PERSOANA
DOMNULUI
Apocalipsa,
pe care a scris-o Ioan la sfârşitul vieţii sale aşa de lungi, este
„descoperirea lui Isus Cristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor
Săi lucurile care trebuie să se întâmple în curând" - acestea sunt
judecăţile care vor lovi lumea, ca să aducă statornicirea Împărăţiei Domnului
Isus Cristos. Ele sunt prezentate cu începere de la capitolul al 6-lea. Mai
înainte însă, Domnul are de spus ceva Bisericii de pe pământ şi anume lucrurile
cuprinse în capitolele al 2-lea şi al 3-lea. E bine să le cercetăm, înainte de
a continua istoria Bisericii sau Adunării după moartea apostolului Ioan,
ucenicul pe care-l iubea Domnul Isus.
Într-adevăr,
în aceste epistole pe care Domnul le-a trimis celor şapte adunări, prin robul
Său Ioan, avem o istorie profetică despre ceea ce a avut loc şi despre ceea ce
avea încă să se întâmple în Biserică, până la întoarcerea Domnului pentru
sfinţi.
Domnul
Se arată mai întâi lui Ioan în măreţia slavei Sale, ca Fiu al omului, gata să
aducă la îndeplinire judecata. Însă Dumnezeu începe cu judecata casei Sale (1 Petru
4:17). De asemenea, Ioan vede pe Domnul în mijlocul celor şapte sfeşnice de
aur, care reprezintă cele şapte adunări. Aceste adunări sunt cele ce erau în
fiinţă atunci, la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi
Laodiceea, toate şapte în Asia, nu prea departe de Efes, şi poate acelea pe
care le vizita apostolul mai des în călătoriile sale.
Pentru
ce, va întreba cineva, a ales Domnul şapte adunări şi le-a ales pe acestea şi
nu pe altele? Mai întâi trebuie să amintim că numărul şapte înfăţişează
totdeauna în Scriptură un număr deplin, desăvârşit (de exemplu, cele şapte zile
ale săptămânii); înţelegem deci că Domnul a avut în vedere Biserica în
întregimea ei, însă în şapte perioade sau stări deosebite, până la sfârşit. Şi
apoi, Domnul a ales adunările amintite, întrucât fiecare avea o trăsătură
anumită, foarte potrivită ca să înfăţişeze o stare a Bisericii într-un anumit
timp.
Pentru
ce, va mai întreba cineva, bisericile sunt prezentate prin sfeşnice de aur?
Aurul e metalul cel mai preţios. El înfăţişează ceea ce place lui Dumnezeu,
stării Sale de faţă. Înăuntrul cortului sfânt, locuinţa lui Dumnezeu, totul era
de aur (vezi Exod 25:10-40; 26:29). Aurul este semnul dreptăţii dumnezeieşti.
Sfeşnicele sunt de aur ca sa arate că sunt ale lui Dumnezeu, orânduite de El şi
întemeiate pe dreptatea Sa. Şi după cum sfeşnicele au rostul de a răspândi în
jurul lor lumină, tot astfel Biserica a fost rânduită de Dumnezeu să fie un vas
care să răspândească în lume lumina adevărului cu privire la Dumnezeu şi la
Fiul Său preaiubit.
Apoi,
Domnul este prezentat mergând prin mijlocul sfeşnicelor. Aceasta ne arată că
El vede şi judecă totul în Biserică.
Înfăţişarea
sub care Se arată Domnul faţă de Ioan este însemnată: „semănând cu Fiul omului".
Domnul Se arată în starea Sa omenească, deoarece Tatăl „I-a dat putere să
judece, întrucât este Fiu al omului" (Ioan 5:27). Ca Fiu al omului a fost
dispreţuit, lepădat şi răstignit pe cruce; ca Fiu al omului va veni în măreţia
slavei Sale, ca să judece (Luca 9:22,26; Matei 25:31; Apocalipsa 14:14-20). Era
„îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de
aur". Haina lungă arată ţinuta liniştită a unui judecător, iar brâul de
aur însemna că va judeca potrivit cu dreptatea lui Dumnezeu. Când scumpul nostru
Mântuitor a vrut să facă cunoscut alor Săi, pe care i-a iubit până la capăt,
slujba pe care o îndeplineşte pentru ei în cer, ca să fie vrednici de starea de
faţă şi de părtăşia cu Dumnezeu, ia înfăţişarea unui slujitor; Se dezbracă de
hainele Lui, ia un ştergar cu care se încinge şi spală picioarele ucenicilor, pe
care apoi le şterge (Ioan 13:4,5: Comparaţi cu 1 Ioan 2:1). Aici însă are
înfăţişarea de judecător. Mai departe, Ioan zugrăveşte înfăţişarea Domnului:
„Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada". Ca să înţelgem
însemnătatea acestor trăsături, să citim câteva cuvinte despre viziunea
minunată pe care a avut-o Daniel: „Mă uitam la aceste lucruri până când s-au
pregătit nişte scaune de domnie şi Cel Bătrân de zile S-a aşezat. Haina Lui era
albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de
domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui un foc aprins. Un râu de foc
curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îi slujeau şi de zece
mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis
cărţile" (Daniel 7:9-10). Deci: va fi o judecată. Dar cine este „Cel
Bătrân de zile"? Vedem că Domnul Isus Se înfăţişează aici ca şi Cel Bătrân
de zile. Aceasta ne descoperă dumnezeirea Sa. El este Fiu al omului, dar şi
Dumnezeu adevărat, Dumnezeu binecuvântat în veci (1 Ioan 5:20; Romani 9:5).
Apoi,
Ioan vede că „picioarele Lui erau ca arama strălucitoare, arzând într-un
cuptor". Picioarele sunt mădulare pe care se sprijină omul. Arama este
ceva tare; în acelaşi timp, mai înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, arătată în
judecata împotriva răului. Altarul, pe care se ardeau jertfele, era de aramă
(Exod 27:1-8). Focul, de asemenea, este un semn sau o preînchipuire a judecăţii
care trebuie să ardă pe cei păcătoşi (Marcu 9:43-48). Astfel, ceea ce vede Ioan
arată hotărârea neclintită cu care Domnul îşi va aduce la îndeplinire judecata.
Cât de însemnat este acest lucru! Ioan ne mai spune: „Glasul Lui era ca vuietul
unor ape multe." Nu mai era glasul acela duios şi plin de milă, care
zicea: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da
odihnă" (Matei 11:28); nu mai era glasul atât de dulce pe care aveau să-l
asculte oile şi să-l urmeze (Ioan 10:27); nu, era glasul măreţ şi
înspăimântător care vesteşte judecata care trebuie să vină, aşa cum se aude de
departe vuietul unor ape mari, ce nimicesc totul în calea lor. Ce înştiinţare!
Picioarele Domnului care, când era pe pământ, îl duceau din loc în loc să
vestească pacea şi mântuirea, atunci vor fi hotărâte să aducă la îndeplinire
judecata; glasul ce rostea cuvinte de har va aduce groază în inimi.
O
stea închipuie pe cineva care are slujbă înălţată şi care este răspunzător să
împrăştie lumina ce a primit (Isaia 14:12-14; Daniel 12:3; Apocalipsa 9:1,2).
Mai departe Ioan spune: „În mâna Lui cea dreaptă ţinea şapte stele." Puţin
mai târziu, ni se arată că „cele şapte stele sunt îngerii celor şapte
Biserici." Sunt aceia care, datorită lucrării pe care o au în adunări, le
reprezintă înaintea lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 10:36-38; Matei 12:19).
Ei trebuie să răspândească lumina pe care le-a dat-o Dumnezeu. Domnul îi ţine
în mâna Sa, căci El este Cel care are stăpânirea în adunări, nu omul, oricât de
priceput ar fi.
„Din
gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri." Aceasta închipuie
Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4:14; Efeseni 6:17), care atinge şi pătrunde până
în adâncul cugetului celui păcătos; Cuvântul Său, care luptă şi astupă gura
vrăjmaşilor adevărului; Cuvântul Său, care judecând pe cei ce se vor ridica
împotriva Domnului Isus la sfârşit, îi va lovi de moarte şi-i va nimici.
„Şi
faţa Lui era ca soarele când străluceşte în puterea lui." Aceasta este cea
din urmă trăsătură. Ne arată pe Domnul îmbrăcat cu cea mai mare putere de
stăpânire, al cărei semn este soarele. Este vorba de puterea cu care va fi
îmbrăcat când îşi va întemeia Împărăţia pe pământ, când în Numele Său se va pleca
„orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice
limbă va mărturisi, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Cristos este
Domn" (Filipeni 2:10-11) şi când măreţia slavei Sale va străluci în ochii
tuturor. Petru, Iacov şi Ioan L-au văzut aşa cum va fi în Împărăţia Lui; L-au
văzut atunci când pe muntele sfânt S-a schimbat la faţă înaintea lor, încât
faţa I-a strălucit ca soarele şi hainele I s-au făcut albe ca lumina (Matei 16:28;
17:2). Aşa S-a arătat Domnul lui Ioan, ucenicul preaiubit, înainte de a-i da
înştiinţările pentru cele şapte adunări. Ce va fi simţit el în urma acestei
viziuni slăvite? Ce ochi ar putea să sufere strălucirea slavei cu care a
îmbrăcat Dumnezeu pe Fiul Său preaiubit, ca om înviat, pe care L-a pus să fie
judecător? Ce ureche omenească ar putea să asculte şi să nu fie înspăimântată
de glasul Celui ce va veni să rostească pedeapsa celor răi? (Daniel 10:9). De
aceea, când Ioan a văzut pe Domnul în strălucirea aceasta - pe Acela pe care-L
cunoscuse blând şi smerit cu inima - a căzut ca mort la picioarele Lui. Domnul
însă n-a vrut să lase pe scumpul Său ucenic sub povara simţământului de groază.
Şi-a pus mâna dreaptă peste el, mâna aceea a cărei atingere vindeca altădată pe
bolnavi şi a rostit aceste cuvinte binecuvântate, care arată că Domnul Isus,
care iubeşte pe ai Săi cu o dragoste ce alungă teama, este totdeauna acelaşi:
„Nu te teme!" Sunt cuvintele spuse lui Petru, ca să-i alunge tulburarea
cugetului trezit prin recunoaşterea păcatelor sale (Luca 5:10); tot aceste
cuvinte au fost spuse şi lui Pavel, ca să-l încurajeze în lucrul său şi în
luptele de la Corint (Faptele Apostolilor 18:9). El are dreptul şi puterea de a
izgoni teama din inima omului păcătos şi de a-l învia, căci zice lui Ioan: „Eu
sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu." Adică, El este Creatorul
tuturor lucrurilor şi Acela pentru care au fost făcute; Cel viu este Acela în
care locuieşte viaţa şi din care porneşte întreaga viaţă. Nu ne arată aceasta
ce este Dumnezeu? Da, şi încă nu putem să spunem îndeajuns şi să întipărim în
inimile noastre: Isus este Dumnezeu, aşa cum spune Ioan în Evanghelie:
„Cuvântul era Dumnezeu" (Ioan 1:14 şi 1 Ioan 5:7,20). El este Cuvântul
care S-a făcut trup; a fost un om, care a locuit printre noi şi a murit pentru
noi. Acest lucru caută Domnul să-l arate lui Ioan, căci adaugă: „Am fost mort
şi iată, sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor."
Cel ce este Dumnezeul cel viu, care are viaţa în El Însuşi, Creatorul tuturor
lucrurilor, S-a făcut om ca să treacă prin moarte: „Am fost mort", zice
El. E vorba aici de firea omenească a Domnului Isus. El vorbeşte de moartea Sa,
pentru că, dacă atunci părea că Satan L-a învins, totuşi lucrurile nu erau aşa:
dimpotrivă, moartea Domnului Isus i-a zdrobit capul şi i-a nimicit puterea. Dar
ca om, Domnul Isus a ieşit din lanţurile morţii; El a biruit-o, fiind înviat
prin puterea lui Dumnezeu; şi este viu pentru totdeauna, ca Om înviat şi
glorificat. El are putere asupra morţii şi asupra Locuinţei morţilor, adică
asupra locului nevăzut, unde merg sufletele celor ce trec în veşnicie. Într-o
zi, prin această putere va învia pe cei ce au adormit în El, ca şi pe cei ce au
murit fără El. Însă ce deosebire! Unii pentru viaţa fericită, lângă Dumnezeu,
ceilalţi penru judecata şi condamnarea veşnică (Ioan 5:28,29).
Iată
Persoana slăvită pe care a văzut-o Ioan: Fiul omului şi totodată adevăratul
Dumnezeu; Cel care a fost mort, dar care trăieşte în vecii vecilor şi care, în
smerenia Sa, n-a încetat niciodată să fie Cel viu.
Să
cercetăm acum înştiinţările pe care Domnul Isus le-a dat solului Său pentru
cele şapte adunări.