Biserica sau Adunarea > Sardes


SARDES

Despre această cetate, Sardes, nu se vorbeşte în altă parte în Noul Testament şi nu se ştie prin cine a ajuns Evanghelia acolo. Dar, fiindcă era aşezată în ţinutul în care Pavel vestise Cuvântul timp de doi ani şi deoarece în legătură cu această lucrare se spune: „Toţi cei ce locuiau în Asia, iudei şi greci au auzit Cuvântul Domnului" (Fapte Apostolilor 19:10), ne putem închi­pui că în vremea aceea a fost întemeiată adunarea din Sardes.

Iată ce-i spune Domnul: „Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele." Domnul Isus se înfăţişează în chipul acesta ca să arate că El are plinătatea Duhului Sfânt şi toată autoritatea trebuitoare ca să cârmuiască Adunarea. Tot izvorul este în El.

Aşa cum spune aproape tuturor adunărilor, Domnul începe şi aici astfel: „Ştiu faptele tale." Cât de însemnat este acest cuvânt, repetat de atâtea ori: faptele! Nu însă numai acelea pe care le pot vedea oamenii, ci întreaga viaţă, chiar ce este mai ascuns în gândurile şi simţămintele noastre. Domnul cunoaşte tot. Iată judecata pe care o aduce asupra Sardesului: „Îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort." Aceasta ne arată lămurit că Domnul vedea bine adevărata stare lăuntrică. Era în Sardes o frumoasă înfăţişare de viaţă religioasă; dar, judecând bine, Domnul Isus nu vedea decât moarte. Lumea poate să zică: „Iată un om evlavios; iată un tânăr sau o tânără serioasă." De ce? Pentru că ia parte la anumite slujbe religioase, se roagă şi citeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Şi totuşi şi despre o astfel de persoană, dacă n-are o viaţă ca a Domnului Cristos, se poate spune că îi merge numele că trăieşte, dar e moartă.

Domnul, în harul Său, dă o înştiinţare serioasă Adunării din Sardes. El spune îngerului: „Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte." Erau deci în Sardes câteva persoane care nu erau moarte, care aveau ceva mai mult decât numele că trăiesc. Acestea aveau nevoie să fie întărite. Şi cum poate fi întărit un suflet? Veghind ca nimic să nu-l abată de la Domnul. Dacă cineva caută să se ocupe de aproape cu lumea, cu plăcerile şi afacerile ei, dacă se întovărăşeşte cu ea, atunci nu se mai îngrijeşte de legătura cu Dumnezeu şi în curând ajunge să-i meargă doar numele că trăieşte. Atunci, Domnul poate să spună ca Sardesului: „N-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dum­nezeului Meu." Purtarea sau faptele cuiva pot să pară nespus de frumoase în ochii oamenilor, dar vorba este: „Sunt desăvârşite înaintea lui Dumnezeu?" Domnul le preţuieşte înaintea Dumnezeului Său. Dacă ele sunt numai urmarea unor obiceiuri religioase, a unei bune creşteri sau rodul îndreptăţirii de sine, nu sunt desăvârşite înaintea lui Dumnezeu. Ele trebuie să izvorască din legătura inimii cu Dumnezeu şi trebuie făcute pentru Domnul Isus. Apostolul Pavel zicea: „Cristos a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei" (2 Corinteni 5:15). Atunci, cea mai neînsemnată faptă, chiar un pahar de apă rece dat în Numele Domnului Isus, este plăcută lui Dumnezeu.

Domnul adaugă apoi alt îndemn: „Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te!" Ceea ce au primit creştinii este harul lui Dumnezeu; ceea ce au auzit este Cuvântul lui Dumnezeu. Iată ce trebuie să păzească ei; dacă s-au îndepărtat, să vină iarăşi acolo.

După cuvântul de înştiinţare, Domnul trimite adunării din Sardes o ameninţare foarte serioasă: „Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi veni asupra ta." Adevăraţii creştini, care au viaţa din Dumnezeu, aşteaptă ca Domnul să vină să-i ia cu El. Domnul nu vine peste ei, ci pentru ei, iar ei Îl aşteaptă cu bucurie. Dar cei care n-au decât „numele că trăiesc" vor fi socotiţi ca lumea, cu toată mărturia lor religioasă. Vor fi cuprinşi în judecata lumii, în privinţa căreia apostolul spune: „Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi Liniste", atunci o nimicire neaşteptată va veni peste ei" (1 Tesalonicei 5:2,3). Ce clipă grozavă! Să adormi într-o siguranţă mincinoasă şi să te trezeşti la judecată! Domnul să ne păzească de aşa ceva!

Dar în Sardes, în mijlocul mulţimii moarte, se aflau câţiva vii: o rămăşiţă. Domnul Isus îşi găseşte plăcerea să recunoască pe cei ce sunt ai Lui. Este o înviorare pentru inima acestui bun Mântuitor să vadă suflete credincioase: „Totuşi ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele." „Câteva nume" înseamnă persoane pe care Domnul le cunoaşte în chip deosebit şi în care are încredere, ca să zicem aşa. Ceilalţi îşi mânjiseră hainele, întovărăşindu-se cu lumea şi mergând ca lumea. Apostolul Iacov ne spune că „religia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl este: să cercetezi pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să te păzeşti pe tine însuţi nepătat de lume" (Iacov 1:27). Când inima este alipită de Domnul Cristos, atunci stă departe de lume.

Să ascultăm ce promite El celor ce nu şi-au mânjit hainele. „Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici." Ce deosebire faţă de cei ce şi-au mânjit hainele şi care nu vor avea parte cu El, ci vor fi judecaţi cu lumea! Ceilalţi vor merge cu Domnul, vor alcătui suita Sa strălucită şi vor fi îmbrăcaţi în sfinţenie şi dreptate, haine vrednice de slăvită şi sfânta Sa Persoană.

Domnul adaugă: „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui." Aşadar, după ce vor birui prin veghere, prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin credinţă şi încredere în Dom­nul, El Însuşi ne va duce în acel ţinut fericit, cerul, unde nu va mai fi nimic necurat. Păcatul nu va putea să pătrundă acolo. Nimic nu va întuneca curăţenia şi strălucirea hainelor aibe, cu care vom fi îmbrăcaţi. Biruitorii vor trăi în veci. Şi preaiubitul nostru Mântuitor va simţi plăcere să le mărturisească numele înaintea Tatălui Său şi a îngerilor Săi. Înaintea tuturor, va spune:

„Aceştia pe care-i vedeţi îmbrăcaţi în haine albe sunt ai Mei."

Să vedem acum cu ce timp din istoria Bisericii se potriveşte starea Adunării din Sardes.

Am văzut că Adunarea din Tiatira înfăţişează în chip profetic, papismul, această mare alcătuire religioasă stricată. Am văzut, de asemenea, că ceea ce deosebeşte această mare alcătuire religioasă este locul îngâmfat pe care şi l-a luat pe nedrept un om, papa, socotindu-se căpetenie a Bisericii; apoi idolatria, care înlocuieşte închinarea faţă de Dumnezeu în duh şi în adevăr; mântuirea prin fapte, în locul mântuirii prin credinţă; şi în cele din urmă, pretenţia Bisericii, adică a clericilor, că numai ei au dreptul să înveţe şi să explice Scriptura, oprind pe laici s-o citească, fără o învoire anumită din partea lor. Aşa se lămureşte întunericul care a domnit în suflete în timpul Evului Mediu: Biblia, lumina dumnezeiască, era ascunsă.

Dar Domnul vedea toate acestea, El, singura căpetenie a adevăratei Biserici; El, care are cele şapte stele, adică toată autoritatea ca să cârmuiască; El, care are şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, adică lumina desăvârşită a cunoştinţei. La timp potrivit, El a lucrat în harul Său şi a făcut să strălucească lumina în mijlocul întunericului adânc al papismului. Aceasta s-a petre­cut în timpul cunoscut în istorie sub numele de Reformă.

Chiar în timpurile cele mai întunecoase, Domnul Şi-a avut suflete sau chiar mici adunări care I-au fost credincioase. Oa­meni ca Wycliffe în Anglia şi Ioan Huss în Boemia, luminaţi de Dumnezeu ca să vadă rătăcirile papismului, le-au şi dat pe faţă. Aceştia însă n-au fost decât nişte luminători înainte de ivirea zilei. Acela pe care l-a ales Domnul ca să arate în întregime abaterile papismului şi să îndrepte privirile spre adevărurile de căpetenie ale Scripturii a fost Martin Luther. Nu trebuie să lăudăm niciodată pe om, oricine ar fi: numai Domnul e vrednic de laudă. Putem însă să mulţumim lui Dumnezeu că a ridicat, a înzestrat şi a sprijinit oameni ca Pavel, Petru şi Ioan, ca să cunoască adevărul, şi oameni ca Luther şi alţii, ca să-l aducă la lumină când a fost nesocotit şi uitat.

Cel dintâi lucru pe care l-a făcut Dumnezeu prin Luther, acest slujitor al Său, a fost să arate că autoritatea nu e nici papa, nici în sinoade, nici în învăţaţi, nici în Biserică, ci numai şi numai în Cuvântul lui Dumnezeu, singurul în drept să ne facă să cunoaş­tem adevărul. Astfel, Biblia a fost scoasă din întunericul în care fusese îngropată şi prezentată tuturor drept Cartea lui Dum­nezeu, în care fiecare poate şi trebuie să caute lumina. Tot Scriptura sprijinise pe Wycliffe şi Huss; şi pretutindeni unde Dumnezeu a ridicat mişcări de trezire, tot Biblia a fost autorita­tea către care s-au îndreptat credincioşii ca să-şi primească învăţăturile. Spre această carte, prin Reformă, erau îndemnaţi să se îndrepte toţi; totodată, acum ea a fost răspândită din belşug, cu ajutorul tiparului, inventat cu câţiva ani mai înainte. Astfel fiecare a putut să înveţe de-a dreptul de la Dumnezeu şi a putut să controleze, cu ajutorul acestui Cuvânt al vieţii, ceea ce-i era prezentat.

Aceasta a fost o lovitură de moarte pentru papism. S-au văzut în curând deşertăciunea pretenţiilor clerului şi rătăcirea învăţă­turilor sale. Biblia răsturna toată urzeala clerului în care era vorba de slujbe, de idolatrie, de mântuire prin fapte, de canoane, de călătorii la locuri sfinte ş.a. În adevăr, ea nu ne învaţă aşa, ci mai degrabă condamnă astfel de lucruri. Iată ce lucrare însemna­tă a făcut Dumnezeu prin mijlocirea slujitorilor Săi, reformatorii: a scos Biblia la lumină şi în felul acesta a răsturnat pretenţiile şi rătăcirile Romei.

Marele adevăr pe care l-a dat pe faţă Luther şi care-i era deosebit de scump este acela al mântuirii păcătosului prin credinţa în jertfa Domnului Cristos, mort pentru greşelile noas­tre şi înviat pentru îndreptăţirea noastră. Prin acest adevăr şi-a găsit şi el pace pentru sufletu-i adânc zbuciumat, după ce toate mătăniile şi faptele lui nu reuşiseră să-l liniştească. Din această clipă începe protestantismul, care nu e tot una cu Reforma. Reforma e lucrarea prin care Biblia a fost scoasă la lumină şi pusă în cinste, când s-a dat pe faţă adevărata învăţătură despre mântuire şi când pretenţiile Romei au fost răsturnate, iar rătăci­rile ei scoase la iveală. Protestantismul este starea de lucruri care a urmat în Biserică după Reformă. Creştinătatea din Apus s-a despărţit de atunci în două mari tabere: catolicismul roman, cuprinzând pe cei care au rămas credincioşi papei şi au recunos­cut autoritatea lui, şi protestantismul din care făceau parte toţi care întorseseră spatele Romei, nerecunoscând altă autoritate decât Biblia.

Ce vede Domnul în Sardes? Nu Reforma, care este lucrarea Lui, ci starea care a urmat după Reformă, sub influenţa oameni­lor. Iată pentru ce rosteşte aceste cuvinte triste: „Îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort" şi: „N-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.” În adevăr, în bisericile numite protestante, lutherane, reformate, anglicane sau altele nu e decât formă religioasă creştină. În cea mai mare parte mărturisirile de credinţă sunt potrivite cu învăţătura sănătoasă, totuşi ele lasă sufletele în nepăsare, în formalism şi moarte. Mai mult, aceste biserici în mare parte sunt supuse cârmuirii ome­neşti, aşa că sunt unite cu lumea. Se vede cât de potrivită este înştiinţarea Domnului: „Adu-ţi aminte, deci, cum ai primit şi auzit! Păstrează şi pocăieşte-te!" Această înştiinţare se asea­mănă cu aceea pe care Domnul a trimis-o la Efes; ea urmăreşte să aducă iarăşi sufletele la Biblie şi la o credinţă vie.

În mijlocul acestei stări moarte erau cu toate acestea persoane care nu se mulţumeau cu lucrurile din afară ale creştinismului, ci primiseră prin credinţă adevărul de preţ al mântuirii şi îl păstrau în inimile lor. Despre aceştia Domnul spune: „Ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele." Afară de aceste persoane singuratice, au fost totodată în protestantism, cu unele întreruperi, treziri mai mult sau mai puţin întinse.

Ca şi Tiatira sau catolicismul roman, Sardesul sau protestan­tismul ţine până la venirea Domnului. Atunci vor cădea amân­două sub judecată.



Persoane interesate