LUCRAREA
LUI PAVEL LA FILIPI
Istoria Lidiei
Apostolul
şi cei ce-l însoţeau se găseau acum în Europa, veniţi aici să înceapă lucrarea
Domnului. În această parte a pământului, locuită de noi, Biserica trebuia să
ia o mai mare dezvoltare. La marginile acestei Europe trebuia să strălucească
Evanghelia. Putem să ne aducem aminte, în această privinţă, de vechea
binecuvântare prorocească a patriarhului Noe: „Dumnezeu să lărgească locurile
stăpânite de Iafet; Iafet să locuiască în corturile lui Sem..." (Geneza 9:27).
În răsărit locuiesc urmaşii lui Sem, din care a ieşit Israel, poporul ales, al
cărui Dumnezeu era Domnul şi din mijlocul căruia S-a născut Mântuitorul lumii.
Urmaşii lui Iafet, din care ne tragem şi noi, au trebuit să se împrăştie spre
apus, să umple Europa şi apoi tot pământul cu numeroasele lor colonii: „să
locuiască în corturile lui Sem". În acelaşi timp, cunoaşterea Dumnezeului
lui Sem şi a Mântuitorului făgăduit venea să lumineze şi pe aceşti harnici şi
puternici copii ai lui Iafet. Pavel, fără să se oprească la Neapole, s-a dus la
Filipi, cetate însemnată, locuită în mare parte de colonişti romani. În zadar
veţi căuta acum vechea ei măreţie: nu mai sunt decât nişte ruine aproape de un
biet sat, cu numele Feliah. Dar monumentele harului lui Dumnezeu, sufletele
care, prin Cuvântul Domnului, au fost aduse la El, vor rămâne veşnic în slavă.
Aceasta este deosebirea dintre lucrările omului şi lucrările lui Dumnezeu: cele
dintâi pier, celelalte rămân pentru totdeauna.
Potrivit
obiceiului său, apostolul a căutat mai întâi pe iudeii care locuiau la Filipi.
Se pare că erau puţini, căci n-aveau sinagogă în cetate. Se adunau afară,
dincolo de poarta cetăţii, aproape de râul Strimon. În acest loc, ales, fără
îndoială ca să poată să facă spălările religioase obişnuite, iudeii se adunau
pentru rugăciune. Acolo, în ziua Sabatului, a venit şi Pavel împreună cu cei
ce-l însoţeau, ca să fie cu mica adunare, care, în mijlocul păgânilor, se
închina adevăratului Dumnezeu. E drept că această adunare nu cunoştea încă
toate bogăţiile harului lui Dumnezeu, dar avea să le audă vestindu-se.
Se
pare că în această zi nu veniseră iudei, bărbaţi, la adunare; cel puţin,
istorisirea lui Luca nu vorbeşte decât despre femei că erau adunate. Către ele
şi-au îndreptat cuvântul slujitorii lui Dumnezeu. Printre ele se găsea una
numită Lidia. Ea era de fel din Tiatira, o cetate în Asia Mică, unde mai târziu
găsim o adunare creştină, căreia, în Apocalipsa, Domnul i-a trimis o
înştiinţare prin robul său Ioan (Apocalipsa 2:18). Lidia era vânzătoare de
purpură, o stofă aleasă şi foarte scumpă, de culoare violetă sau roşie, pe care
o purtau numai împăraţii şi oamenii foarte bogaţi; mai erau îmbrăcate cu ea şi
statuile zeilor. Vopseaua cu care se colora purpura se scotea dintr-un fel de
melc ce se găseşte pe ţărmurile Mării Mediterane; şi, deoarece fiecare animal
nu dă decât câteva picături, se înţelege pentru ce stofele colorate astfel
costau aşa de scump. Lidia câştigase fără îndoială o oarecare îndemânare în
negustoria sa; dar, ceea ce era mai de preţ, ea avea în inimă teamă de Dumnezeu
şi dorinţa de a-L cunoaşte. Şi Scriptura spune că „frica de Domnul este
începutul înţelepciunii" (Psalmul 111:10). Lidia avea deci să înveţe în
curând să cunoască pe Cel ce este „înţelepciunea lui Dumnezeu pentru noi" (1
Corinteni 1:24, 30). Lidia nu era iudeică din naştere, dar învăţase să cunoască
pe adevăratul Dumnezeu, căruia Îi slujea, şi-i plăcea să se adune cu iudeii ca
să se roage.
Lidia
a avut parte de această binecuvântare, pe care Dumnezeu o dă celor ce-L caută.
Ea asculta ce spuneau trimişii Domnului.
Înainte
de Lidia, vedem la picioarele Domnului Isus, ascultând cuvântul Său, o altă
femeie evlavioasă: Maria; Domnul Isus spune că ea şi-a ales partea cea bună.
Tot Domnul, într-altă parte, zice: „Ferice de cei care ascultă Cuvântul lui
Dumnezeu şi-l păzesc" (Luca 11:28).
Aşa
era Lidia. Ea nu se mărginea numai să-şi plece o ureche neatentă la ceea ce se
spunea. Ea îşi dădea silinţa să priceapă bine cuvintele trimişilor lui Dumnezeu
şi în curând ea a fost unul din preafericiţii de care vorbeşte Domnul. Însă
toate silinţele Lidiei, care asculta, ar fi fost zadarnice, dacă n-ar fi lucrat
Dumnezeu în inima ei. Ca să înţelegem lucrurile lui Dumnezeu, trebuie ca Dumnezeu
Însuşi să ni le descopere; şi aceasta o face, punând Cuvântul Său în inima
noastră prin Duhul Său, aşa ca noi să vedem ce suntem - sărmani păcătoşi
pierduţi - şi ce a făcut Dumnezeu pentru noi, în harul Său, ca să ne
mântuiască. Acestea erau lucrurile de preţ pe care le vestea Pavel. Dumnezeu a
deschis inima Lidiei ca să asculte cu luare aminte şi ea a primit vestea bună a
mântuirii şi a dragostei minunate a lui Dumnezeu şi a Domnului Cristos.
Lidia
a crezut în Domnul. A fost adăugată Adunării creştine împreună cu toată casa
ei. Aşa s-a întemeiat biserica din Filipi, cea dintâi în Europa, numărând la
început o femeie simplă şi familia sa. Dumnezeu Se slăveşte astfel totdeauna în
slăbiciune; ceea ce face El, pare slab în ochii oamenilor, dar este începutul
unei mari binecuvântări. Cuvântul lui Dumnezeu primit în inimă aduce totdeauna
roade în viaţă. Cel dintâi rod e dragostea, ce se arată mai întâi faţă de
slujitorii scumpi ai lui Dumnezeu, care se ostenesc pentru lucrarea Stăpânului
lor. Lidia nu putea să sufere gândul ca apostolii şi însoţitorii lor să fie
siliţi să meargă într-o casă străină sau să fie găzduiţi de oameni necredincioşi.
Ea făcea parte acum din familia lui Dumnezeu, ca şi ei; casa ei era deci a lor,
şi astfel i-a silit să intre şi să rămână în casa ei, ca dovadă că ei o
socoteau credinciosă Domnului. Dragostea pe care o avea în inimă pentru Domnul
s-a arătat în afară prin dragoste pentru trimişii Lui.
Ne-am
întins cam mult asupra istoriei Lidiei. Am făcut aceasta, însă, pentru că găsim
aici exemplul unei adevărate întoarceri la Dumnezeu, înfăţişată prin aceste
trei lucruri: ea asculta; Dumnezeu i-a deschis inima; şi, primind şi crezând
Cuvântul Său, viaţa lui Dumnezeu s-a arătat în ea prin lucrări de dragoste.
Întoarcerea la Dumnezeu a temnicerului
Am
văzut începutul liniştit şi fericit al adunării din Filipi. Apostolii s-au mai
dus la locul de adunare, ca să facă să înainteze lucrarea lui Dumnezeu. Fără
îndoială că şi alte suflete, ca şi Lidia, au fost aduse la Domnul. Epistola lui
Pavel către Filipeni numeşte pe mai mulţi.
Însă
Vrăjmaşul nu poate să vadă suflete mântuite, fără să caute să se împotrivească
harului lui Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat numaidecât şi la Filipi.
În
această cetate se găsea o biată femeie sclavă, care „avea un duh de
ghicire", cum se spunea despre acele persoane care ziceau că au darul să
prevadă viitorul sau să ghicească şi care erau numeroşi în acea vreme, cum din
nenorocire sunt şi în zilele noastre, deşi poartă alte nume. Astfel de fiinţe
însă sunt nişte unelte nenorocite ale Satanei, iar cei ce-i ascultă sunt
înşelaţi.
Roaba
de care vorbim era, în adevăr, posedată de un duh rău; şi stăpânii ei se
slujeau de ea, ca să aibă câştig din partea celor care veneu să li se spună
viitorul.
Într-o
zi, pe când slujitorii lui Dumnezeu se duceau la locul de rugăciune, i-a
întâlnit această nefericită roabă. Numaidecât duhul care era în ea, recunoscând
în apostoli puterea dumnezeiască, a fost suit să mărturisească acest lucru
prin gura roabei. Ea s-a luat după ei, strigând: „Oamenii aceştia sunt robii
Dumnezeului Celui Prea înalt şi ei vă vestesc calea mântuirii" (Faptele
Apostolilor 16:17). Demonii, când se găseau în faţa Domnului Isus pe pământ
strigau: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu". Domnul Isus însă nu voia să primească
mărturia din partea lor, ci le închidea gura, scoţându-i din trupul celor
stăpâniţi. Nici Pavel, pentru lucrarea sa, nu putea să primească mărturie de la
un duh rău. De aceea, după ce l-a suferit mai multe zile, necăjit, a poruncit
duhului, nu în numele său, ci în Numele Domnului Isus, să iasă din această
roabă. Chiar în ceasul acela, duhul a ieşit şi biata roabă a fost eliberată.
Stăpânii roabei şi-au pierdut orice nădejde de câştig. Era o grozavă pagubă
pentru zgârcenia lor. Satan, care căutase să se facă ajutorul apostolilor şi
care-şi vedea şiretlicul zădărnicit, s-a slujit de gândurile rele ale stăpânilor
roabei, ca să-i ridice împotriva lui Pavel şi a lui Sila. Mâniaţi din cauza
pierderii câştigului pe care-l aveau de pe urma roabei şi voind să se răzbune,
au târât pe cei doi slujitori ai lui Dumnezeu în faţa judecătorilor, care-şi
aveau reşedinţa în piaţa publică. Ei nu puteau să le aducă învinuirea că au
făcut bine roabei lor; de aceea au alergat la defăimare şi minciună, spunând:
„Oamenii aceştia ne tulbură cetatea; sunt nişte iudei, care vestesc nişte
obiceiuri pe care noi, romanii, nu trebuie nici să le primim, nici să le
urmăm" (Faptele Apostolilor 16:20, 21). Aceasta era o învinuire grea, căci
legile romane pedepseau aspru pe cei care căutau să răspândească o religie
nouă. Spunând că Pavel şi Sila erau iudei, au aţâţat ura pe care o aveau
păgânii faţă de acest popor dispreţuit.
Toată
mulţimea care a auzit aceste învinuiri s-a ridicat împotriva apostolilor.
Judecătorii, voind cu tot dinadinsul să-i liniştească, în loc să cerceteze
cauza cu dreptate, au poruncit ca Pavel şi Sila să fie bătuţi cu nuiele şi
aruncaţi în temniţă. Puţin le păsa de cei doi iudei străini. Au pus să se
smulgă hainele de pe apostoli şi le-au dat peste tot trupul gol un mare număr
de lovituri, ce au lăsat urme sângeroase. Apoi, aproape morţi cum erau, cu
hainele sfâşiate, apostolii au fost aruncaţi în temniţă. Temnicerului i s-a dat
poruncă să-i păzească bine.
În
temniţă îi aştepta un nou chin. Temnicerul, primind o astfel de poruncă,
trebuia să asculte de mai marii săi. A aruncat deci pe apostoli în temniţa
dinăuntru, fără îndoială o încăpere întunecoasă, şi le-a pus picioarele în
butuci. Aceştia erau nişte buşteni de lemn cu nişte deschizături în care se
băgau picioarele şi apoi se strângeau, aşa încât nu mai îngăduiau nici o
mişcare.
Satan
şi oamenii făcuseră tot ce stătea în puterea lor împotriva slujitorilor lui
Dumnezeu; dar ei nu pot atinge decât trupul şi Domnul a zis: „Să nu vă temeţi
de cei care ucid trupul şi după aceea nu mai pot face nimic" (Luca 12:4).
Pavel şi Sila ştiau aceasta. În temniţa aceea întunecoasă în care zăceau, o
lumină cerească le umplea inimile. Ei se gândeau la Cel care i-a iubit şi care
a suferit mai mult decât ei din partea oamenilor, la Cel care a suferit
judecata şi moartea pe cruce, ca să-i mântuiască. Se socoteau fericiţi să
sufere şi ei ceva pentru El. Îşi îndreptau privirile în sus şi, întocmai ca
Ştefan, vedeau, prin credinţă, în slavă, pe Domnul Isus, Fiul omului, care-i
iubea şi avea să-i ia într-o zi la El. Nu se simţeau nenorociţi, nici nu se
plângeau, ci erau plini de dragoste pentru Mântuitorul lor şi se bucurau de o
pace adâncă şi de o fericire negrăită.
Ceea
ce umplea sufletul lor se arăta în afară. Pe la miezul nopţii, când întunericul
domnea pretutindeni, în acest loc unde de obicei se auzeau numai gemete şi
blesteme, aceşti doi oameni preafericiţi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu.
Ce biruinţă asupra Vrăjmaşului, care credea că le-a închis gura! Rugăciunile şi
laudele lor erau o mărturie şi o predică: „Cei închişi îi ascultau". Ce
mare trebuie să fi fost uimirea lor! Astfel, Dumnezeu era slăvit într-o
temniţă întunecoasă.
Răspunsul
la rugăciunile şi încrederea lor n-a întârziat. Dumnezeu, în puterea Sa, a
venit să arate ce erau pentru inima Lui aceşti doi întemniţaţi. Deodată s-a
făcut un mare cutremur de pământ. Temeliile închisorii au fost clătinate; uşile
tari şi bine încuiate s-au deschis; butucii, legăturile şi lanţurile care strângeau
mădularele celor închişi au fost sfărâmate; şi astfel toată puterea omului a
fost ca şi nimicită dinaintea lui Dumnezeu.
Puterea
dumnezeiască avea însă să smulgă Satanei o altă pradă. Temnicerul, deşteptându-se
din somn, a alergat să vadă dacă totul era în rânduială. Cât a rămas de
încremenit, când a văzut uşile temniţei deschise! Şi-a închipuit îndată că toţi
cei închişi au fugit şi, deoarece el răspundea de ei cu viaţa lui, în
deznădejdea sa, a scos sabia ca să se omoare. Dumnezeu însă nu deschisese uşile
temniţei ca legile să fie înfrânte. Arătându-Şi puterea, El avea alte gânduri,
gânduri de îndurare. El Însuşi a ţinut în loc pe cei închişi.
În
clipa în care bietul temnicer voia să-şi curme viaţa şi să se prezinte astfel
înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu, s-a auzit glasul harului, care
voia să mântuiască pe păcătos şi să nu-l lase să piară: „Să nu-ţi faci nici un
rău, căci toţi suntem aici" (Faptele Apostolilor 16:28). Temnicerul, izbit
de aceste cuvinte atât de neaşteptate, cere o lumină, sare înăuntru, unde
aruncase pe slujitorii lui Dumnezeu şi cade la picioarele lor, tremurând tot de
spaimă.
Cum
s-au schimbat toate! În ce lumină nouă îi vede acum! Locul acelora pentru care
Dumnezeu mijloceşte în felul acesta nu era în temniţă. El îi scoate afară. Dar
totodată se vede şi el în lumina lui Dumnezeu, îşi dă seama că este pierdut şi,
cu inima neliniştita, întreabă: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu
mântuit?" Întrebarea n-a rămas fără răspuns. Acelaşi cuvânt de har, care
l-a împiedicat să-şi facă rău, vine acum să-i facă bine şi să-i aducă pacea în
inimă. Apostolii îi răspund numaidecât: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit
tu şi casa ta" (Faptele Apostolilor 16:28-31). Pentru temnicer, ca şi
pentru toţi, aceasta este singura cale a mântuirii. Numele Domnului Isus este
singurul nume dat oamenilor, prin care trebuie să fie mântuiţi.
Lumina
şi harul dumnezeiesc au intrat astfel în această tristă locuinţă, ca să facă
din ea o casă de bucurie. Silinţele Satanei s-au întors împotriva lui. El
făcuse ca apostolii să fie băgaţi în temniţă, ca să le astupe gura; acolo însă
au fost mântuite suflete. Ce minunat lucrează puterea şi dragostea lui
Dumnezeu! Slujitorii Domnului, după cele dintâi cuvinte de pace, au continuat
vorbirea despre vestea bună a mântuirii către temnicer şi către toţi cei din
casa sa.
Temnicerul
a crezut şi credinţa sa s-a arătat numaidecât prin dragoste, cum s-a arătat şi
la Lidia. El i-a luat chiar în ceasul acela din noapte şi le-a spălat rănile.
După această mărturisire, el şi ai lui au fost adăugaţi Adunării creştine. Un
alt rod al credinţei s-a arătat la temnicer: gândindu-se la nevoile celor care
acum erau pentru el fraţi preaiubiţi, i-a dus acasă şi le-a pus masa,
bucurându-se că au fost aduşi la cunoştinţa dragostei minunate a lui Dumnezeu
pentru mântuirea lor. Ce noapte fericită pentru ei toţi! Trecuseră din
întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu.
Când
s-a făcut ziuă, judecătorii au crezut că, liniştindu-se zarva, pot să dea
drumul acestor oameni, împotriva cărora n-aveau nici o judecată de făcut. Au
trimis deci poruncă temnicerului să le dea drumul; temnicerul a spus lui
Pavel, însă Pavel, care suferise nedreptate, nu putea, pentru slava Evangheliei,
să primească să i se dea drumul în ascuns, ca unui om fără căpătâi. El n-a vrut
deci să iasă din temniţă şi a cerut ca judecătorii înşişi să vină să le dea
drumul, întrucât ei erau cetăţeni romani şi n-ar fi trebuit să fie loviţi şi
aruncaţi în închisoare fără judecată.
Judecătorii
s-au temut când au auzit că au pus mâinile pe nişte cetăţeni romani; s-au
grăbit să-şi ceară iertare lui Pavel şi lui Sila şi i-au scos afară din
temniţă, rugându-i în acelaşi timp să plece din cetatea lor. Apostolii, fiind
acum liberi, au intrat în casa Lidiei, unde găzduiau, au adunat pe fraţi şi, după
ce i-au mângâiat şi le-au dat îndemnuri, au plecat din Filipi, ca să-şi
continue lucrarea în altă parte.
Astfel
a fost întemeiată cea dintâi adunare creştină în Europa. Alcătuită din câţiva iudei,
din prozeliţi şi păgâni, era credincioasă Domnului şi iubită de slujitorii
Săi, care au suferit, ca să-i vestească Evanghelia. Din epistola pe care le-a
scris-o, vedem cât de mult iubea Pavel pe scumpii săi filipeni.