APOSTOLUL
IACOV
Adunarea,
Biserica, îşi are originea la Ierusalim. La început era alcătuită numai din iudei
întorşi la Domnul Isus. Aceşti credincioşi dintre iudei rămăseseră ataşaţi de
templu şi de rânduirile legii (Faptele Apostolilor 21:20). Ei nu înţeleseseră
că, prin venirea Domnului Cristos, această veche orânduire de lucruri trebuia
să înceteze, întrucât nu era decât umbra adevăratelor bunuri, pe care le-a
adus El (Evrei 10:1). Dărâmarea Ierusalimului şi a templului vin să rupă aceste
legături, care-i mai ţineau alipiţi de iudaism; totuşi mai înainte, în
bunătatea Sa, Domnul le adresase, prin mijlocirea apostolului Pavel, o
scrisoare, Epistola către Evrei, în care le prezenta pe Domnul Cristos, Fiul
lui Dumnezeu în cer, înlocuind, într-un chip minunat, tot ceea ce dădea Legea.
Înţelegem, din această frumoasă epistolă, că El este Marele Preot,
prezentându-Se, pentru noi, în cer, înaintea lui Dumnezeu şi mijlocind pentru
noi; El ne deschide, prin sângele Său, o intrare liberă în Locul Preasfânt,
unde a intrat ca înainte mergător al nostru; cerul este, aşadar, patria către
care mergem, cu ochii aţintiţi spre Domnul Isus, Căpetenia mântuirii noastre,
care a învins pe vrăjmaşii noştri şi ne-a arătat drumul. Toate acestea nu
preţuiesc mai mult decât un templu, un cult şi nişte orânduiri religioase pământeşti?
Pe când tot ce este pământesc trece şi are un sfârşit, „Isus Cristos este
acelaşi ieri, azi şi în veci". „Să ieşim deci afară din tabără, la El,
purtând batjocorirea Lui. Căci noi n-aveam aici o cetate care rămâne, ci suntem
în căutarea celei viitoare" (Evrei 13:13-14). Credincioşii evrei, primind
aceste încredinţări dumnezeieşti şi aceste mângâieri de preţ, puteau să
părăsească fără părere de rău ceea ce era trecător şi avea să fie nimicit şi să
pună mâna pe o Împărăţie care nu putea fi zdruncinată. Ei aveau nădejdea
cerească a bunurilor veşnice. Totodată, după nimicirea Ierusalimului, adunări
alcătuite numai din creştini iudei nu mai erau; nu se mai făcea deosebire de
neam, căci în Domnul Cristos, şi iudei şi greci erau una.
Dar
dacă, prin harul lui Dumnezeu, creştinii găsiseră o mângâiere deplină în
siguranţa binecuvântărilor cereşti, iudeii n-aveau nici una. Ei nu putea să-şi
ia gândul de la un oraş şi de la o ţară care le erau aşa de scumpe. Aşteptând
într-una un Mesia eliberator şi cuceritor, s-au unit încă odată şi au încercat
să clădească din nou Ierusalimul. Ca să împiedice ridicarea neamului lor,
împăratul Adrian a vrut să înalţe, în Ierusalim, un templu lui Jupiter. Atunci
a izbucnit o răscoală cumplită din partea iudeilor, sub conducerea prorocului
mincinos Barcochebas, care spunea că este steaua vestită de Balaam (Numeri 24:17).
Răscoala a fost înăbuşită în sânge. Au pierit aproape 600.000 de iudei. Adrian
a stabilit la Ierusalim o colonie romană şi a dat oraşului numele de Aelia
Capitolina. Iudeii au fost opriţi, sub pedeapsa cu moartea, de a mai intra în
el şi chiar de a-l privi de departe. Acesta a fost sfârşitul neamului iudaic în
ţara sa. Totuşi, iudeii dăinuiesc şi azi ca popor deosebit, însă risipiţi
printre neamuri.
Mai
târziu, un împărat roman, Iulian Apostatul - numit aşa pentru că fusese
creştin, cel puţin cu numele, dar se lepădase de creştinism ca să îmbrăţişeze
păgânismul - plin de ură contra Domnului Cristos şi a creştinilor, a voit să
facă de minciună profeţiile şi cuvintele lui Dumnezeu, zidind iarăşi
Ierusalimul şi templul. El a invitat pe toţi iudeii să vină ca să ia parte la
această lucrare. Dumnezeu însă a oprit încercarea lor nelegiuită. Nimic nu
poate desfiinţa adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu.
Înainte
de a continua istoria Adunării, vom spune câteva cuvinte despre apostolii Iacov
şi Ioan. Am vorbit mai înainte despre Petru şi Pavel. Ceea ce ştim despre
ceilalţi apostoli, afară de ce spune Scriptura, este prea nesigur ca să fie
amintit.
Apostolul
Iacov, despre care vorbim acum, nu este fratele lui Ioan. Acesta fusese omorât
de împăratul Irod (Faptele Apostolilor 12:2). Nu este vorba nici de celălalt
Iacov, fiul lui Alfeu, unul din apostolii aleşi de Domnul. Despre Iacov de care
ne ocupăm acum se vorbeşte în capitolele 15 şi 21 din Faptele Apostolilor şi în
Epistola lui Pavel către Galateni (capitolul 2). Din aceste părţi din
Scriptură, vedem că avea un loc însemnat în Adunarea din Ierusalim. Împreună cu
Petru şi Ioan, era socotit ca un stâlp al adunării (Galateni 2:9). Ca şi ceilalţi,
rămăsese alipit de orâduirile legii iudaice; avea totuşi o inimă largă şi,
călăuzit de Duhul Sfânt, el este cel dintâi care şi-a dat părerea că nu trebuie
să silească pe creştinii dintre neamuri să ţină legea. Era un om smerit: vedem
acest lucru din salutarea de la începutul epistolei scrisă către cele
douăsprezece seminţii împrăştiate ale lui Israel. Deşi era fratele Domnului
după trup (Galateni 1:19) şi apostol, el se socoteşte doar „rob al lui Dumnezeu
şi al Domnului Cristos". Ştia că, dacă „Dumnezeu stă împotriva celor
mândri, dă har celor smeriţi" (Iacov 1:1 şi 4:6). În acelaşi timp, el era
foarte evlavios şi trăia în sfinţenie şi dreptate înainta lui Dumnezeu, aşa că
i se dăduse numele de „Cei drept". În epistola lui se vede cum îndeamnă pe
creştini să arate credinţa prin fapte; să fie răbdători în suferinţe; să nu
caute la faţa omului; să vegheze asupra vorbirii lor; să aibă adevărată
înţelepciune - care este curată, paşnică, blândă, plină de îndurare şi de
roduri bune - să fugă de poftele lumii; să trăiască în ascultare de Dumnezeu şi
în rugăciune stăruitoare, aşteptând venirea Domnului.
El
trăia ceea ce spunea. De aceea toţi, creştini şi iudei, aveau faţă de el un
adânc respect şi multe suflete au fost câştigate pentru Domnul Cristos prin
îndemnurile sale, sprijinite pe sfinţenia vieţii. Aceasta întărâta foarte mult
gelozia şi ura cărturarilor şi fariseilor, care uraseră de altfel şi pe
Stăpânul lui, pe Domnul Isus. Văzând că un atât de mare număr de persoane erau
aduse, prin el, să recunoască pe Isus ca Domn şi Cristos, au hotărât să-l
omoare.
Ca să
aducă la îndeplinire gândul lor, au venit la el şi i-au spus: „Te rugăm să
opreşti poporul, căci toţi vin la Isus, ca şi cum ar fi Cristosul. Vorbeşte-i
ca să nu se rătăcească. Spune tuturor care vin la sărbătoarea Paştilor ce este
cu Isus." Iacov se învoi cu dorinţa lor. A fost dus pe acoperişul
templului, ca să poată fi auzit de toţi. Atunci i-au spus: „Om drept, am vrea
să auzim şi noi cele ce înveţi tu despre Isus." El răsunse: „De ce îmi cereţi
să vă vorbesc despre Fiul omului? El este în cer, aşezat la dreapta lui
Dumnezeu şi trebuie să vină iarăşi pe nori." Mulţi au crezut şi au slăvit
pe Dumnezeu, strigând: „Osana, Fiul lui David!" Dar vrăjmaşii lui Iacov,
plini de mânie, au aruncat pe slujitorul Domnului de pe înălţimea templului şi,
pentru că trăia încă, l-au omorât cu pietre, în timp ce el, urmând pilda dumnezeiescului
său Stăpân, se ruga pentru ei. Istoricul Iosif priveşte dărâmarea Ierusalimului
ca o pedeapsă venită asupra iudeilor, fiindcă au omorât pe acela pe care-l
numeau om „foarte drept".