EFES,
SMIRNA ŞI PERGAM
Ioan,
când a văzut Persoana slăvită a Domnului Cristos, a căzut la picioarele Lui ca
mort. Şi-a venit în fire însă prin atingerea mâinii binecuvântate şi prin
cuvinteie pline de har ale Domnului. Apoi i s-a spus: „Scrie, deci, cele ce ai
văzut, cele ce sunt şi cele ce vor fi după acestea!"
Lucrurile
pe care le văzuse Ioan erau: Domnul Cristos în gloria Sa ca Judecător; cele ce
sunt înseamnă: cele cu privire la Biserică, care durează încă şi vor ţine până
la întoarcerea Domnului pentru a răpi pe cei sfinţi; cele ce vor fi după ele
sunt: întâmplările care se vor petrece pe pământ de la răpirea Bisericii până
la arătarea în glorie a Domnului Isus Cristos.
După
aceea, Domnul pune pe Ioan să scrie „îngerilor", adică celor ce reprezintă
înaintea Lui cele şapte biserici ale Asiei. Atragem luarea aminte că aceste
biserici, sau mai degrabă starea în care le vede Domnul, reprezintă diferite
stări ce urmează, una după alta, în întreaga Adunare de pe pământ.
Fiecăreia
din aceste adunări, Domnul i Se prezintă sub trăsături deosebite, potrivite cu
starea lor. El spune că a luat cunoştinţă de starea lor: „Ştiu faptele
tale"; sau: „ştiu necazul tău"; sau: „ştiu unde locuieşti". Ce
lucru însemnat să ai a face cu Acela căruia nu-I scapă nimic: nici bine, nici
rău!
Domnul
recunoaşte şi arată binele care se găseşte în fiecare adunare, dar atrage
luarea aminte şi asupra răului pe care-l vede; în cele din urmă, dă fiecăreia
dojană sau mustrare, îndemn sau încurajare. Pentru două din ele, n-are cuvinte
de mustrare: este Smirna în necaz şi Filadelfia în slăbiciune. Amândouă au fost
credincioase.
După
aceea, Domnul Isus îndeamnă pe cel ce are urechi să asculte ce zice Bisericilor
Duhul. Aceasta priveşte pe fiecare din noi în parte. Şi, în sfârşit, celor care
vor fi învins, adică celor ce vor rămâne credincioşi în mijlocul greutăţilor,
piedicilor şi luptelor, Domnul le dă promisiunile cele mai pline de încurajare.
În
scrisorile adresate celor din urmă patru adunări, îndemnul de a asculta urmează
după promisiunea dată biruitorului. Asta înseamnă că, în cele trei dintâi,
îndemnul este pentru toţi cei din Adunare, pe când în cele din urmă „cel care
ascultă" este deosebit de Adunare.
Cea
dintâi adunare căreia Se adresează Domnul este cea din Efes. El i Se prezintă
ca având stăpânirea deplină în Biserică şi ia cunoştinţă de toate lucrurile.
Avea multe lucruri de lăudat acolo, lucruri din acelea care arată evlavia,
credincioşia şi râvna. El spune: „Ştiu faptele tale, munca ta şi răbdarea ta şi
că nu poţi să suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei care zic că sunt
apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi; ai suferit din pricina Numelui Meu
şi n-ai obosit." La acestea, Domnul adaugă: „Ai însă lucrul acesta: că
urăşti faptele Nicolaiţilor (cei care făceau din har o îndreptăţire ca să
păcătuiască), pe care şi Eu le urăsc" (Apocalipsa 2:6). Ce frumos tablou
despre starea unei biserici! Ce lipsea deci acestor creştini? Ah! ochiul
pătrunzător al Domnului vede dincolo de ceea ce vedem noi. El cercetează
inima. Inima o vrea El, dragostea. Şi tocmai inima lipsea la Efes. Domnul Isus
spune: „Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi" (Apocalipsa
24). Iată ce le lipsea; şi aceasta era un lucru însemnat. Apostolul Pavel scria
corintenilor: „Chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor,
chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi nu aş avea dragoste, nu-mi foloseşte
la nimic" (1 Corinteni 13:3). Ei bine, aceasta era starea din Efes, acesta
era răul cel mare, cel dintâi pas spre cădere. „Cristos a iubit Biserica"
(Efeseni 5:25). Nu e drept ca şi ea, la rândul ei, să-L iubească? Lucrul acesta
îl cere inima Lui de la noi şi, dacă lipseşte această iubire, cele mai frumoase
fapte nu-L mulţumesc. Seriozitatea acestei stări ne este arătată în îndemnul Domnului:
„Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te" la
faptele care erau rodul dragostei. La aceasta, Domnul adaugă o ameninţare, ce
dă de gândit: „Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui,
dacă nu te pocăieşti" (Apocalipsa 2:5). Prin aceasta vrea să spună că
biserica va înceta să fie recunoscută de Domnul, că nu va mai fi o mărturie
pentru El în lume.
Cărui
timp din istoria Bisericii se potriveşte ce este spus despre Efes? Este timpul
care începuse încă de pe când trăia Pavel, când scria: „Toţi umblă după
foloasele lor şi nu după ale lui Isus Cristos" (Filipeni 2:21). Iar la sfârşitul
călătoriei sale, tot Pavel scrie: „Cei ce sunt în Asia, toţi m-au părăsit"
(2 Timotei 1:15). Răul acesta era întins când Ioan a avut viziunile sale; de
aceea Domnul a dat Bisericii o înştiinţare serioasă. Rădăcina oricărui rău care
a adus ruina Bisericii, a fost părăsirea dragostei dintâi. Urmarea va fi că,
într-un timp, poate destul de aproape de noi, sfeşnicul va fi ridicat, Biserica
va fi lepădată. Astfel, în cel dintâi timp al istoriei sale, Biserica în afară
are evlavie, credincioşie şi râvnă pe care Domnul le recunoaşte; înăuntru însă
îi lipseşte dragostea dintâi, care este singura însuşire a faptelor după voia
lui Dumnezeu. Domnul termină adresându-Se biruitorului, adică celui ce va
păstra în inimă „dragostea dintâi", aceluia pentru care Domnul Isus n-a
încetat să fie cea mai de seamă şi singura ţintă a dragostei sale. „Celui ce va
birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui
Dumnezeu" (Apocalipsa 2:7). Acolo nu va mai fi nici o cădere, nici o
părăsire a dragostei. Totul va fi desăvârşit pentru vecie.
Al
doilea timp din istoria Bisericii ne este arătat în Adunarea din Smirna. Este
timpul persecuţiilor pe care Domnul le îngăduie ca să aducă din nou inimile la
El, prin întristare. Pentru a încuraja pe sfinţi în suferinţă, El li Se prezintă
mai întâi în caracterul Său dumnezeiesc: „Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe
urmă", ca şi cum le-ar spune: „Domnul în care credeţi voi şi pentru care
suferiţi este Dumnezeul Cel atotputernic din veşnicie. Aveţi dar
îndrăzneală!" Apoi le aminteşte că şi El a fost om pe pământ şi că, în
această stare, şi El a suferit necaz şi moarte, dar acum este viu: „Cel ce a
murit şi a înviat." Ce mângâiere pentru creştinii care treceau prin
suferinţe! „Dacă răbdăm, vom şi împăraţi împreună cu El."
Iată
ce spune Domnul acestor sfinţi din Smirna: „Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar
eşti bogat) şi batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei, şi nu sunt,
ci sunt o sinagogă a Satanei" (Apocalipsa 2:9). Ei îndură necaz, adică
prigonire. Şi am văzut mai înainte cât de grozave erau uneori prigonirile.
Veneau chinuri, lipsuri şi dispreţ, care se adăugau la sărăcie. Şi după cum am
văzut, îndeosebi în istoria lui Pavel, iudeii care se lăudau că sunt poporul
lui Dumnezeu erau cei mai înverşunaţi împotriva creştinilor (1 Tesalonicei 2:14-16).
Dar ce mângâiere pentru cei prigoniţi! Domnul cunoştea toate suferinţele;
privirea Lui era îndreptată asupra lor şi inima Lui suferea împreună cu ei. În
mijlocul suferinţelor, Domnul Isus era cu ei, ca să-i sprijinească. Erau
îmbogăţiţi cu o bogăţie pe care nimeni nu le-o putea răpi: îmbogăţiţi cu
bogăţiile veşnice ale lui Dumnezeu (citiţi Romani 8:17,18; 35-37).
Chiar
în timpul apostolului Ioan, creştinii fuseseră prigoniţi; chinurile lor însă nu
se sfârşiseră. Domnul îi înştiinţa că vor mai avea să îndure şi altele: „Nu te
teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată, Diavolul are să arunce în temniţă pe
unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile"
(Apocalipsa 2:10). De aici se vede cine este cel care stătea la spatele
prigonitorilor şi-i îndemna la rău. Era Diavolul, vrăjmaşul Domnului Cristos,
acela care de la început este ucigaş. El dădea târcoale ca un leu care
răcneşte, căutând să înghită pe creştini (1 Petru 5:8). Şi Dumnezeu îngăduia
aceste suferinţe, ca să încerce credinţa şi dragostea lor pentru Domnul Cristos
şi ca să alipească şi mai mult inimile lor de Mântuitorul lor scump (1 Petru 1:6-9).
Pe de altă parte, Domnul, care ţine totul în mâinile Sale, le vesteşte că
încercarea lor va avea margini: „Veţi avea un necaz de zece zile."
S-a
crezut că aceste zece zile ar însemna cele zeci mari prigoniri care s-au abătut
asupra creştinilor până la domnia împăratului Constantin. Însemnat lucru însă e
că vedem pe Domnul Isus ţinând totul în mâinile Sale şi că până şi suferinţele
pe care le îndură ai Săi sunt spre binele lor.
Se
putea să suferi până la moarte. Câte mii de mii de sfinţi au suferit chinuri
nemaiauzite! Dar ceea ce sprijinea pe martiri în suferinţele lor şi le făcea
moartea luminoasă era perspectiva că vor primi cununa vieţii, a acelei vieţi
glorioase şi veşnice cu preaiubitul lor Mântuitor. Domnul Isus spune: „Cel ce
va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte" (Apocalipsa 20:4-6).
„Îngerului
Bisericii din Pergam scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două
tăişuri". Sabia ascuţită care iese din gura Domnului este Cuvântul Său
(Evrei 4:12), fie că el pătrunde şi judecă inima şi conştiinţa, fie că se luptă
împotriva vrăjmaşilor adevărului, fie că loveşte cu moartea pe cei răzvrătiţi. Aici,
Domnul Se arată înarmat cu această sabie, pentru că în Pergam erau oameni care
aduseseră învăţături greşite, faţă de care credincioşii trebuiau să se
împotrivească. Şi arma creştinului cu care are să lupte împotriva învăţăturii
greşite este „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu" (Efeseni 6:17).
Domnul
adaugă îndată: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al
Satanei" (Apocalipsa 2:13). Domnul cunoaşte nu numai faptele pe care le
facem, ci ştie şi unde locuim, cum şi în ce tovărăşie ne aflăm. A locui
înseamnă a sta pe loc, nu a merge. Şi Biserica locuia unde era scaunul de
domnie al Satanei! Satan are un scaun de domnie, o putere; el domneşte deci.
Satan este „stăpânitorul acestei lumi", a spus Domnul. Lumea a lepădat pe
Domnul Cristos şi L-a dat la moarte; din clipa aceea, Satan stăpâneşte lumea
(Ioan 12:31; 14:30; 16:11). El o stăpâneşte cu ajutorul poftelor şi patimilor
firii păcătoase (1 Ioan 2:16; Efeseni 2:2-3). Creştinul însă nu este din lume
(Ioan 17:14; 15:19), aşa cum nici Domnul Cristos nu este. El trebuie să treacă
prin această lume ca un străin, nu să-şi aşeze locuinţa în ea. Era deci
nepotrivit pentru Biserica din Pergam să locuiască acolo unde era scaunul de
domnie al Satanei; în felul acesta, ea se găsea în tovărăşia lumii.
Domnul
putea însă să recunoască şi ceva vrednic de laudă la Pergam: „Tu ţii Numele Meu
şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul
Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan"
(Apocalipsa 2:13). Numele Domnului arată tot ce se cuprinde în fiinţa Sa
vrednică de a fi slăvită: Dumnezeu adevărat şi om adevărat, singurul Fiu al lui
Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. A ţine cu tărie Numele Său înseamnă a păstra în
inimă şi a mărturisi cu gura tot ceea ce este El. A nu lepăda credinţa înseamnă
a rămâne credincios învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrul acesta îl
făcuse Biserica din Pergam chiar în mijlocul prigonirii, când Antipa îşi dăduse
viaţa din pricina mărturiei pentru Domnul. Cine era Antipa? Nu mai ştim nimic
altceva despre el. Şi totuşi, ce nume slăvit îi dă Domnul Isus: „Martorul Meu
credincios!" Domnul îl cunoştea, şi aceasta era de ajuns. El fusese dat la
moarte pentru Domnul Cristos; de aceea Domnul i-a dat „cununa vieţii".
Vedem
că Domnul repetă: „la voi, acolo unde locuieşte Satan". Prin aceasta, El
vrea să atragă Bisericii luarea aminte asupra locului primejdios în care se
află. Biserica locuia acolo unde locuia şi Satan. Ce primejdie într-o astfel de
legătură!
Domnul
mai găseşte la Pergam şi alte lucruri vrednice de mustrare. El spune: „Dar am
ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam,
care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui
Israel, ca ei să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la
desfrânare. Tot aşa, şi tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura
Nicolaiţilor" (Apocalipsa 2:14-15).
Ştim
cine era Balaam: un om care trecea drept profet, care avea cunoştinţă despre
Dumnezeu, dar a cărui inimă era plină de iubire pentru bani (2 Petru 2:15).
Pentru câştig, el s-a pus în slujba lui Balac, ca să blesteme pe copiii lui
Israel. Dumnezeu însă nu i-a îngăduit aceasta; dimpotrivă, l-a silit să
binecuvinteze pe acest popor. Ce-a făcut el atunci? A dat lui Balac sfatul să
poftească pe israeliţi la sărbătorile păgâneşti, ca astfel să se amestece cu
lumea şi să-şi atragă asupră-le pedeapsa lui Dumnezeu. Iată dar ce vedea
Domnul în Biserica din Pergam: învăţătorii mincinoşi, ca Balaam, care îndemnau
pe creştini să se amestece cu lumea şi ale căror învăţături ţinteau să
restatornicească închinarea la idoli, sub o nouă înfăţişare.
În
acelaşi timp, alţii din această Biserică ţineau învăţătura Nicolaiţilor, pe
care Domnul o ura. Aceştia erau, fără îndoială, aceia despre care vorbeşte Iuda
în epistola sa, când spune: „s-au strecurat printre voi unii oameni... oameni
neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru"
(versetul 4), oameni care făceau din har o pricină ca să păcătuiască. Se vede
că erau îngăduiţi, ba chiar primiţi la ospeţe şi mese de dragoste (Iuda 12; 2
Petru 2:13). Aşadar Biserica se întovărăşise cu lumea şi nu mai era despărţire
de rău; de aici venea urmarea tristă că locuia acolo unde locuia şi Satan.
Domnul
însă avea ochiul îndreptat asupra acestei stări neplăcute şi iată de ce
adresează Bisericii o serioasă înştiinţare: „Pocăieşte-te dar! Altfel, voi veni
la tine curând şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele" (Apocalipsa 2:16).
Înţelegem ce înseamnă acest „Pocăieşte-te". Binele care se găsea în Pergam
nu acoperea răul pe care-l lăsaseră să intre. Răul nu poate fi ispăşit prin
bine. Îngerul Bisericii n-ar fi putut să se dezvinovăţească, zicând: „Dar Tu
vezi, Doamne, că eu am ţinut cu tărie Numele Tău şi n-am lepădat credinţa
Ta"; nici: „Nu-i vina mea dacă sunt în lume, întrucât trebuie să
trăiesc"; nici: „Dacă oamenii vin cu învăţături greşite, eu n-am ce să le
fac". Nu. Nimic nu dezvinovăţeşte răul pe care-l facem; şi dacă am fost
târâţi în el, trebuie să ascultăm de Domnul şi să ne pocăim, adică să judecăm
tot răul în care am căzut şi să-l părăsim. Îngerul trebuie să înceteze de a mai
locui acolo unde-şi avea Satan scaunul de domnie; trebuia s-o rupă cu lumea,
să-şi reia locul de străin pe pământ şi să alunge cu îndrăzneală pe învăţătorii
mincinoşi şi învăţăturile lor. Iată ce înseamnă: „Pocăieşte-te". Cum putem
face aceasta? Prin Cuvântul lui Dumnezeu. În adevăr, atunci când Cuvântul
rămâne în noi, suntem întăriţi şi în stare să biruim pe Cel Rău şi să scăpăm de
influenţa lumii (1 Ioan 2:14-16; 5:4-5). Şi dacă vreunul nu se pocăieşte,
atunci Domnul ia El Însuşi în mână sabia judecăţii. Aceasta ne priveşte şi pe
noi, căci Domnul spune: „Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor
Duhul" (Apocalipsa 2:7-29; 13:22).
Cine
ascultă glasul Duhului va fi biruitor; şi iată ce-i promite Domnul: „Celui ce
va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă şi-i voi da o piatră albă; şi
pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela
care-l primeşte" (Apocalipsa 2:17).
Ne
aducem aminte că mana era pâinea pe care Dumnezeu o trimitea din cer, ca să
hrănească pe poporul Său în pustie. Mana care hrănea trupul nu era însă decât
semnul unei pâini cu mult mai bună, a pâinii sufletului: e vorba chiar de
Domnul Cristos. El Însuşi a spus: „Nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl
Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se
coboară din cer şi dă lumii viaţa... Eu sunt Pâinea vieţii... Dacă cineva
mănâncă din pâinea aceasta, va trăi în veac" (Ioan 6:31-35, 48:51). Mana
ascunsă, potrivit poruncii lui Dumnezeu, era pusă într-un vas de aur şi
păstrată în Locul Preasfânt, înaintea lui Dumnezeu, ca aducere aminte a
purtării Sale de grijă în pustie (Evrei 9:4; Exod 16:33-34). Domnul Cristos,
Pâinea vieţii, este acum în cer, loc înfăţişat odinioară prin Locul Preasfânt.
El este la Dumnezeu, ascuns de ochii lumii şi este acelaşi Cristos care era pe
pământ. Gândindu-ne la tot ce a fost El pe pământ, ca bunătate, blândeţe,
sfinţenie, smerenie, răbdare, dragoste şi gustând mereu din El, inimile
noastre sunt hrănite şi întărite şi astfel suntem în stare să biruim lumea. Un
luptător are nevoie de hrană.
Dar
piatra albă, ce înseamnă? În alegerile din Grecia, pe o piatră albă se scria
numele celui dorit să fie ales. Piatra albă e deci un semn tainic de
încuviinţare, când putea să spună: „Ştiu în cine am crezut... Domnul a stat
lângă mine." Da, e de mare preţ să auzi glasul tainic al Domnului
spunându-ţi: „Lucrul acesta îmi place." El însă nu poate încuviinţa decât
pe acela care luptă şi biruie în Numele Său.
Şi
„un nume nou", ce-ar putea să însemne? Nu ne arată aceasta un semn
deosebit al iubirii Domnului faţă de noi? Când iubim pe cineva, nu-i dăm adesea
un nume drăgăstos, pe care-l păstrăm numai pentru acea persoană? Iată deci
răsplata biruitorului: Domnul Cristos i Se dă ca hrană cerească, să-l
întărească; îi face parte de încuviinţarea Sa, ca să-l încurajeze, şi-l aduce
într-o cât mai strânsă legătură cu El, ca să-i umple inima de bucurie. Ce har!
Nu vrei să fii şi tu biruitor?
Acum,
dacă întreabă cineva: pentru ce vreme a Bisericii se potrivesc cele spuse
despre Pergam? Răspundem: pentru vremea care a urmat după prigoniri. Cea din
urmă prigonire generală, cea mai groaznică din toate, s-a petrecut sub
împăratul Diocleţian. Au fost lupte între cei ce doreau sa pună mâna pe domnie.
Constantin i-a biruit pe ceilalţi şi a ajuns împărat. El a fost totdeauna
binevoitor faţă de creştinism; în cele din urmă chiar l-a îmbrăţişat, măcar în
lucrurile dinafară, căci nu se ştie sigur dacă el s-a întors la Dumnezeu cu
adevărat. Din această clipă, creştinii, în loc să mai fie prigoniţi, au ajuns
în cinste în faţa autorităţilor, iar păgânismul şi-a pierdut puternicul său
sprijin. Împăratul a susţinut şi a apărat Biserica, iar Biserica s-a sprijinit
pe el. Ea s-a aliat cu lumea.