CREDINCIOŞII
DINTRE NEAMURI
Nu sunt siliţi să ţină Legea lui Moise
Nu sunt siliţi să ţină Legea lui Moise
Adunarea
din Antiohia se bucurase mult văzând că Dumnezeu a fost cu Pavel şi cu Barnaba
şi, prin ei, deschisese neamurilor uşa credinţei. Credinţa este aceea care ne
dă cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului Isus, în bucuria mântuirii şi în
nădejdea cerului, când Domnul Isus va veni să ne ia ca să fim cu El. Iată
pentru ce credinţa este asemănată cu o uşă.
Biserica
deci creştea, sufletele erau mântuite şi Numele Domnului era slăvit. Atunci
Vrăjmaşul, văzând înaintarea Evangheliei printre neamuri, în ciuda prigonirilor
pe care le ridicase împotriva apostolilor, s-a îndreptat în altă parte, ca să
pună piedică lucrării lui Dumnezeu. Iudeii din partida fariseilor, care
crezuseră şi intraseră în Biserică, aduseseră cu ei toate gândurile iudaice pe
care le avuseseră mai înainte. Ei vedeau drept lucru bun că neamurile pot fi
mântuite - Dumnezeu le arătase aceasta prin întoarcerea lui Corneliu - dar
voiau să pună jugul Legii pe grumazul celor întorşi la Dumnezeu dintre neamuri.
Aceşti iudei credincioşi, venind la Antiohia, învăţau pe fraţi şi le spuneau
că, dacă nu sunt tăiaţi împrejur şi nu păzesc Legea lui Moise, nu pot fi
mântuiţi. Nu Duhul Sfânt îi trimisese, căci aceasta nu era învăţătura lui
Dumnezeu şi apostolii din Ierusalim nu le dăduseră nici o poruncă în această
privinţă. Ei aduceau în Antiohia gândurile lor şi tulburau astfel sufletele
celor credincioşi.
În
toate timpurile, omul a voit să adauge gândurile sale la gândurile lui
Dumnezeu, care sunt desăvârşite, şi lucrările sale pentru mântuire la singura
lucrare, pe deplin împlinită, a Domnului Cristos. Dacă toţi credincioşii dintre
păgâni, pentru a fi mântuiţi, trebuiau să fie tăiaţi împrejur şi să păzească
Legea lui Moise, atunci lucrarea Domnului Isus pe cruce n-ar fi fost deplină.
Dacă, precum se spune adesea şi în zilele noastre, trebuie să facem fapte
pentru a fi siguri de mântuire, credinţa şi nădejdea noastră nu se întemeiază
numai pe Domnul Cristos, ci în parte şi pe lucrarea noastră şi, prin urmare, pe
noi înşine. Dar aceasta nu e învăţătura lui Dumnezeu: Domnul Isus este singurul
nume dat oamenilor, prin care am fost mântuiţi. Apostolul zice: „Căci prin har
aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul
lui Dumnezeu. Nu prin fapte..." (Efeseni 2:8-9).
Aşadar,
cei ce voiau să pună jugul Legii pe grumazul fraţilor din Antiohia se înşelau
mult; ei puneau la îndoială desăvârşirea şi plinătatea lucrării Domnului Cristos.
Fără să-şi dea seama, erau unelte ale Satanei, care a căutat totdeauna să
înjosească Persoana sau lucrarea Domnului Cristos. Să ne întipărim acest adevăr
de preţ şi anume: Domnul Isus, prin jertfa Sa făcută odată pentru totdeauna,
mântuieşte deplin pe cei care cred în El.
Pavel
şi Barnaba, care erau învăţaţi de Duhul Sfânt şi aveau pe inimă slava Domnului
Isus, s-au împotrivit acestor învăţături primejdioase. Însă deoarece aceşti
învăţători veneau din Iudeea şi susţineau poate că se sprijinesc pe autoritatea
apostolilor care erau în Ierusalim, adunarea din Antiohia a hotărât să trimită
la Ierusalim pe Pavel şi pe Barnaba, însoţiţi de alţi câţiva fraţi, ca să
întrebe pe apostoli şi bătrâni asupra acestei neînţelegeri. Era neapărată
nevoie ca să fie acelaşi gând în toată Biserica. Creştinii din Ierusalim şi cei
din Antiohia nu alcătuiau două adunări independente una de alta. Toţi făceau
parte din singura Adunare a Domnului Cristos, care este trupul Său; şi cum nu
este decât un singur Duh care alcătuieşte şi însufleţeşte acest trup, trebuia
să se păstreze unitatea Duhului. Una din silinţele Satanei a fost să facă pe
creştini să uite că sunt un singur trup; şi a reuşit foarte bine ca să-i
dezbine.
Pavel,
Barnaba şi ceilalţi fraţi, însoţiţi cu inima de adunare, s-au dus la Ierusalim.
În drumul lor, în toate adunările din Fenicia şi din Samaria au istorisit harul
minunat al lui Dumnezeu, arătat în întoarcerea la El a neamurilor. Fraţii s-au
bucurat foarte mult. Dragostea lui Dumnezeu, turnată în inimile lor, le lărgea
tot mai mult inima: au înţeles că slava Domnului Cristos nu era ca să fie
mântuiţi numai iudeii, ci toţi, neamuri şi iudei, să aibă parte de
binecuvântările cereşti, pe care Domnul Isus le-a dobândit prin moartea Sa.
Ajunşi
la Ierusalim, cei trimişi din Antiohia au fost primiţi de adunare, de apostoli
şi de bătrâni şi au istorisit ce s-a petrecut la Antiohia. La început, s-a
făcut multă vorbă. Fără îndoială că unii, mai puţin luminaţi, credeau că
învăţătorii farisei aveau dreptate, în vreme ce alţii, ca Pavel şi Barnaba,
socoteau că Domnul Cristos, prin venirea, moartea şi învierea Sa, pusese
deoparte Legea: că astfel totul era înlocuit prin persoana şi prin lucrarea Sa.
Dar
Duhul Sfânt, după făgăduinţa Domnului, era în mijlocul adunării ca s-o
călăuzească în tot adevărul. Petru, care deschisese neamurilor din Cezareea Împărăţia
cerurilor, s-a sculat şi a amintit că Dumnezeu l-a ales anume pentru aceasta,
fără să-i poruncească să le pună pe grumaz jugul Legii. Nici iudeii, nici
părinţii lor nu-l putuseră purta: ei au călcat totdeauna Legea şi, ca să fie
mântuiţi, au avut nevoie, întocmai ca şi neamurile, de harul Domnului Isus Cristos.
Le-a mai amintit că, fără tăierea împrejur şi fără Lege, Duhul Sfânt S-a
coborât ca să locuiască în aceşti credincioşi, a căror inimă a fost curăţită
prin credinţă. Legea nu era deci de neapărată nevoie pentru mântuire.
Când
Petru a terminat vorbirea, Pavel şi Barnaba, ca să sprijinească vorbirea lui,
au început să istorisească ce a făcut Dumnezeu, prin ei, în mijlocul neamurilor.
Ei nu vestiseră Legea, ci pe Domnul Cristos, şi sufletele fuseseră mântuite.
Atunci Iacov, unul din stâlpii adunării din Ierusalim, a arătat că vorbele
prorocilor din vechime se potrivesc cu cele ce li se spunea acum, că Dumnezeu a
avut totdeauna în gândul Său să întindă mântuirea peste toate neamurile şi că a
împlinit aceasta, trimiţând pe Domnul Cristos, adevăratul Fiul al lui David.
Părerea lui era deci să nu silească pe cei întorşi la Dumnezeu dintre neamuri
să se supună Legii lui Moise, ci să li se scrie să se ferească să nu mănânce
din lucrurile jertfite idolilor, pentru că ar fi însemnat să ia parte la
închinarea la idoli; să fugă de păcatul desfrânării, aşa de întâlnit printre neamurile
păgâne; şi, în cele din urmă, să nu mănânce nici din animalele pe care le
înăbuşeau ca să le omoare, al căror sânge era deci în ele, nici din sângele
lor. Acesta era, de altfel, un lucru pe care-l oprise Dumnezeu nu numai sub
Lege, dar chiar îndată după potop (Geneza 9-4). Dumnezeu ne arată pricina
acestei opriri în cuvintele: „Căci (sufletul) viaţa trupului este în sânge. Vi
l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele
voastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire" (Leviticul 17:11).
Şi noi ştim că suntem răscumpăraţi prin sângele de preţ al Domnului Cristos, ca
al unui miel fără cusur şi fără pată.
Apostolii,
bătrânii şi întreaga Adunare au primit cuvinteie lui Petru şi ale lui Iacov. Au
ales doi dintre fraţii mai cunoscuţi ai adunării din Ierusalim - pe Iuda, zis
şi Barsaba, şi pe Sila - şi i-au trimis la Antiohia împreună cu Pavel şi cu
Barnaba, ca să aducă adunării o scrisoare care răspundea celor ce încercaseră
să tulbure adunarea din Antiohia şi toate adunările din mijlocul neamurilor.
Iată-i cuprinsul: „Apostolii, bătrânii şi fraţii: către fraţii dintre neamuri,
care sunt în Antiohia, în Siria şi în Cilicia (pretutindeni unde Pavel şi
Barnaba vestiseră Evanghelia), sănătate! Fiindcă am auzit că unii plecaţi
dintre noi, fără vreo însărcinare din partea noastră, v-au tulburat prin
cuvintele lor şi v-au zdruncinat sufletele, zicând să vă tăiaţi împrejur şi să
păziţi Legea; noi, după ce ne-am adunat cu toţii, cu un gând am găsit de
cuviinţă să alegem nişte oameni şi să-i trimitem la voi, împreună cu iubiţii noştri
Barnaba şi Pavel, bărbaţi care şi-au pus în joc viaţa pentru Numele Domnului
nostru Isus Cristos.
Am
trimis deci pe Iuda şi pe Sila, care vă vor spune prin viu grai aceleaşi
lucruri. Căci s-a părut bine Duhului Sfânt şi nouă să nu mai punem peste voi
nici o greutate, decât aceste lucruri necesare, să vă feriţi de lucrurile
jertfite idolilor, de sânge, de animale sugrumate şi de desfrânare, de care,
dacă vă veţi păzi, bine veţi face. Fiţi sănătoşi" (Faptele Apostolilor 15:23-29).
Vedem
din această scrisoare că toţi creştinii din Ierusalim, şi cu ei toţi creştinii
dintre iudei, recunoşteau ca fraţi, copii ai lui Dumnezeu, ca şi ei, pe
creştinii dintre neamuri. În această privinţă toţi erau deplin înţeleşi: nu mai
era nici iudeu, nici păgân, ci o singură familie. Apostolii, bătrânii şi fraţii
din Ierusalim recunoşteau pe Barnaba şi pe Pavel ca adevăraţi slujitori ai
Domnului Cristos în lucrarea Evangheliei şi-i înconjurau cu dragostea lor; iar
neamurile întoarse la Dumnezeu nu erau ţinute în nici un fel să păzească Legea
lui Moise. Domnul Cristos, nădejdea slavei, era de ajuns pentru ei, ca şi
pentru iudei. Să luăm seama că toţi creştinii din Adunarea de la Ierusalim erau
sub călăuzirea Duhului Sfânt când susţineau acest adevăr de preţ, care dezrobea
de jugul Legii. Să înţelegem bine că totuşi, dacă cineva este dezrobit de Lege,
este ca să fie în totul al Domnului Cristos, care este viaţa noastră - o viaţă
sfântă şi curată. Şiretlicurile Satanei prin care a voit să arunce tulburare şi
dezbinare în Adunare au fost date astfel la o parte.
Pavel,
Barnaba, Sila şi Iuda au adus în Antiohia scrisoarea din Ierusalim; ea a fost
citită în adunare: neînţelegerile au fost date la o parte, inimile au fost
mângâiate, tulburarea a încetat, iar Iuda şi Sila, care erau şi ei proroci, au
întărit pe fraţi prin îndemnurile lor. Legătura care unea pe toţi creştinii, iudei
sau neamuri, din toate adunările, a fost astfel întărită, după cum este scris:
în Cristos „nu mai este nici grec, nici iudeu... ci Cristos este totul şi în
toţi" (Coloseni 3:11). Toţi creştinii „au fost botezaţi printr-un singur
Duh, ca să alcătuiască un singur trup" (1 Corinteni 12:13). Din încercarea
Satanei de a face rău Adunării, Dumnezeu a scos o binecuvântare de preţ. Sila
şi Iuda, după ce au stat câtva timp în Antiohia, au fost lăsaţi să se întoarcă
în pace la aceia de care fuseseră trimişi. Dar se vede că Sila a rămas la
Antiohia, căci îl găsim în curând după aceea ca însoţitor al lui Pavel.