le ia episcopul Romei. Ciprian a dat dovadă în acelaşi timp şi de tărie şi de
blândeţe. El ştia să încurajeze şi să sprijinească pe cei slabi, dar se
împotrivea cu tărie răului ce căuta să se introducă din ce în ce în Biserică.
Se
împotrivea îndeosebi uşurinţei cu care se primeau din nou în adunarea Bisericii
cei care dăduseră înapoi în timpul persecuţiei, fie sacrificând zeilor, fie
cumpărând certificate în care se arăta că au sacrificat, fie aruncând cărţile
sfinte. Se împotrivea totodată cu cea mai mare străşnicie episcopului Romei,
care cerea întâietatea peste ceilalţi episcopi şi îşi lua uneori titlul de
episcopul episcopilor. Cu toată împotrivirea arătată acestei pretenţii, ea s-a
arătat într-o tot mai mare măsură, şi în felul acesta a luat naştere papismul.
Ciprian
s-a arătat tot aşa de neclintit şi în timpul prigoanei. Când a izbucnit acea a
lui Decius, el a fost printre primii vizaţi de ura păgânilor din Cartagina,
care nu au uitat că şi-a schimbat religia, iar râvna lui îi întărâta. „Ciprian
la lei!" era strigătul care răsuna în teatru, unde se aduna poporul păgân
al Cartaginei. Cedând la stăruinţele celor credincioşi, Ciprian se retrase deoparte
timp de 2 ani cât a ţinut persecuţia, fără a înceta de a da turmei sale, din
locul unde se retrăsese, tot felul de îndemnuri.
După
moartea lui Decius, a venit din nou la Cartagina şi şi-a luat serviciul său
sârguitor. A avut ocazia să-l îndeplinească într-un chip deosebit în timpul
unei ciumi groaznice, care s-a ivit în acest oraş. Toţi, cuprinşi de spaimă,
s-au refugiat, părăsind chiar pe cei mai de aproape ai lor.
Ciprian
a adunat pe membrii turmei sale şi le-a amintit datoria oricărui ucenic al lui Cristos
de a-şi arăta îndurarea, nu numai faţă de fraţii lor în credinţă, ci chiar faţă
de vrăjmaşii lor. Atât de stăruitoare au fost îndemnurile lui, încât cei
credincioşi, însufleţiţi de acelaşi duh ca şi el, au luat parte la îngrijirea
ce trebuie dată celor cuprinşi de ciumă, fără să facă vreo deosebire între creştini
şi păgâni, şi arătând faţă de aceştia din urmă împlinirea cuvântului Domnului:
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri."
Când,
în anul 257, a izbucnit din nou persecuţia, sub împăratul Valerian, Ciprian a
fost adus înaintea lui Paternus, proconsulul Africei. Refuzând de a aduce
jertfe zeilor, a fost exilat la Curubos, oraş aşezat cale de o zi de Cartagina.
Acolo a rămas 11 luni. La sfârşitul acestui timp, Paternus a fost înlocuit de
Galerius Maximus. Acesta a pus să aresteze pe Ciprian în locuinţa sa şi a poruncit
să-l aducă la Cartagina. Evlaviosul episcop nu s-a ascuns, deci ştia că îi
sosise sfârşitul. Cu inima liniştită şi cu faţa senină, a plecat la drum sub
conducerea ofiţerilor şi a soldaţilor trimişi să-l prindă. O boală uşoară a
proconsulului l-a împiedicat de a se înfăţişa la judecată în ziua citată.
Vestea
arestării episcopului preaiubit s-a răspândit pretutindeni cu iuţeala
fulgerului. Aproape toţi credincioşii au petrecut noaptea în jurul casei unde a
fost închis Ciprian. A doua zi, sub o puternică escortă şi înconjurat de o
mulţime foarte mare a fost dus în faţa proconsulului: „Tu eşti Tascius Ciprian,
episcopul atâtor oameni nelegiuiţi?" l-a întrebat magistratul. „Eu
sunt", răspunse Ciprian. „Împăratul îţi porunceşte să sacrifici zeilor
noştri." „Nu pot să fac asta, eu sunt creştin." „Gândeşte-te serios
la ce faci; e vorba de viaţa ta", mai spuse proconsulul. „Îndeplineşte
ordinele pe care le-ai primit", răspunse liniştit Ciprian. „Nu mai poate
fi vorba de nici o gândire. Eu trebuie să ascult de Dumnezeul meu."
Proconsulul
a stat de vorbă o clipă cu cei ce-l înconjurau, apoi a dat această sentinţă:
„Poruncim ca să se taie capul lui Tascius Ciprian, care a dispreţuit pe zei şi
poruncile evlaviosului împărat." „Dumnezeu să fie lăudat, care vrea să mă
scape de acest trup de moarte", strigă Ciprian în gura mare. „Murim şi noi
cu el," au zis fraţii care erau de faţă. Ciprian a fost dat numaidecât pe
mâna călăilor, dus într-un câmp în apropiere şi omorât.
Lucru
vrednic de amintit, Galeriu Maximus a murit chiar la câteva zile după
condamnarea lui Ciprian. Şi după doi ani, persecuţia durând timp de trei ani cu
cea mai mare violenţă, armata romană a fost nimicită de perşi, aproape în
întregime.
Valerian,
făcut prizonier de Sapor, împăratul perşilor, a fost tratat în chipul cel mai
ruşinos de către acesta din urmă, care se slujea de el ca de o scară, pentru a
se urca pe cal. După mai mulţi ani de suferinţă, a murit sub povara durerilor
şi din cauza răului tratament ce le-a suferit. Sapor a pus să-l jupoaie şi să-i
presare trupul cu sare, apoi l-a spânzurat de bolta unui templu.
Sfârşitul
trist al mai multor persecutori ai creştinilor a izbit multe suflete. Oamenii
au început a se gândi că duşmanii creştinismului erau totodată şi cei ai
cerului. Timp de 40 de ani, care au urmat, Biserica s-a bucurat de linişte în
afară; dar acesta a fost un timp de mare scădere în viaţa creştinilor. Atunci
Domnul le-a dat încă o ultimă şi serioasă înştiinţare prin persecuţia ce a
avut loc sub împăratul Diocleţian.