SARDES
Despre
această cetate, Sardes, nu se vorbeşte în altă parte în Noul Testament şi nu se
ştie prin cine a ajuns Evanghelia acolo. Dar, fiindcă era aşezată în ţinutul în
care Pavel vestise Cuvântul timp de doi ani şi deoarece în legătură cu această
lucrare se spune: „Toţi cei ce locuiau în Asia, iudei şi greci au auzit
Cuvântul Domnului" (Fapte Apostolilor 19:10), ne putem închipui că în
vremea aceea a fost întemeiată adunarea din Sardes.
Iată
ce-i spune Domnul: „Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: „Iată ce zice Cel
ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele." Domnul
Isus se înfăţişează în chipul acesta ca să arate că El are plinătatea Duhului
Sfânt şi toată autoritatea trebuitoare ca să cârmuiască Adunarea. Tot izvorul
este în El.
Aşa
cum spune aproape tuturor adunărilor, Domnul începe şi aici astfel: „Ştiu
faptele tale." Cât de însemnat este acest cuvânt, repetat de atâtea ori:
faptele! Nu însă numai acelea pe care le pot vedea oamenii, ci întreaga viaţă,
chiar ce este mai ascuns în gândurile şi simţămintele noastre. Domnul cunoaşte
tot. Iată judecata pe care o aduce asupra Sardesului: „Îţi merge numele că
trăieşti, dar eşti mort." Aceasta ne arată lămurit că Domnul vedea bine
adevărata stare lăuntrică. Era în Sardes o frumoasă înfăţişare de viaţă
religioasă; dar, judecând bine, Domnul Isus nu vedea decât moarte. Lumea poate
să zică: „Iată un om evlavios; iată un tânăr sau o tânără serioasă." De
ce? Pentru că ia parte la anumite slujbe religioase, se roagă şi citeşte
Cuvântul lui Dumnezeu. Şi totuşi şi despre o astfel de persoană, dacă n-are o
viaţă ca a Domnului Cristos, se poate spune că îi merge numele că trăieşte, dar
e moartă.
Domnul,
în harul Său, dă o înştiinţare serioasă Adunării din Sardes. El spune
îngerului: „Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte." Erau deci
în Sardes câteva persoane care nu erau moarte, care aveau ceva mai mult decât
numele că trăiesc. Acestea aveau nevoie să fie întărite. Şi cum poate fi
întărit un suflet? Veghind ca nimic să nu-l abată de la Domnul. Dacă cineva
caută să se ocupe de aproape cu lumea, cu plăcerile şi afacerile ei, dacă se
întovărăşeşte cu ea, atunci nu se mai îngrijeşte de legătura cu Dumnezeu şi în
curând ajunge să-i meargă doar numele că trăieşte. Atunci, Domnul poate să
spună ca Sardesului: „N-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului
Meu." Purtarea sau faptele cuiva pot să pară nespus de frumoase în ochii
oamenilor, dar vorba este: „Sunt desăvârşite înaintea lui Dumnezeu?" Domnul
le preţuieşte înaintea Dumnezeului Său. Dacă ele sunt numai urmarea unor
obiceiuri religioase, a unei bune creşteri sau rodul îndreptăţirii de sine, nu
sunt desăvârşite înaintea lui Dumnezeu. Ele trebuie să izvorască din legătura
inimii cu Dumnezeu şi trebuie făcute pentru Domnul Isus. Apostolul Pavel zicea:
„Cristos a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască
pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei" (2
Corinteni 5:15). Atunci, cea mai neînsemnată faptă, chiar un pahar de apă rece
dat în Numele Domnului Isus, este plăcută lui Dumnezeu.
Domnul
adaugă apoi alt îndemn: „Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine şi
pocăieşte-te!" Ceea ce au primit creştinii este harul lui Dumnezeu; ceea
ce au auzit este Cuvântul lui Dumnezeu. Iată ce trebuie să păzească ei; dacă
s-au îndepărtat, să vină iarăşi acolo.
După
cuvântul de înştiinţare, Domnul trimite adunării din Sardes o ameninţare foarte
serioasă: „Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi
veni asupra ta." Adevăraţii creştini, care au viaţa din Dumnezeu, aşteaptă
ca Domnul să vină să-i ia cu El. Domnul nu vine peste ei, ci pentru ei, iar ei Îl
aşteaptă cu bucurie. Dar cei care n-au decât „numele că trăiesc" vor fi
socotiţi ca lumea, cu toată mărturia lor religioasă. Vor fi cuprinşi în
judecata lumii, în privinţa căreia apostolul spune: „Ziua Domnului va veni ca
un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi Liniste", atunci o nimicire neaşteptată
va veni peste ei" (1 Tesalonicei 5:2,3). Ce clipă grozavă! Să adormi
într-o siguranţă mincinoasă şi să te trezeşti la judecată! Domnul să ne
păzească de aşa ceva!
Dar
în Sardes, în mijlocul mulţimii moarte, se aflau câţiva vii: o rămăşiţă. Domnul
Isus îşi găseşte plăcerea să recunoască pe cei ce sunt ai Lui. Este o înviorare
pentru inima acestui bun Mântuitor să vadă suflete credincioase: „Totuşi ai în
Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele." „Câteva nume"
înseamnă persoane pe care Domnul le cunoaşte în chip deosebit şi în care are
încredere, ca să zicem aşa. Ceilalţi îşi mânjiseră hainele, întovărăşindu-se cu
lumea şi mergând ca lumea. Apostolul Iacov ne spune că „religia curată şi
neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl este: să cercetezi pe orfani şi pe
văduve în necazurile lor şi să te păzeşti pe tine însuţi nepătat de lume"
(Iacov 1:27). Când inima este alipită de Domnul Cristos, atunci stă departe de
lume.
Să
ascultăm ce promite El celor ce nu şi-au mânjit hainele. „Ei vor umbla împreună
cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici." Ce deosebire faţă de
cei ce şi-au mânjit hainele şi care nu vor avea parte cu El, ci vor fi judecaţi
cu lumea! Ceilalţi vor merge cu Domnul, vor alcătui suita Sa strălucită şi vor
fi îmbrăcaţi în sfinţenie şi dreptate, haine vrednice de slăvită şi sfânta Sa Persoană.
Domnul
adaugă: „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge
nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui
Meu şi înaintea îngerilor Lui." Aşadar, după ce vor birui prin veghere,
prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin credinţă şi încredere în Domnul,
El Însuşi ne va duce în acel ţinut fericit, cerul, unde nu va mai fi nimic necurat.
Păcatul nu va putea să pătrundă acolo. Nimic nu va întuneca curăţenia şi
strălucirea hainelor aibe, cu care vom fi îmbrăcaţi. Biruitorii vor trăi în
veci. Şi preaiubitul nostru Mântuitor va simţi plăcere să le mărturisească
numele înaintea Tatălui Său şi a îngerilor Săi. Înaintea tuturor, va spune:
„Aceştia
pe care-i vedeţi îmbrăcaţi în haine albe sunt ai Mei."
Să
vedem acum cu ce timp din istoria Bisericii se potriveşte starea Adunării din
Sardes.
Am
văzut că Adunarea din Tiatira înfăţişează în chip profetic, papismul, această
mare alcătuire religioasă stricată. Am văzut, de asemenea, că ceea ce
deosebeşte această mare alcătuire religioasă este locul îngâmfat pe care şi l-a
luat pe nedrept un om, papa, socotindu-se căpetenie a Bisericii; apoi idolatria,
care înlocuieşte închinarea faţă de Dumnezeu în duh şi în adevăr; mântuirea
prin fapte, în locul mântuirii prin credinţă; şi în cele din urmă, pretenţia
Bisericii, adică a clericilor, că numai ei au dreptul să înveţe şi să explice
Scriptura, oprind pe laici s-o citească, fără o învoire anumită din partea lor.
Aşa se lămureşte întunericul care a domnit în suflete în timpul Evului Mediu:
Biblia, lumina dumnezeiască, era ascunsă.
Dar
Domnul vedea toate acestea, El, singura căpetenie a adevăratei Biserici; El,
care are cele şapte stele, adică toată autoritatea ca să cârmuiască; El, care
are şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, adică lumina desăvârşită a cunoştinţei. La
timp potrivit, El a lucrat în harul Său şi a făcut să strălucească lumina în
mijlocul întunericului adânc al papismului. Aceasta s-a petrecut în timpul
cunoscut în istorie sub numele de Reformă.
Chiar
în timpurile cele mai întunecoase, Domnul Şi-a avut suflete sau chiar mici
adunări care I-au fost credincioase. Oameni ca Wycliffe în Anglia şi Ioan Huss
în Boemia, luminaţi de Dumnezeu ca să vadă rătăcirile papismului, le-au şi dat
pe faţă. Aceştia însă n-au fost decât nişte luminători înainte de ivirea zilei.
Acela pe care l-a ales Domnul ca să arate în întregime abaterile papismului şi
să îndrepte privirile spre adevărurile de căpetenie ale Scripturii a fost
Martin Luther. Nu trebuie să lăudăm niciodată pe om, oricine ar fi: numai
Domnul e vrednic de laudă. Putem însă să mulţumim lui Dumnezeu că a ridicat, a
înzestrat şi a sprijinit oameni ca Pavel, Petru şi Ioan, ca să cunoască
adevărul, şi oameni ca Luther şi alţii, ca să-l aducă la lumină când a fost
nesocotit şi uitat.
Cel
dintâi lucru pe care l-a făcut Dumnezeu prin Luther, acest slujitor al Său, a
fost să arate că autoritatea nu e nici papa, nici în sinoade, nici în învăţaţi,
nici în Biserică, ci numai şi numai în Cuvântul lui Dumnezeu, singurul în drept
să ne facă să cunoaştem adevărul. Astfel, Biblia a fost scoasă din întunericul
în care fusese îngropată şi prezentată tuturor drept Cartea lui Dumnezeu, în
care fiecare poate şi trebuie să caute lumina. Tot Scriptura sprijinise pe
Wycliffe şi Huss; şi pretutindeni unde Dumnezeu a ridicat mişcări de trezire,
tot Biblia a fost autoritatea către care s-au îndreptat credincioşii ca să-şi
primească învăţăturile. Spre această carte, prin Reformă, erau îndemnaţi să se
îndrepte toţi; totodată, acum ea a fost răspândită din belşug, cu ajutorul
tiparului, inventat cu câţiva ani mai înainte. Astfel fiecare a putut să înveţe
de-a dreptul de la Dumnezeu şi a putut să controleze, cu ajutorul acestui
Cuvânt al vieţii, ceea ce-i era prezentat.
Aceasta
a fost o lovitură de moarte pentru papism. S-au văzut în curând deşertăciunea
pretenţiilor clerului şi rătăcirea învăţăturilor sale. Biblia răsturna toată
urzeala clerului în care era vorba de slujbe, de idolatrie, de mântuire prin
fapte, de canoane, de călătorii la locuri sfinte ş.a. În adevăr, ea nu ne
învaţă aşa, ci mai degrabă condamnă astfel de lucruri. Iată ce lucrare însemnată
a făcut Dumnezeu prin mijlocirea slujitorilor Săi, reformatorii: a scos Biblia
la lumină şi în felul acesta a răsturnat pretenţiile şi rătăcirile Romei.
Marele
adevăr pe care l-a dat pe faţă Luther şi care-i era deosebit de scump este
acela al mântuirii păcătosului prin credinţa în jertfa Domnului Cristos, mort
pentru greşelile noastre şi înviat pentru îndreptăţirea noastră. Prin acest
adevăr şi-a găsit şi el pace pentru sufletu-i adânc zbuciumat, după ce toate
mătăniile şi faptele lui nu reuşiseră să-l liniştească. Din această clipă
începe protestantismul, care nu e tot una cu Reforma. Reforma e lucrarea prin
care Biblia a fost scoasă la lumină şi pusă în cinste, când s-a dat pe faţă
adevărata învăţătură despre mântuire şi când pretenţiile Romei au fost
răsturnate, iar rătăcirile ei scoase la iveală. Protestantismul este starea de
lucruri care a urmat în Biserică după Reformă. Creştinătatea din Apus s-a
despărţit de atunci în două mari tabere: catolicismul roman, cuprinzând pe cei
care au rămas credincioşi papei şi au recunoscut autoritatea lui, şi
protestantismul din care făceau parte toţi care întorseseră spatele Romei,
nerecunoscând altă autoritate decât Biblia.
Ce
vede Domnul în Sardes? Nu Reforma, care este lucrarea Lui, ci starea care a
urmat după Reformă, sub influenţa oamenilor. Iată pentru ce rosteşte aceste
cuvinte triste: „Îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort" şi: „N-am
găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.” În adevăr, în
bisericile numite protestante, lutherane, reformate, anglicane sau altele nu e
decât formă religioasă creştină. În cea mai mare parte mărturisirile de
credinţă sunt potrivite cu învăţătura sănătoasă, totuşi ele lasă sufletele în
nepăsare, în formalism şi moarte. Mai mult, aceste biserici în mare parte sunt
supuse cârmuirii omeneşti, aşa că sunt unite cu lumea. Se vede cât de
potrivită este înştiinţarea Domnului: „Adu-ţi aminte, deci, cum ai primit şi
auzit! Păstrează şi pocăieşte-te!" Această înştiinţare se aseamănă cu
aceea pe care Domnul a trimis-o la Efes; ea urmăreşte să aducă iarăşi sufletele
la Biblie şi la o credinţă vie.
În
mijlocul acestei stări moarte erau cu toate acestea persoane care nu se
mulţumeau cu lucrurile din afară ale creştinismului, ci primiseră prin credinţă
adevărul de preţ al mântuirii şi îl păstrau în inimile lor. Despre aceştia
Domnul spune: „Ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele."
Afară de aceste persoane singuratice, au fost totodată în protestantism, cu
unele întreruperi, treziri mai mult sau mai puţin întinse.
Ca şi
Tiatira sau catolicismul roman, Sardesul sau protestantismul ţine până la
venirea Domnului. Atunci vor cădea amândouă sub judecată.