IOAN,
UCENICUL PREAIUBIT
Ioan,
„ucenicul pe care îl iubea Isus", a trăit mai mult decât toţi ceilalţi
apostoli. Domnul iubeşte pe toţi ai Lui, dar cinstea pe Ioan cu o iubire
deosebită, lucru care pentru inima acestuia era bunul cel mai de preţ. De
aceea, în evanghelia sa, simte plăcere să se numească „ucenicul pe care-l iubea
Isus". Într-adevăr, Domnul Isus i-a dat o dovadă destul de puternică
despre dragostea Sa. Cu puţin înainte de a părăsi pământul, când era pe cruce,
lui i-a încredinţat pe mama Sa. Maria se găsea lânga cruce cu sufletul zdrobit
de durere, văzând suferinţele Fiului său, respins de Israel. „Chiar sufletul tău
va fi străpuns de o sabie", spusese Simion Mariei, când ţinea pruncul în
braţele sale (Luca 2:3-5). Lângă ea stătea acum „ucenicul pe care-l iubea
Isus", pe care dragostea pentru dumnezeiescul său Stăpân îl adusese la
această privelişte dureroasă. Isus a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul
tău" şi ucenicului: „Iată mama ta!" Scumpă moştenire a lăsat Domnul
Isus lui Ioan! Şi ce dragoste duioasă a arătat mamei Sale! Domnul ştia că
mângâierea cea mai bună pentru ea era tovărăşia aceluia pe care El îl iubea.
„Şi din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă". Nu se ştie bine cât
timp a mai trăit Maria pe pământ sub îngrijirea lui Ioan. Este amintită pentru
cea din urmă oară în întâiul capitol din Faptele Apostolilor.
În
privinţa lui Ioan, Pavel aminteşte (Galateni 2:9) că pe la anul 50 era încă la
Ierusalim. După Irineu - scriitor creştin din veacul al II-lea şi care, în
tinereţe, cunoscuse persoane care trăiseră împreună cu Ioan - apostolul s-a
aşezat mai târziu la Efes, de unde vizita adunările vecine.
Ioan
a ajuns la o vârstă foarte înaintată, căci a trăit cam 100 de ani. Această
viaţă lungă a făcut pe prietenii săi să creadă că el nu va vedea moartea, ci va
rămâne până în ziua lui Isus - şi aceasta întemeindu-se pe cuvintele Domnului
către Petru: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă
ţie?" apostolul adaugă: „Din cauza aceasta, a ieşit zvonul printre fraţi
că ucenicul acela nu va muri deloc"; el însă îndreaptă acest gând, zicând:
„Isus nu zisese lui Petru că nu va muri deloc" (Ioan 21:22-23). Ioan a
murit deci la Efes. În timpul lungii sale vieţi, a putut să vegheze asupra
adunărilor, să le zidească prin învăţăturile sale şi să lupte împotriva
rătăcirilor pe care le strecuraseră în Biserică prorocii mincinoşi. Astfel, el
a putut să vadă alcătuirea scrierilor sfinte ale Noului Testament, la care, mai
târziu, s-au adăugat şi ale sale: Evanghelia, Epistolele şi Apocalipsa. El şi-a
scris cărţile printre cei din urmă dintre scriitorii insuflaţi de Dumnezeu.
Vom
spune câteva cuvinte despre scrierile ucenicului pe care-i iubea Domnul Isus. E
de mare preţ să cunoaştem Scriptura, care poate să ne dea înţelepciunea în
dreptate; tot aşa e de mare preţ să înţelegem că nimic nu-i mai de folos decât
să avem dreptarul învăţăturilor sănătoase, cuprins în fiecare din cărţile ce
alcătuiesc Scriptura (2 Timotei 1:13:14 şi 14:17).
În
evanghelia sa, Ioan ne prezintă aceeaşi persoană dumnezeiască şi vrednică de
slăvit, despre care vorbesc Matei, Marcu şi Luca, adică ne înfăţişează pe
Domnul Isus Cristos, însă ca singurul şi veşnicul Fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeu
Însuşi, venit ca om pe pământ ca să ne descopere în persoana Sa, prin lucrările
şi cuvintele Sale, pe Dumnezeu, Tatăl Său, care este şi al nostru (Ioan 1:1,14
18; 14:7-11; 20:17). Evanghelia lui Ioan ne vorbeşte mult despre viaţa veşnică,
descoperită în Fiul lui Dumnezeu, care este viaţa. Această viaţă este dată
celor ce cred în El. Aceştia sunt născuţi din Dumnezeu, sunt copii ai lui
Dumnezeu şi au viaţa veşnică. Totodată Ioan, la sfârşitul evangheliei, ne
spune ce scop a avut când a scris-o: „Lucrurile acestea au fost scrise, pentru
ca voi să credeţi că Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să
aveţi viaţa în Numele Lui" (Ioan 20:31). În această evanghelie găsim şi
promisiunea Domnului de a trimite ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt, ca să rămână
cu ei în veci, pentru a-i călăuzi în tot adevărul şi a-i face să se bucure de
lucrurile cereşti în Cristos, Domnul lor (Ioan 1:5; 11:25; 14:6; 3:15:16,36; 5:24;
6:40; 1:12,13; 14:16,17,26; 16:13).
Cât
de frumos şi de însemnat este să privim astfel pe Fiul lui Dumnezeu, în
dragoste şi în sfinţenie, deoarece harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos.
Să ascultăm învăţăturile pe care le dă lui Nicodim, care s-a dus la El noaptea
şi căruia îi arată nevoia unei firi noi pentru a putea înţelege lucrurile lui
Dumnezeu şi ale cărui priviri le îndreaptă spre El răstignit, pentru ca oricine
crede în El, să aibă viaţa veşnică! Să-L privim şezând lângă fântâna din Sihar,
obosit de drum, dar, în dragostea Sa, uitând de oboseala şi trebuinţele Sale,
vorbind unei biete femei păcătoase despre apa care ţâşnea în viaţa veşnică!
Cea dintâi epistolă a lui Ioan este adresată tuturor creştinilor, în ea ne
spune că Domnul Cristos este viaţa veşnică şi totodată adevăratul Dumnezeu; că
această viaţă, care era la Tatăl, a fost arătată pe pământ, în Persoana
Domnului şi că apostolii L-au văzut, L-au auzit şi L-au pipăit. Dar această
viaţă este totodată în creştin; şi, acum, când Domnul Cristos este în cer,
creştinul este cel care arată pe pământ viaţa lui Dumnezeu, mergând cum a mers
şi Domnul Cristos, în dragoste, sfinţenie, dreptate şi despărţire de lumea care
zace în Cel Rău. Această frumoasă epistolă ne face cunoscut două trăsături ale
lui Dumnezeu de foarte mare însemnătate: El e lumină şi El e dragoste.
Creştinul are posibilitatea să umble în lumină şi în aceasta cunoaşte el
dragostea lui Dumnezeu, care a trimis pe singurul Lui Fiu în lume, ca să trăim
prin El şi ca să fie ispăşire pentru păcatele noastre. „Cine rămâne în
dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el" (1 Ioan 4:16). Ioan
scrie creştinilor ca ei să aibă părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul, pentru ca bucuria
lor să fie deplină. Iar la sfârşit spune: „V-am scris aceste lucrări ca să
ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa
veşnică" (1 Ioan 5:13).
Afară
de această epistolă, Dumnezeu a voit ca să mai avem de la acelaşi apostol încă
alte două, foarte scurte. Una este adresată către o doamnă creştină, ca s-o
păzească de amăgitori, de oameni care nu aduc învăţătura Domnului Cristos; alta
este scrisă unui creştin, cu numele Gaius, pentru a-l încuraja să umble în
adevăr şi să primească pe lucrătorii Domnului. Ioan dojeneşte totodată pe
Diotref, căruia îi plăcea să aibă întâietate în adunare.
Sub
împăratul Domiţian, prigonitorul creştinilor, Ioan a fost surghiunit în Patmos,
o insulă mică, sălbatică, din Arhipelag. Acolo a primit de la Domnul cuprinsul
cărţii profetice numite Apocalipsa sau Revelaţia. El ne face cunoscută starea
sa, chiar în cel dintâi capitol: „Eu, Ioan, fratele vostru împreună cu voi la
necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Isus Cristos, mă aflam în insula numită
Patmos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus. În ziua Domnului
eram în Duhul" (Apocalipsa 1:9-10). Într-o duminică, Duhul Sfânt a făcut
să-i treacă pe dinaintea ochilor viziuni minunate şi Domnul i-a poruncit să
aducă la cunoştinţa creştinilor ceea ce i-a descoperit: „Ce vezi, scrie într-o
carte şi trimite-o celor şapte Biserici" (Apocalipsa 1:11). Mai întâi Ioan
vede pe Domnul în toată strălucirea slavei Sale, ca Fiu al omului, căruia
„Dumnezeu I-a dat putere să judece" (Ioan 5:27). Într-adevăr, Apocalipsa
este mai ales o carte de judecată.
Apoi,
Domnul spune lui Ioan să scrie celor şapte adunări din Asia, care înfăţişează
Adunarea lui Dumnezeu pe pământ în diferitele-i stări ce au urmat în timp, până
la starea aceea când e lepădată de Domnul din cauza necredincioşiei ei. Apoi
Ioan are viziunea lucrurilor care urmează după ce biserica mărturisitoare a
fost lepădată şi după ce sfinţii au fost răpiţi în cer. E vorba de judecăţile
grozave care vor veni asupra unei lumi păgâne şi necredincioase şi care vor
aduce statornicia Împărăţiei Domnului Cristos. Timp de o mie de ani, Satan este
dezlegat, înşală pe oameni şi-i târăşte în cea din urmă răzvrătire împotriva
lui Dumnezeu, care-i nimiceşte; pe Satan îl aruncă în iazul cu foc şi pucioasă.
Atunci cerul şi pământul de acum pier, marele scaun alb de judecată este aşezat
şi cei ce se prezintă înaintea lui, păcătoşii, au ca moştenire iazul de foc şi
pucioasă. Apoi se arată un cer nou şi un pământ nou; Dumnezeu face toate lucrurile
noi; El este fericirea veşnică pentru toţi cei răscumpăraţi: „Dumnezeu Însuşi
va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor." Această carte sfântă, dată chiar de
Domnul Isus lui Ioan, ca s-o aducă la cunoştinţa Bisericii, are, fără îndoială,
unele lucruri grele de priceput; totuşi cuprinsul ei ne înalţă sufletul către
Dumnezeu, către Domnul Isus şi către cer. Să ne aducem aminte că Duhul Sfânt a
zis: „Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei profeţii şi
păzesc cele scrise în ea! Pentru că vremea este aproape" (Apocalipsa 1:3).
Dragostea
pe care o cunoştea Ioan şi care pornea din inima dumnezeiescului său Stăpân s-a
arătat până la sfârşitul vieţii sale. Se istoriseşte că, fiind prea în vârstă
şi prea slab pentru a se mai duce la adunări, era dus de alţii şi, nemaifiind
în stare să rostească o cuvântare lungă, se mulţumea să tot repete: „Copilaşilor,
iubiţi-vă unii pe alţii."
— Pentru
ce, îl întrebau fraţii, spui mereu aceleaşi cuvinte?
— Pentru
că este porunca Domnului, răspundea apostolul; şi, dacă aceasta e împlinită,
totul e împlinit. În adevăr: „Oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi
cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste" (1 Ioan 4:7-8).
După
cum am spus, viaţa sa lungă făcea să se creadă că el nu va muri, ci va rămâne
până la venirea Domnului. Cu toate acestea, a trecut şi el prin moarte. A murit
la Efes; duhul său fericit s-a dus la Domnul, pe care L-a iubit atât de mult.
Împreună cu ceilalţi sfinţi adormiţi în Isus, aşteaptă clipa despre care se
aminteşte în cuvintele Domnului: „Mă voi întoarce şi vă voi lua cu
Mine"(Ioan 14:3). Este clipa învierii celor care au adormit şi a
schimbării „celor vii, care rămân până la venirea Domnului." Atunci, toţi
împreună, făcuţi asemenea Mântuitorului slăvit, vom fi duşi de El în casa
Tatălui Său. Glorioasă şi fericită aşteptare!
Ioan
a murit în anul 100, al treilea an de domnie al împăratului Traian.