ISTORIA
LUI SAUL
Marele prigonitor ajunge apostol al neamurilor
Domnul
voia ca vestea cea bună a mântuirii să fie adusă la cunoştinţa neamurilor,
pentru ca acei care aveau să creadă să fie mântuiţi şi să intre în Adunare.
Ucenicii, pe care prigoana îi izgonise din Ierusalim, s-au împrăştiat până
departe şi au vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Unii, venind în Antiohia, nu s-au
mulţumit să vorbească numai iudeilor, ci au început să predice Evanghelia şi grecilor,
cu alte cuvinte şi celor ce nu erau iudei. Domnul a binecuvântat lucrarea lor. Filip,
de asemenea, vestise Evanghelia etiopianului care crezuse în Domnul Isus şi
fusese şi botezat.
Acesta
era începutul marei lucrări de evanghelizare a neamurilor. Până atunci, neamurile
fuseseră fără Dumnezeu şi fără nădejde (Efeseni 2:12) în lume; dar lumina
strălucea acum şi pentru ele; Domnul Cristos, murind pe cruce pentru mântuirea
tuturor, voise să atragă la El pe toţi oamenii. Când însă Dumnezeu vrea să
înfăptuiască o mare lucrare, îşi alege un vas pe care-l pregăteşte pentru acest
scop. Aşa a fost ales Moise şi pregătit, ca să scoată pe Israel din Egipt;
într-o vreme mai aproape de noi, în unele ţări, au fost aleşi Luther şi alţii,
pregătiţi de Dumnezeu ca să aducă la îndeplinire, în Biserica decăzută, marea
lucrare a Reformei. Pentru a vesti Evanghelia la neamuri, Dumnezeu a ales un
om, pe care Şi l-a pregătit, pe care l-a înzestrat cu darurile trebuitoare şi
pe care l-a chemat, prin harul şi puterea Sa, atunci când a sosit vremea. Acest
om nu era păgân întors la Dumnezeu, ci un iudeu; şi pentru a-Şi arăta slava şi
harul Său atotputernic, Dumnezeu a ales pe iudeul cel mai plin de râvnă pentru
iudaism şi pe cel mai mare prigonitor al Domnului Cristos şi al ucenicilor Săi.
E
vorba de tânărul Saul, care fusese de faţă la moartea credinciosului martir
Ştefan şi care îşi dăduse încuviinţarea; acesta, plin de mânie împotriva
creştinilor, îi urmărea şi în casele lor şi-i ducea în închisoare. Pe acest
înfocat prigonitor l-a ales Dumnezeu, de la naştere, ca să facă din el unul din
slujitorii Săi cei mai credincioşi, ca să fie vestitorul credinţei pe care mai
întâi voia s-o nimicească. Vreau să înfăţişez aici istoria lui, istorie
minunată, care ne arată puterea şi mărimea harului lui Dumnezeu lucrând
într-un om, istorie strâns legată de cea a Adunării din cele dintâi timpuri;
prin scrierile sale insuflate de Dumnezeu, acest slujitor credincios al
Domnului continuă şi va continua până la sfârşit să înveţe şi să zidească
Adunarea lui Dumnezeu.
Saul
se născuse în Tars, un oraş din Cilicia, care e în fiinţă şi acum. Astăzi e un
oraş de mică însemnătate, dar pe atunci era o cetate mare şi bogată, cu mulţi
locuitori, cu o însemnată viaţă negustorească şi cu şcoli vestite. Deşi iudeu,
coborâtor din părinţi iudei din seminţia lui Beniamin, Saul, prin naşterea sa,
era cetăţean roman. Această stare îi aducea mari foloase. Cetăţeanul roman
avea o stare deosebită în faţa legilor: nu putea fi pedepsit sau închis fără
judecată; unele pedepse, cum erau bătaia cu biciul sau răstignirea, nu i se
puteau da, şi el avea dreptul, în cele din urmă, dacă nu era mulţumit cu
judecata, să ceară să fie judecat chiar de împăratul de la Roma. Nu ştim nimic
despre părinţii lui Saul, decât că tatăl său fusese fariseu. Poate că n-au
rămas la Tars, ci s-au mutat la Ierusalim, căci Saul însuşi spune că a fost
crescut în acest din urmă oraş (Faptele Apostolilor 22:3). Avea o soră, al
cărei fiu se afla în Ierusalim într-o împrejurare însemnată din viaţa lui Saul
(Faptele Apostolilor 23:16). Acest tinerel auzise cum o ceată de iudei se legaseră
cu jurământ să ridice viaţa unchiului său şi a înştiinţat despre aceasta pe
ofiţerul care-l păzea pe Pavel. Dumnezeu Se foloseşte în felul acesta de acel
tinerel, ca să scape viaţa slujitorului Său.
Unele
rude ale lui Pavel sunt amintite de el în Epistola către Romani. Doi dintre ei,
Andronic şi Iunia, erau credincioşi renumiţi prin lucrarea lor în Adunare.
Trimiţându-le salutare, el îi numeşte „cu vază printre apostoli". Se
întorseseră la Dumnezeu înainte de el şi, ca şi el, erau închişi pentru Domnul.
O altă rudă a lui Pavel, care de asemenea se găsea în adunarea din Roma, se
numea Ierodion, dar nu ştim mai mult despre el (Romani 16:7,11). Observaţi cât
de simple sunt toate în istorisirile Scripturii! Dumnezeu n-a lăsat nimic, în
aceste scrieri sfinte, care să ne mulţumească doar curiozitatea.
Ne-ar
plăcea să mai dăm câteva amănunte despre înfăţişarea din afară a lui Saul;
aceasta însă nu-i de nici un folos lucrării pentru care îl pregătea Dumnezeu.
Dumnezeu Se slujeşte de ceea ce n-are înfăţişare impunătoare în afară, de ceea
ce este slab şi neputincios, aşa cum Se poate sluji de ce este mare şi frumos
în afară. Nu ne este spus nimic despre înălţimea sau înfăţişarea Domnului Isus,
nici despre ale vreunui apostol. În ce priveşte Saul, se pare că, după cum
spune el însuşi, înfăţişarea sa din afară era lipsită de frumuseţe şi vrednică
de dispreţ, şi că vorbirea sa n-avea nimic atrăgător (2 Corinteni 10:10; 12:7;
1 Corinteni 2:3; Galateni 4:14); însă puterea Domnului, care îşi face lucrarea
prin acest vas fără înfăţişare deosebită în afară, se arată în chip foarte
izbitor.
Dar
dacă vasul pe care Dumnezeu îl pregătea ca să vestească Evanghelia departe,
printre neamuri, n-avea o înfăţişare impunătoare, era înzestrat totuşi cu
daruri sufleteşti: înţelepciune, cunoştinţe felurite, iar după întoarcerea sa
la Domnul i se dăduseră cunoştinţe duhovniceşti şi înţelepciune duhovnicească,
fără de care nu se poate pătrunde în lucrurile lui Dumnezeu. Fără îndoială că
Saul fusese crescut, ca şi ceilalţi tineri iudei, învăţând în şcoli să citească
şi să cunoască Legea şi Talmudul. Cunoscuse apoi lucrările scriitorilor greci,
a căror limbă se vorbea în Răsărit şi care este aceea în care s-a scris Noul
Testament. Mai mult, era obiceiul la iudei, chiar când tinerii erau bogaţi şi
urmăreau să ajungă rabini sau învăţători ai Legii, să înveţe şi o meserie. Saul
a învăţat şi el o meserie: facerea corturilor (Faptele Apostolilor 18:3). Îl
vedem mai târziu, când vestea Evanghelia, lucrând în această meserie şi
câştigând cele trebuitoare pentru el şi pentru tovarăşii săi de lucru (Faptele
Apostolilor 20:34). Nu ştim la ce vârstă a venit la Ierusalim, dar în această
cetate a fost crescut şi a învăţat, ca să ajungă rabin, la picioarele, adică
sub grija şi autoritatea lui Gamaliel. Acesta era un învăţător vestit,
respectat printre iudei; el a luat partea lui Petru şi Ioan în sinedriu, când
ceilalţi iudei voiau să-i omoare. Saul a fost învăţat deci de Gamaliel după
cerinţele Legii şi a ajuns plin de râvnă pentru Dumnezeu. El se deda cu
sârguinţă învăţăturii şi înainta în ea mai mult decât mulţi de vârsta lui,
fiind foarte plin de râvnă pentru tradiţia pe care învăţătorii Legii o
adăugaseră la Cuvântul lui Dumnezeu, sub cuvânt că-l explică, dar adesea îl
desfiinţa, aşa cum a spus Domnul Isus fariseilor.
Însă
tânărul Saul nu se deosebea numai prin înţelepciune şi înaintarea în
învăţătură; avea pe inimă să trăiască după învăţăturile Legii, cu un cuget
curat şi-şi dădea silinţa să facă tot ce-i spuneau Legea şi tradiţia. Era deci
fariseu, ca şi strămoşii lui. Fariseii erau, printre iudei, partida cea mai
credincioasă religiei lor, spre deosebire de saduchei, care credeau că nu mai e
nimic dincolo de lumea văzută şi care iubeau mult bunurile acestei lumi.
Fariseii deci păstrau şi păzeau cu grijă adevărurile mai de seamă despre
judecată, despre o viaţă veşnică ce urmează după cea pământească şi despre
existenţa lumii nevăzute de duhuri; pe de altă parte, păzeau cu mare grijă
toate poruncile Legii şi cele adăugate de tradiţia bătrânilor. A păzi Legea era
un lucru bun, dar, pentru cei mai mulţi, evlavia nu era decât o formă şi un
mijloc de a atrage asupra lor privirile oamenilor. De aceea Domnul Isus îi
numeşte făţarnici.
Saul
nu era aşa. El era serios, plin de râvnă curată pentru Dumnezeu, iar în ce
priveşte dreptatea după Lege, fără vină. Era cu toată inima pentru iudaism, pe
care-l socotea adevărata religie; stătea departe de deşertăciunile şi plăcerile
lumii care-l înconjurau şi voia să slujească numai lui Dumnezeu. Însă râvna sa
era oarbă: el nu se vedea un biet păcătos pierdut şi voia să dobândească
mântuirea prin faptele sale şi prin râvna sa pentru Lege. Fără îndoială că el
se afla la Ierusalim când Domnul Isus a fost prins, condamnat pe nedrept şi
răstignit. El auzise deci vorbindu-se despre minunile şi învierea Lui. Însă,
orbit de gândurile inimii sale şi ascultând de spusele învăţătorilor săi,
învăţătorii Legii, ca şi ei, poate că pusese pe seama Satanei minunile făcute
de Domnul Isus şi poate că dăduse crezare minciunii că ucenicii Lui I-au furat
trupul, ca să se creadă că a înviat. Ca şi învăţătorii lui, credea că Domnul
Isus ar fi voit să dărâme templul şi să desfiinţeze Legea şi că, din pricina creştinilor,
romanii voiau să nimicească neamul evreiesc. Şi Saul, fără să cerceteze dacă învăţătorii
săi spuneau adevărul, a început să urască numele şi Persoana Domnului Cristos.
Prin aceasta, el urma povârnişul firesc al bietelor noastre inimi, care sunt
vrăjmaşe lui Dumnezeu, deşi socotesc adesea că-l slujesc. Nu era nimic deci pe
care Saul să nu creadă că trebuie să-I facă împotriva Domnului Cristos şi
împotriva alor Săi. Îşi mai arătase el ura prin felul cum s-a purtat la moartea
lui Ştefan, pe care o încuviinţase. Şi în loc ca vorbele pline de dragoste ale
acestui martir, care murea, să-i atingă inima, i-au mărit şi mai mult furia
împotriva creştinilor. Aşa e omul în starea sa de păcat şi chiar omul religios
care n-are viaţa din Dumnezeu: se arată mai înverşunat decât lumea împotriva
copiilor lui Dumnezeu. Dragostea Domnului Isus a întâlnit numai ură din partea
iudeilor; dragostea şi răbdarea ucenicilor nu întâlneau decât ură din partea
lui Saul şi din partea mai marilor iudeilor.
Saul
începuse să prigonească pe creştini la Ierusalim: intra prin case, târa la
închisoare bărbaţi şi femei, îşi dădea încuviinţarea când erau duşi la moarte
şi îşi arăta toate silinţele să-i facă să hulească Numele Domnului Isus. Cu
alte cuvinte, îi prigonea peste măsură. Nemulţumit numai cu ce făcea în
Ierusalim, a voit să urmărească pe creştini chiar şi în oraşele străine. În
acest scop, a cerut de la marele preot şi de la bătrâni scrisori către
sinagogile din alte cetăţi, să pună mâna pe creştini şi să-i aducă legaţi la Ierusalim
ca să fie judecaţi. Toate acestea le făcea din neştiinţă, crezând că slujeşte
lui Dumnezeu; dar aceasta nu-l scutea de răspundere. Neştiinţa nu
dezvinovăţeşte pe cel care săvârşeşte răul. Chiar Pavel a recunoscut mai târziu
că era un hulitor, un prigonitor, cel dintâi dintre păcătoşi, şi se
învinovăţeşte cu durere că a prigonit Biserica lui Dumnezeu (1 Timotei 1:13; 1
Corinteni 15:9).
Cu
toată religia şi dreptatea lui după Lege, cu tot cugetul său bun, Saul alerga
pe calea largă a pierzării, când Domnul, pe care-L ura, a venit, în harul Său,
să-l oprească şi să-l mântuiască. Cum? Vom vedea în cele ce urmează.
Întoarcerea la Dumnezeu a lui Saul
Pe
măsură ce Saul urmărea pe creştini, creştea şi ura sa împotriva lor şi, cum am
mai spus, în pornirea lui nebună împotriva Numelui Domnului Isus şi în dorinţa
de a face să nu se mai audă pe pământ, a luat hotărârea să urmărească pe
ucenicii Domnului într-alte cetăţi, pe unde i-ar fi putut găsi.
Printre
aceste cetăţi era una foarte mare şi cu renume. Era Damascul, aşezat la vreo
240 km spre miazănoapte de Ierusalim, cetate veche, despre care se vorbeşte de
mai multe ori în Scriptură, chiar pe vremea lui Avraam (Geneza 15:2), şi care
există şi azi. Are cam vreo 200.000 locuitori, dintre care a zecea parte sunt
de religie creştină. Pe vremea lui Pavel, se găsea acolo un mare număr de iudei,
care aveau mai multe sinagogi. Printre ei se aflau şi ucenici ai Domnului Isus.
Cum veniseră aici? Scriptura nu ne spune, însă poate că erau dintre aceia care
se întorseseră la Dumnezeu în ziua Cincizecimii sau poate vor fi fost iudei creştini
care, după moartea lui Ştefan, au fost împrăştiaţi de marea prigonire care s-a
ridicat împotriva lor.
Oricum
ar fi, Saul, plin de gânduri de ură împotriva ucenicilor Domnului şi dorind să
se ducă la Damasc, a cerut de la marele preot să-i dea, către sinagogile din
această cetate, scrisori care să-l încuviinţeze să pună mâna pe ucenicii
Domnului Isus care s-ar fi găsit acolo. Voia să-i aducă legaţi la Ierusalim,
pentru ca acolo să fie pedepsiţi. Nu e greu să înţelegem cât de bine va fi fost
primită cererea sa de către mai marii poporului, care îşi arătaseră ura
împotriva Domnului Isus şi-L dăduseră la moarte şi care omorâseră şi pe
martorul Său credincios, Ştefan, ca unii care spunea despre Domnul Isus: „Nu
vrem ca Omul acesta să stăpânească peste noi."
Saul
pleacă deci cu scrisorile sale. Ni-l închipuim urmându-şi drumul, frământând în
minte gânduri de răzbunare împotriva acestor ticăloşi de nazarineni, care,
credea el, voiau să desfiinţeze Legea şi să se împotrivească lui Dumnezeu; îl
vedem rostind hule în el însuşi împotriva Domnului Cristos, pe care-L privea ca
pe un înşelător. Dar nu-i fusese inima mişcată, când a văzut moartea atât de
frumoasă a lui Ştefan? Nu. Aşa e inima omenească: oarbă şi împietrită. Cu toată
strădania sa de a duce o viaţă curată, cu toată religia sa şi cu toate că-şi
tot închipuia că e plăcut lui Dumnezeu, Saul alerga totuşi spre pierzare,
pentru că lepăda pe Domnul Cristos. Dumnezeu avea însă gânduri de har faţă de
Saul, iar Domnul Isus, pe care-L ura, îl urmărea de sus din cer cu multă
iubire: Domnul nu voia să-l piardă, ci să-l mântuiască.
Saul
mergea înainte pe drumul Damascului cu însoţitorii săi; poate că aceştia erau
oameni daţi de marele preot ca să-l ajute să aducă la îndeplinire planul său.
Se apropia de cetate, când deodată, pe la amiază, ca iuţeala unui fulger, o
lumină mai luminoasă decât a soarelui a strălucit împrejurul lui şi împrejurul
celor care-l însoţeau. Toţi, şi Saul împreună cu ei, cuprinşi de frică, au
căzut cu faţa la pământ sub zguduirea puternică a acestei arătări cereşti. Din
mijlocul acestei străluciri s-a auzit un glas. Cineva se afla în acesta lumină
cerească, ce întrecea pe a soarelui, şi i-a zis: „Saule, Saule, pentru ce Mă
prigoneşti?" (Faptele Apostolilor 9:4). Era Cineva care cunoştea pe Saul,
Cineva care vedea ce era în inima lui şi care-i urmărea toate mişcările
împotriva ucenicilor Domnului Isus. Saul ştia că acest glas venea din cer; ştia
şi că Dumnezeu locuieşte în nor, în întuneric; dar cine era Cel care locuia în
această strălucire, în această slavă care-l orbea? El nu ştia, dar îşi dădea
seama că trebuie să fie mare şi puternic! Saul, doborât, culcat cu faţa la
pământ, a întrebat: „Cine eşti, Doamne?" Recunoştea că Cel care-i vorbea
era vrednic de acest nume. Şi ce mare trebuie să fi fost uimirea sa, înmărmurirea
sufletului său, când a auzit un glas zicându-i: „Eu sunt Isus din Nazaret, pe
care-L prigoneşti" (Faptele Apostolilor 22:8). Cel care îi vorbea din
mijlocul slavei cereşti era Cel răstignit, Nazarineanul dispreţuit, Acela pe
care Saul credea că nu-L poate urî de ajuns. N-a rămas deci în mormânt. Era
Dumnezeu, oglindirea slavei Sale, Acela pe care Saul Îl urmărea cu toată ura!
Ce tulburare în inima fariseului fără cusur în ochii săi, care zăcea acum în
ţărână! Toate lucrurile cu care s-ar fi putut lăuda în faţa oamenilor: purtarea
lui bună, râvna pentru Lege, dreptatea lui însuşi, toate s-au nimicit. El era
cel dintâi dintre păcătoşi, pentru că se împotrivise Fiului lui Dumnezeu care
era în slavă. Şi aceşti credincioşi aşa de dispreţuiţi în ochii lui, erau atât
de strâns uniţi cu El, încât erau una cu El; cine se atingea de ei, lovea chiar
în Domnul Cristos! Însă Domnul Isus, care a trântit la pământ mândria lui Saul
şi l-a încredinţat despre starea lui de păcat, voia să-i spună altceva. Avea
să-i vorbească despre har, dar aceasta se va petrece puţin mai târziu. Saul,
trântit la pământ, umilit, recunoscând drepturile Domnului Isus asupra lui,
întreabă cu supunere: „Ce să fac, Doamne?" (Faptele Apostolilor 22:10).
Domnul nu-i spune, dar îi porunceşte să se ridice şi să meargă în Damasc.
Acolo, cineva din acei pe care el îi dispreţuise trebuia să-l înveţe pe el,
ucenicul lui Gamaliel. Domnul voia să Se slujească de o unealtă a Sa, ca să
vorbească lui Saul. Saul n-a aruncat înapoi cu piciorul împotriva ţepusului,
inima sa s-a supus: nu s-a împotrivit viziunii cereşti. S-a sculat de la
pământ, însă strălucirea slavei cereşti îi luase posibilitatea de a vedea.
Iată-l supus, pe el care nu se supunea şi care nu se călăuzea decât de
gândurile sale; iată-l slab, pe el care era aprins, dârz şi poruncitor. E
zdrobit în toate privinţele. Cei care erau cu el l-au condus de mână la Damasc
şi acolo, timp de trei zile, fără să vadă, fără să mănânce sau să bea,
despărţit de lumea înconjurătoare prin pierderea vederii, rămâne singur cu
Dumnezeu, aducându-şi aminte de descoperirea minunată pe care a avut-o şi, sub
povara păcatului, se umileşte şi se roagă. Ce durere, ce căinţă! Ce nelinişte
în sufletul său, văzându-se dezbrăcat de tot ceea ce crezuse că are preţ în
faţa lui Dumnezeu! El se socotise drept, dar dreptatea sa nu era decât o haină
mânjită. Cum să scape? Cum să fie mântuit?
Dumnezeu
răspunde totdeauna acestor trebuinţe ale unui suflet ce se căieşte, acestor
rugăciuni ale unei inimi zdrobite. Domnul Isus S-a descoperit lui Saul în slava
Sa, ca să-i arate păcatul şi nimicnicia lui; acum caută să i Se arate în
dragostea Sa, ca să-i câştige inima. Aşa lucrează Dumnezeu totdeauna.
În
Damasc era un ucenic, numit Anania. Nu ni se spune nimic despre starea lui, nu
ne este istorisit nimic despre viaţa sa, nici înainte, nici după întâmplarea
care-l pune în legătură cu Domnul Isus, pe care-L cunoştea.
Domnul
Se adresează lui Anania şi acesta, fără să arate vreo teamă, fără să cadă la
pământ, ca Saul, auzind acest glas ceresc, răspunde: „Iată-mă, Doamne!"
(Faptele Apostolilor 9:10). Şi Domnul spune ucenicului Său să se ducă să caute
pe păcătosul care se căieşte şi, dându-i vederea, să-i ducă vestea iertării.
„El se roagă", adaugă Domnul, vorbind despre Saul. Un om care se roagă şi
a cărui rugăciune i-o primeşte Dumnezeu, este iubit de El. Ce har pentru Anania
să fie ales să ducă o astfel de veste! Dar el nu cunoştea pe Saul decât ca pe
un straşnic prigonitor al sfinţilor şi stă la îndoială, când e vorba să meargă
să-l caute. În toată nevinovăţia, el îşi mărturiseşte teama sa Domnului, care,
plin de bunăvoinţă faţă de slăbiciunea ucenicului Său, îl linişteşte,
spunându-i: „Du-te, căci el este un vas, pe care l-am ales ca să ducă Numele
Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel; şi
îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu" (Faptele
Apostolilor 9:15,16). Anania ascultă de dumnezeiescul său Învăţător şi se duce,
ca vestitor al harului, să aducă la cunoştinţă lui Saul, păcătosului zdrobit,
vestea bună a iertării, din partea aceluiaşi Domn care i Se arătase în slava Sa
şi-l oprise în cale. Anania spune: „Frate Saul, Domnul Isus, care ţi S-a arătat
pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea şi să te umpli de Duh
Sfânt" (Faptele Apostolilor 9:17). Apoi îşi pune mâinile peste el, şi numaidecât
Saul vede pe trimisul Domnului. Dar în timp ce i-a venit vederea trupului, a
dobândit şi vederea sufletului, care l-a făcut să recunoască în Domnul slavei
pe Mântuitorul răstignit ca să-i ridice păcatele, pe Fiul lui Dumnezeu, care
l-a iubit şi S-a dat pentru el. Mai târziu, putea să spună cu tărie: „O,
adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Cristos Isus a
venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt
eu" (1 Timotei 1:15). Saul este botezat şi intră în Biserica lui Dumnezeu
pe care o prigonise şi pe care voise s-o nimicească; ajunge astfel un slujitor
plin de râvnă. Primeşte Duhul Sfânt, care, adeverindu-i împreună cu duhul său
că este copil al lui Dumnezeu, îl umple de putere pentru slujba ce o avea de
îndeplinit. Se uneşte cu ucenicii care erau în Damasc şi pe care voia să-i
arunce în închisoare, şi vesteşte cu îndrăzneală în sinagogi că Isus este Fiul
lui Dumnezeu.
Ce
schimbare! Aceasta este minunea harului Domnului Cristos, care a iertat pe cel
mai mare păcătos şi a câştigat inima cea mai îndepărtată de El, ca să facă din
acest om ucenicul cel mai credincios, slujitorul cel mai devotat.