CEA
DINTÂI PRIGONIRE DIN ÎMPĂRĂŢIA ROMANĂ
Când
Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, plin de har şi de adevăr, a venit pe pământ, a
întâlnit din partea oamenilor numai dispreţ şi ură. La sfârşitul vieţii Sale
sfinte şi curate, spunea cu durere: „...Acum le-au şi văzut (lucrările făcute)
şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tată Meu... M-au urât fără temei" (Ioan 12:24-25).
Şi această ură n-a fost potolită decât când L-au răstignit pe cruce.
Ucenicii
Domnului, care credeau în Numele Lui şi-L iubeau cu adevărat, aveau să fie
priviţi mai bine decât Stăpânul lor? Nu, se înţelege; Domnul le spusese: „Dacă
vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din
lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru
că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea... Robul nu este
mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni..."
(Ioan 15:18-20). Într-adevăr, ucenicii au văzut şi au trăit curând adevărul
acestor cuvinte. Ştim cum, de la începutul vestirii Evangheliei, apostolii au
fost aruncaţi în închisoare şi bătuţi; cum Ştefan a fost omorât; şi cum s-a
pornit o mare prigonire împotriva sfinţilor din Ierusalim, care au fost nevoiţi
să se împrăştie în toate părţile. Ne mai aducem aminte că apostolul Pavel, după
ce a ajuns slujitor al Domnului Cristos, a fost urmărit cu înverşunare de ura iudeilor.
Aceste
prigoniri însă erau ceva local şi porneau numai de la iudei. Autorităţile
statului roman nu se amestecaseră. Dimpotrivă, Pavel, de exemplu, făcuse apel
la Cezarul, căpetenia statului, ca să scape de iudei. Cu timpul însă lucrurile
şi-au schimbat faţa şi puterea de temut a împărăţiei, care se întindea asupra
atâtor popoare şi neamuri, s-a ridicat împotriva creştinilor şi i-a socotit
pretutindeni duşmani ai statului.
Multă
vreme, cu câteva scurte răstimpuri de răsuflare numai, ucenicii Domnului au
cunoscut în viaţa lor împlinirea acestor cuvinte ale Stăpânului lor: „Vor pune
mâinile pe voi şi vă vor prigoni... vă vor aduce înaintea împăraţilor şi
înaintea guvernatorilor din cauza Numelui Meu... Veţi fi daţi în mâinile lor
până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; şi vor omorî pe unii
dintre voi. Veţi fi urâţi de toţi din cauza Numelui Meu" (Luca 21:12-17).
Cine
întărâta pe oameni împotriva creştinilor? Pentru ce cârmuirea, în loc să-i
apere, îi prigonea? Răspunsul este limpede şi simplu. Viaţa curată şi sfântă a
creştinilor era o condamnare a păcatelor şi a obiceiurilor rele ale păgânilor,
a corupţiei la care se dedau, chiar sub haina religioasă. Ucenicii Domnului
Isus ascultau de îndemnul apostolului: „Nu luaţi deloc parte la lucrările
neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobaţi-le" (Efeseni 5:11).
Din cauza aceasta, oamenii îi urau, aşa cum Cain a urât odinioară pe fratele
său, pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte. Motivul
prigonirilor a fost totdeauna vrăjmăşia inimii omeneşti împotriva lui Dumnezeu.
Astfel, Domnul Cristos a fost prigonit, fiindcă ne-a arătat pe Dumnezeu; iar
creştinii sunt prigoniţi, pentru că arată pe Domnul Cristos şi prin urmare pe
Dumnezeu.
În ce
priveşte cârmuirea romană, ea credea că are destule motive să ia măsuri aspre
împotriva creştinilor. Iată unele din ele.
Roma,
cetatea cea mare, care avea stăpânire asupra împăraţilor pământului, îşi avea
zeii săi, cărora credea că le datorează mărimea şi puterea ei. Nici un alt zeu
nu era îngăduit, dacă nu era recunoscut prin lege. Un mare scriitor roman
spune: „Nimeni nu trebuie să aibă zeii săi, nici să cinstească zei noi şi
străini, atâta timp cât nu sunt recunoscuţi de legile statului". Pentru romani,
Domnul Isus era un zeu străin, nerecunoscut, aşa cum gândeau şi filozofii
atenierii, după ce au ascultat pe Pavel vorbind despre Domnul Isus: „Pare că
vesteşte nişte dumnezei străini".
E
adevărat că romanii obişnuiau să lase fiecărui popor pe care-l supuneau,
obiceiurile şi religia sa. Când argintarul Dimitrie şi lucrătorii săi au
strigat: „Mare este Diana efesenilor!" n-au fost învinuiţi că se închină
altor zei, ci doar că tulbură ordinea publică. Aceasta ne lămureşte şi faptul
că iudeii cu religia lor erau îngăduiţi, pe când creştinii nu. Iudeii alcătuiau
un popor deosebit, care-şi avea Dumnezeul său. Iată ce scria despre ei un
filozof grec din secolul al 2-lea, mare vrăjmaş al creştinilor: „Iudeii
alcătuiesc un neam; ei îşi păstrează orânduirile religioase ale ţării lor,
oricum ar fi ele şi, făcând astfel, lucrează ca şi ceilalţi oameni. E bine ca
fiecare popor să respecte legile sale vechi; a le părăsi înseamnă o
crimă". Creştinii însă nu erau un neam; ei erau scoşi din toate neamurile
şi printre ei se găseau chiar romani; ajungând ucenici ai Domnului Cristos, ei
părăseau pe zeii neamului lor şi pe cei ai Romei. În ochii tuturor şi ai
cârmuirii, aceasta era o crimă.
La romani,
statul era întemeiat, ca să zicem aşa, pe religia lor. Ea se găsea amestecată
în toate împrejurările vieţii particulare şi obşteşti. A nu recunoaşte zeii, a
vorbi împotriva lor, a părăsi templele şi jertfele, toate acestea însemnau o
zdruncinare a temeliilor împărăţiei romane. Icoanele cu chipul împăratului,
aşezate în multe locuri, trebuiau să fie cinstite. A refuza să arzi tămâie în
cinstea lor era o crimă împotriva împăratului. Un creştin nu mai putea să ia
parte la asemenea lucruri, care erau o închinare adusă omului.
O
mulţime de oameni, fără să mai punem la socoteală pe preoţi, trăiau din
religii, într-un chip sau altul, cum am văzut la Efes, în istoria lui Dimitrie.
În măsura în care creştinii se înmulţeau, izvorul de câştig al acestor oameni
se micşora şi mai ales acela al preoţilor de la nenumăratele temple şi altare.
Numai oraşul Roma se crede că avea vreo şapte sute de temple; nu mai vorbim de
altare, care erau fără număr. Iată încă o cauză care stârnea ura împotriva
creştinilor.
Cultul
ucenicilor Domnului se deosebea totodată destul de mult de acela al zeilor
mincinoşi. În zilele de sărbători păgâneşti, numeroase cete alcătuite din
bătrâni, tineri, copii, mergeau pe străzile oraşului, ca să se ducă la templele
zeilor. Acolo aduceau jertfe zeilor, iar miresmele arse pe focul de pe altare
umpleau aerul de un miros puternic.
Creştinii
însă n-aveau nici temple, nici jertfe de acestea. Ei se adunau în casa vreunui
credincios, ca să se închine lui Dumnzeu în Duh şi în adevăr; ei se îndemnau la
dragoste şi la fapte bune şi frângeau pâinea între ei, aducându-şi aminte de
moartea Domnului Cristos. La despărţire, îşi dădeau sărutarea păcii. Întrucât
se adunau în locuri retrase, vrăjmaşii lor îşi închipuiau că, în adunările lor,
ei se dedau la lucruri stricate; şi aceasta era o nouă pricină de ură împotriva
lor. Pliniu cel tânăr, un scriitor roman însemnat şi guvernator al unui ţinut,
era nevoit, într-o scrisoare pe care a trimis-o împăratului Traian, să dea
mărturie despre curăţenia vieţii creştinilor.
Ei nu
voiau să ia parte la sărbătorile religioase păgâneşti, ba se fereau şi de
jocurile şi reprezentaţiile de teatru, care le însoţeau de obicei. Prin
aceasta, ei condamnau pe faţă ceea ce se făcea în jurul lor, care nu era decât
arătarea a ceea ce apostolul Ioan numeşte „pofta cărnii, pofta ochilor şi lăudăroşia
vieţii" (1 Ioan 2:16). Ce urmări a avut această purtare a creştinilor?
Mai întâi, oamenii au început să se uite la ei cu milă, apoi să-i dispreţuiască
şi, în cele din urmă, să-i urască, socotindu-i oameni care tulbură pe ceilalţi
în plăcerile lor.
Ceea
ce mai făcea să fie socotiţi ca vrăjmaşi ai statului era şi faptul că mulţi,
dintr-o râvnă fără pricepere, nu voiau să fie soldaţi. „Într-adevăr, dacă toţi
ar fi ca voi, cine ar mai rămâne să-l apere? Barbarii ar ajunge stăpânii lumii
şi orice urmă a adevăratei înţelepciuni şi chiar a religiei voastre ar
dispărea; căci n-o să credeţi că Dumnezeul vostru o să Se coboare din cer şi o
să lupte în locul vostru."
O
altă cauză care întărâta pe oameni împotriva creştinilor era că ei nu puteau să
ţină ascunse sfintele adevăruri pe care le cunoscuseră şi care umpleau inimile
lor de pace şi de bucurie. „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia
la orice făptură" (Marcu 16:15), le spusese Domnul. „Noi nu putem să nu
vorbim despre ce am văzut şi am auzit" (Faptele Apostolilor 4:20), ziceau
apostolii. „Dragostea lui Cristos ne constrânge", zicea Pavel; „noi, deci,
suntem trimişi împuterniciţi ai lui Cristos" (2 Corinteni 5:14,20).
Astfel, ei dădeau mărturie despre Dumnezeu şi despre dragostea Sa în mijlocul
unei lumi pierdute şi vesteau „puterile Celui care ne-a chemat din întuneric la
lumina Sa minunată". Dar oamenii „au iubit mai mult întunericul decât
lumina, pentru că faptele lor erau rele" (Ioan 3:19) şi au căutat
totdeauna, într-un fel sau într-altul, să scape de cei ce făceau să
strălucească această lumină supărătoare pentru ei.
Am
căutat să arăt cauzele care au lucrat asupra inimilor oamenilor şi i-au făcut
să prigonească pe martorii Domnului Cristos. Nu trebuie însă să uităm cine este
cel care întărâta: potrivnicul, marele vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al oamenilor.
El se slujea de toate patimile, de toate simţămintele urâte, de tot răul ce se
găseşte în inima omului, ca să facă să fie omorâţi creştinii şi astfel să
înăbuşe adevărul care mântuieşte. El este „duhul care lucrează acum în fiii
neascultării" (Efeseni 2:2:) şi „leul care răcneşte şi caută pe cine să
înghită" (1 Petru 5:8). El a pus stăpânire pe duhul ticălosului împărat
Nero, ca să-l îndemne să prigonească pe ucenicii Domnului Cristos. În timpurile
grozave din urmă, care vor veni după răpirea sfinţilor pentru a fi cu Domnul,
Satan izgonit din cer va da cârmuitorului împărăţiei romane, care va fi atunci
restabilită, „puterea sa, tronul său şi o mare putere" şi el va face
„război sfinţilor" (Vezi Apocalipsa 13:1-7). Nero şi urmaşii lui au fost
nişte înainte mergători ai acestui viitor cârmuitor.
Într-o
noapte din luna iulie a anului 64, s-a iscat în Roma un foc uriaş, început
aproape de circ, şi-a întins în curând pustiirea în toate părţile; nimic nu-l
putea opri. Aţâţate de un vânt puternic, flăcările s-au întins în toate părţile
cu o repeziciune nemaipomenită şi în curând marele oraş părea că este o mare de
foc. Timp de şase zile şi şapte nopţi, focul a bântuit cu furie. Temple, palate
şi case au fost prefăcute în cenuşă; o mulţime de oameni şi-au pierdut viaţa,
iar mulţi alţii au rămas fără adăpost, după ce şi-au pierdut averile. Din
patrusprezece cartiere câte avea Roma, numai patru au rămas neatinse; trei au
fost în totul nimicite; alte şapte nu mai erau decât o grămadă de ruine. Focul
nu s-a oprit decât după ce a fost surpat din temelie un şir de case şi astfel
s-a făcut un gol, peste care flăcările n-au mai putut trece.
După
ce a trecut spaima, toţi s-au întrebat: cine e vinovat de această mare
nenorocire? Bănuielile poporului s-au îndreptat asupra lui Nero, care ajunsese
urât din cauza păcatelor lui groaznice şi a cruzimii sale, încât îşi omorâse
mama, fratele şi soţia. Se spune că ar fi fost văzut într-un turn înalt privind
focul şi cântând în sunetele lirei versurile lui Homer care descriau arderea
Troiei. Unii au mers până acolo că au spus că focul a fost din porunca sa, ca
să se poată bucura de această privelişte şi ca să poată să reclădească oraşul
după un nou plan, zidind pentru el un palat măreţ.
Ca să
abată mânia poporului, Nero, cunoscând ura lui împotriva creştinilor, i-a
învinuit pe ei de crima săvârşită de el şi i-a condamnat la cele mai groaznice
chinuri. Istoricul roman Tacit, care în acel timp era copil, ne vorbeşte despre
aceasta în felul următor: „Nero", zice el, „a făcut să vină cele mai
groaznice chinuri peste nenorociţii pe care poporul îi numea „creştini",
nume care venea de la Cristos, un condamnat la moarte sub Tiberiu, de către
Ponţiu Pilat... S-a început prin a pune mâna pe cei care mărturiseau că sunt
creştini, apoi, după mărturia acestora, erau arestaţi şi alţii. Erau daţi să
fie chinuiţi, după ce mai întâi erau luaţi în bătaie de joc: erau îmbrăcaţi în
piei de animale, sfâşiaţi şi mâncaţi de câini; alţii erau răstigniţi; alţii,
legaţi de stâlpi cu hainele şi trupurile unse cu răşină, slujeau de făclii care
luminau noaptea. Nero dăduse chiar grădinile sale pentru această
privelişte." Sălbăticia acestor chinuri a făcut ca poporul „să simtă milă
pentru aceşti oameni, ce păreau că sunt daţi la moarte nu atât pentru binele
obştesc, cât pentru a potoli cruzimea acestui om."
Cum
au suferit aceşti martiri chinurile la care au fost supuşi? Nici o istorisire
nu ne spune numele lor, pe care singur Dumnezeu le cunoaşte. Putem fi siguri
că Acela pentru numele căruia au suferit, i-a sprijinit prin harul Său, ca să
fie „credincioşi până la moarte." Ei ar fi putut să-şi scape viaţa şi să
înlăture suferinţele, tăgăduind pe Domnul Cristos. Ei însă n-au făcut aceasta,
ci L-au mărturisit, voind mai bine să sufere pentru El puţin timp şi apoi să
domnească totdeauna cu El. Nu trecuse mult timp de când îi părăsise Pavel; ei
aveau de la el scrisoarea pe care le-o trimisese. În chinurile lor, îşi vor fi
adus aminte de îndemnurile lui şi de aceste cuvinte: „Eu socotesc că
suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava
viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi." Astfel ei erau
sprijiniţi şi înălţaţi mai presus de tot ceea ce născocea ura oamenilor şi
puteau să strige biruitori: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos?
Necazul, sau strâmtoarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de
îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta
suntem daţi morţii toată ziua, suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat. Totuşi, în
toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a
iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii,
nici stăpânirile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici
înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură nu vor fi în stare să ne
despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Cristos, Domnul
nostru" (Romani 8:18, 35-39).
Această
prigonire a ţinut, cu furie mai mare sau mai mică, până la moartea lui Nero,
care singur şi-a pus capăt zilelor în anul 68, urât de toţi, urmărit de Senat
şi de soldaţii săi răsculaţi. Despre el spune Pavel: „Am fost scăpat din gura
leului" (2 Timotei 4:17). Aşadar, Nero a auzit Evanghelia, dar n-a
primit-o; a murit ca un ticălos, copleşit de întuneric şi ruşine. În această
prigonire, şi-au găsit moarte de martiri Pavel şi Petru, care s-au dus la
Domnul. Astfel s-a desfăşurat cea dintâi prigonire îndreptată de puterea
împărătească împotriva creştinilor.