VESTIREA
EVANGHELIEI ÎN ICONIA, LISTRA ŞI DERBE
Apostolii,
izgoniţi din Antiohia, s-au dus în Iconia, capitala ţinutului Licaonia. Iconia
era un oraş vestit, cu mulţi locuitori, cam la 100 km spre miazăzi-răsărit de
Antiohia şi care dăinuieşte şi azi sub numele de Konieh. Ajunşi acolo, Pavel
şi Barnaba au intrat în sinagogă, ca să vestească Evanghelia.
Vedem
că aceşti credincioşi slujitori ai lui Dumnezeu nu se lăsau descurajaţi de
prigonitori. Ei iubeau pe Domnul Isus, scumpul lor Învăţător, care-i trimisese,
şi nu se temeau să sufere pentru Numele Său. Ei iubeau şi pe bieţii păcătoşi
pentru care a murit Domnul Isus. Erau bucuroşi să vestească mântuirea tuturor
oamenilor, iudei şi greci, cu toate suferinţele pe care le îndurau din pricina
aceasta. De aceea zicea Pavel: „Rabd totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să
aibă parte de mântuirea care este în Cristos Isus, împreună cu slava
veşnică" (2 Timotei 2:10). Cu toată răutatea iudeilor, Pavel şi Barnaba se
îndreptau tot spre ei în primul rând. De ce? Trebuie să ne amintim că iudeii
erau poporul ales al lui Dumnezeu, iubit de El din pricina părinţilor lor,
Avraam, Isaac şi Iacov, şi astfel ei aveau dreptul, cei dintâi, să se bucure de
împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu în Domnul Cristos. Apostolii ştiau
aceasta destul de bine şi, ei înşişi israeliţi, erau bucuroşi să vestească
Evanghelia fraţilor după trup, în nădejdea că vor crede şi astfel vor fi
mântuiţi.
Au
intrat deci în sinagoga din Iconia şi, plini de îndrăzneală în Domnul, au
vorbit către o mare mulţime de iudei şi de greci, care dobândiseră, prin
mijlocirea iudeilor, o oarecare cunoştinţă despre adevăratul Dumnezeu. Astfel,
ei erau pregătiţi să primească Evanghelia. Aceasta ne mai arată o pricină
pentru care apostolii începeau totdeauna să vestească Evanghelia în sinagogi.
Astfel
Duhul Sfânt dădea putere cuvântului acestor trimişi ai Domnului. Dar şi aici, iudeii
necredincioşi nu puteau suferi să vadă Evanghelia vestită şi primită în inimi. În
răutatea lor, au căutat nu numai să împiedice pe păgâni de a crede, dar i-au şi
întărâtat împotriva fraţilor. „Fraţi", era numele plăcut pe care şi-l
dădeau creştinii între ei, ca mădulare ale familiei lui Dumnezeu.
Însă
apostolii nu s-au lăsat înfricoşaţi. Ei au rămas acolo destul de multă vreme,
vorbind cu îndrăzneală sufletelor. De unde le venea curajul? De la Domnul, pe
care se sprijineau; de la Domnul, care are toată puterea în cer şi pe pământ şi
care a făgăduit ucenicilor Săi că este cu ei până la sfârşit. Domnul era cu
Pavel şi Barnaba şi întărea cuvântul harului Său prin minunile ce le făcea
prin mâinile lor. Să luăm seama la spusele Scripturii: „Cuvântul privitor la harul
Său". Prin urmare, ceea ce vesteau apostolii era harul lui Dumnezeu, care
aduce mântuirea şi care s-a arătat tuturor oamenilor în persoana Fiului Său
preaiubit, ca să fie mântuiţi (Tit 2:11).
Dar
Satan nu poate suferi vestirea harului mântuitor, care smulge de sub stăpânirea
sa pe sărmanii păcătoşi. A stârnit deci o împotrivire mai mare faţă de
apostoli. Oraşul s-a împărţit în două tabere: unii erau cu iudeii, alţii cu
apostolii. Şi cum cei răi nu se tem să întrebuinţeze bătaia şi uciderea, mai
marii oraşului, fie păgâni, fie iudei, s-au pus în mişcare ca să batjocorească
pe apostoli şi să-i omoare cu pietre. Pavel şi Barnaba, înţelegând lucrul
acesta, au ascultat de Cuvântul Domnului, care le spusese: „Când vă vor prigoni
într-o cetate, să fugiţi într-alta" (Matei 10:23) şi au fugit din Iconia.
Trebuie să fi îndurat multe aici, căci mai târziu Pavel scria lui Timotei: „Tu
însă ai urmărit de aproape... prigonirile şi suferinţele care au venit peste
mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştii ce prigoniri am răbdat."
Dar - adaugă el cu un adânc simţământ de recunoştinţă - „Domnul m-a scăpat din
toate" (2 Timotei 3:10-11).
Apostolii
n-au fugit din Iconia ca să părăsească lucrul Domnului. Ei erau bucuroşi să
sufere pentru Numele Domnului Isus. Ei erau trimişi împuterniciţi ai Domnului Cristos
şi nu le păsa de viaţa lor. Au înţeles că rostul lor e să ducă oamenilor, cu
orice preţ, solia împăcării cu Dumnezeu prin sângele Domnului Cristos. Au
pornit deci mai departe într-alte oraşe ale Licaoniei, la Listra, la Derbe şi
în împrejurimi, ducând pretutindeni vestea bună a mântuirii.
Apostolii
se găseau într-o ţară cu totul păgână, unde domnea cea mai grozavă idolatrie.
Pavel zice în epistola către Romani 1:23: Oamenii „au schimbat slava
Dumnezeului nepieritor, într-o icoană care seamănă cu omul supus
putrezirii..." Nenumăraţi erau zeii şi zeiţele cu care oamenii umpluseră
cerul, pământul şi marea, pe care-i înfăţişau sub chipuri de oameni şi de
femei, şi pe socoteala cărora puneau toate patimile cele mai josnice ale inimii
omeneşti, găsind astfel dezvinovăţire pentru patimile de care erau şi ei
cuprinşi. După cum spune apostolul Pavel, păgânii aceia slujeau demonilor când
se închinau zeilor şi zeiţelor, aducându-le jertfe idoleşti.
Zeul
mai de seamă din Listra era Jupiter, pe care păgânii şi-l închipuiau că este
stăpânul cerului şi acela care, de sus din cer, trimitea trăsnetul. Un alt zeu
era Mercur, numit zeul vorbirii frumoase. Se povestea că în vremurile de
demult, Jupiter, însoţit de Mercur, care mânuia cuvântul, venise în acest ţinut
al Licaoniei, ca să pedepsească pe oamenii răi. Ceea ce spunem acum ne va ajuta
să înţelegem mai bine urmarea istorisirii noastre.
Aşadar,
Pavel vestea Evanghelia locuitorilor din Listra. Printre ascultătorii săi se
găsea un om neputincios, olog din naştere, care nu umblase niciodată. El a
ascultat pe apostol, când a vorbit despre un Dumnezeu puternic şi plin de
îndurare, şi inima lui a primit Cuvântul, căci „credinţa vine din cele auzite,
iar cele auzite prin Cuvântul lui Cristos" (Romani 10:17). Pavel a văzut
lucrarea lui Dumnezeu în inima acestui om, care avea credinţa că va fi vindecat
în trupul său şi mântuit în sufletul său. De aceea i-a spus cu glas tare:
„Scoală-te drept în picioare!" (Faptele Apostolilor 14:10). Ce ciudată
vorbă, îndreptată către un olog din naştere! Însă ologul credea în puterea lui
Dumnezeu. S-a sculat dintr-o săritură şi a început să umble. Vindecarea se
făcuse deplin într-o clipă.
Putem
să ne închipuim ce înrâurire trebuie să fie avut asupra acelor păgâni o astfel
de arătare a puterii lui Dumnezeu. Istorisirile închipuite de altădată, cu
care fuseseră hrăniţi din copilărie, le-au venit în minte şi au strigat în
limba licaoneană, graiul lor vechi - poate - în care li s-au păstrat tradiţiile
religioase: „Zeii s-au coborât la noi în chip omenesc". Pe Barnaba îl
numeau Jupiter, iar pe Pavel, Mercur, pentru că mânuia Cuvântul (Faptele
Apostolilor 14:11,12). Un templu al lui Jupiter se afla la intrarea cetăţii;
preotul acestui zeu a adus tauri împodobiţi cu coroane, după obicei, ca să
jertfească lui Pavel şi Barnaba, pe care-i credeau zei.
Văzând
orbirea acestor păgâni, apostolii au fost cuprinşi de o mare durere, pe care au
arătat-o rupându-şi hainele. Cum ar fi putut ei să primească o închinare ce se
cuvenea numai lui Dumnezeu? Ca să scoată mulţimea din amăgire şi ca să le arate
adevărul, au sărit în mijlocul poporului şi au strigat: „Oamenilor, de ce
faceţi lucrul acesta? Şi noi suntem oameni de aceeaşi fire cu voi"
(Faptele Apostolilor 14:15). Apoi i-au îndemnat să se întoarcă de la idolii lor
morţi la „Dumnezeul cel viu", Creatorul tuturor lucrurilor, care, în marea
Sa înţelepciune, putere şi iubire, stăpâneşte toate, are grijă de toţi oamenii
şi-Şi găseşte plăcerea să le facă bine.
Abia
au putut să împiedice mulţimea să le aducă jertfă. Multe suflete au fost
trezite, o dovadă lămurită despre puterea adevăratului Dumnezeu care a fost
dată locuitorilor din Listra cu privire la Dumnezeul Cel viu şi i-au înştiinţat
că, în dragostea Sa, El a trimis pe Fiul Său preaiubit, ca să mântuiască pe
oamenii pierduţi.
Duhul
Sfânt a lucrat în Listra, făcând să pătrundă Cuvântul harului în multe inimi.
Şi aici au fost mântuite suflete şi adăugate Adunării. Printre cei care au
crezut se găsea un tânăr, al cărui nume ne este bine cunoscut şi pe care-l
regăsim mai târziu. Este Timotei, pe care Pavel îl numeşte „copilul lui
preaiubit".
Astfel
a lucrat Domnul în Listra. Dar Satan, vrăjmaşul, veghea. Văzând că sufletele
sunt abătute de la închinarea la idoli, a stârnit şi aici o cumplită
împotrivire. Aceasta tot prin mijlocirea iudeilor, celor ce pretindeau că sunt
poporul lui Dumnezeu. Ei uraseră pe Domnul Isus şi-L prigoniseră, iar acum urau
şi prigoneau şi pe ucenicii Săi. Le plăcea mai bine să lase pe bieţii păgâni să
se închine la zeii lor morţi, decât să-i vadă că se fac creştini. Cât de
stricată şi ticăloasă e inima omului!
Se
pare că în Listra nu locuiau iudei; însă au venit unii din Antiohia şi Iconia,
poate pentru afacerile lor. Recunoscând pe apostoli, văzând influenţa pe care
au câştigat-o, cum şi lucrarea harului lui Dumnezeu, li s-a trezit vrăjmăşia
împotriva Evangheliei. Ei au ştiut, prin minciuni defăimătoare, să abată de la
apostoli duhurile oamenilor din Listra şi, trăgându-i de partea lor, să-i
instige împotriva acelora pe care-i slăviseră cu puţin mai înainte. Cât de
schimbătoare este inima noastră firească şi ce gata este să primească tot felul
de influenţe! Oamenii din Listra văzuseră puterea şi harul lui Dumnezeu şi
voiseră să aducă jertfă apostolilor ca unor zei; nu trece mult însă şi îi
părăsesc, socotindu-i vrăjmaşi.
Prigonirea
a mers mult mai departe. Iudeii, văzând că sunt sprijiniţi de oamenii din
Listra, au pus mâna pe Pavel, l-au împroşcat cu pietre şi, crezând că a murit,
l-au târât afară din cetate. Credeau astfel că au scăpat de acela care, după ce
prigonise Adunarea, ajunsese un vestitor plin de râvnă al credinţei în Domnul Cristos.
Ce gânduri va fi avut acest scump, slujitor al lui Dumnezeu, când pietrele
aruncate de vrăjmaşii săi înverşunaţi îi loveau trupul? Altădată, fusese de
faţă la omorârea cu pietre a lui Ştefan, martorul credincios al Domnului Cristos,
şi se învoise la uciderea acestuia. Iată-l acum suferind la fel şi pentru
acelaşi Stăpân. Cum trebuie să-şi fi amintit el de acea întâmplare! Dar Pavel
acum nu mai găsea greutate în nimic; viaţa nu-i mai era scumpă; şi-o dădea acum
de bunăvoie pentru Domnul Isus, care-l iubise şi-l mântuise. Privirea sa se
îndrepta în sus, unde Ştefan văzuse pe Fiul omului stând în picioare la dreapta
lui Dumnezeu şi de unde el însuşi, Pavel, pe drumul Damascului, auzise glasul
Domnului Isus şi, privind acolo pe Mântuitorul său, sufletul îi era sprijinit
în suferinţe.
Însă
viaţa lui Pavel era de preţ pentru Domnul său, care voia să Se slujească mai
departe de el, ca să vestească Evanghelia. Ucenicii, roade ale lucrului
apostolilor în Listra, urmăriseră pe iudei când târau afară din oraş trupul lui
Pavel, pe care credeau că l-au omorât. După ce prigonitorii s-au îndepărtat,
ucenicii au înconjurat pe Pavel şi fără îndoială că au plâns pe scumpul
slujitor al lui Dumnezeu, care le vestise mântuirea. Însă puterea lui Dumnezeu,
putere de viaţă, păzise pe Pavel de moarte, chiar sub lovituri. Întărit de
această putere, cu toate rănile sale, apostolul se scoală, intră în cetate şi a
doua zi, împreună cu Barnaba, îşi continuă lucrarea de vestire a Evangheliei.
Se pare că ura iudeilor s-a îndreptat mai ales împotriva lui Pavel, de bună
seamă, din pricina prea marei lui hărnicii. Părăsirea iudaismului, după ce arătase
o arzătoare râvnă pentru el, făcea să fie urât nespus de mult de aceia din
neamul lui care erau vrăjmaşi ai Domnului Isus.
Apostolii,
după ce au părăsit Listra, au plecat la Derbe, cetate aşezată la o mică
depărtare. Şi acolo au vestit Evanghelia şi o mare mulţime de oameni au crezut
şi au fost adăugaţi Adunării. Astfel, prigonirea care alunga pe apostoli din
oraş ajungea un mijloc de a răspândi vestea cea bună. Numele unuia din cei care
au crezut în Derbe ne-a fost păstrat: este Gaius, care mai târziu a ajuns unul
din însoţitorii lui Pavel şi care este, poate, acela căruia îi scrie Ioan
epistola a treia (Faptele Apostolilor 20:4). Cetatea Derbe a fost sfârşitul
călătoriei celor doi slujitori ai lui Dumnezeu în vederea vestirii Evangheliei.
De acolo ar fi putut să se ducă la Tars, locul de naştere al lui Pavel şi nu
tocmai departe de Derbe, ca apoi să se întoarcă în Antiohia; dar au simţit
nevoia să vadă din nou pe aceia care, prin mijlocirea lor, fuseseră aduşi la
Domnul. Ei au trecut iarăşi prin acele locuri în care suferiseră pentru Domnul Cristos:
prin Listra, Iconia şi Antiohia. Pretutindeni întăreau sufletele ucenicilor
prin învăţăturile lor: îi îndemnau să stăruiască în credinţa care ne arată pe
Domnul Cristos, Mântuitorul în slavă şi ca Unul care va veni iarăşi ca să ia pe
ai Săi cu El. Şi, aşa cum a făcut şi Domnul, înştiinţa pe credincioşi că
singura cale pentru a merge în slavă unde este Domnul Cristos este suferinţa.
În
acele localităţi, cei credincioşi întemeiaseră adunări. Cu alte cuvinte, ştiind
că erau toţi mădulare ale marei Adunări, care e trupul Domnului Cristos şi care
cuprinde pe toţi credincioşii, ucenicii din fiecare localitate se adunau ca
unii care înfăţişau Adunarea întreagă a lui Dumnezeu. Erau acum în Derbe,
Listra, Iconia şi alte localităţi, adunări ale lui Dumnezeu, spre deosebire de
adunările iudeilor de o parte şi ale păgânilor de altă parte. Şi pentru a
conduce aceste adunări, a veghea asupra lor şi a le păstori, apostolii, în
puterea autorităţii pe care o aveau, ca fiindu-le dată de-a dreptul de la
Domnul, au rânduit bătrâni în fiecare din ele. Apoi, după ce s-au rugat şi au
postit, înainte de a părăsi pe creştinii întorşi de curând la Dumnezeu, i-au
încredinţat în mâna Domnului.
Pavel
şi Barnaba au venit iarăşi, prin Pisidia şi Pamfilia, la Perga, unde au vestit
Evanghelia. De acolo s-au coborât la Atalia, port la mare, spre miazăzi-apus de
Perga, şi care acum se numeşte Satalieh. Acolo s-au urcat în corabie şi s-au
întors la Antiohia, de unde plecaseră.
Ei au
făcut această călătorie, aleşi şi trimişi de Duhul lui Dumnezeu. Adunarea îi
sprijinise în rugăciune, pentru lucrarea pe care aveau s-o facă. Puterea şi
harul Domnului fusese cu ei şi astfel au împlinit lucrarea pentru preaiubitul
lor Stăpân. După multe osteneli şi suferinţe, Dumnezeu i-a adus iarăşi în
scumpa adunare care, cu inima, fusese tot timpul cu ei. Ei au istorisit
adunării tot ce făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul bieţilor păgâni.