PAVEL
ÎŞI IA RĂMAS BUN DE LA ADUNAREA DIN EFES
După
ce au părăsit Troa, apostolul şi însoţitorii lui au plecat la Milet, oraş în
Asia Mică, la o oarecare depărtare spre miazăzi de Efes. A trimis să cheme
acolo pe bătrânii adunării din Efes, ca să-şi ia rămas bun de la ei. Putem
spune că învăţăturile date de Pavel în această împrejurare sunt înştiinţări
potrivite şi până la sfârşit.
Pavel
socotea că slujba lui, ca evanghelist şi misionar, era pe sfârşite. „Mă duc la
Ierusalim", spune el bătrânilor din Efes, „fără să ştiu ce mi se va
întâmpla acolo. Numai Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă
aşteaptă lanţuri şi necazuri" (Faptele Apostolilor 20:22-23). Şi în
adevăr de astfel de lucruri a avut parte la Ierusalim. A fost în închisoare din
cauza duşmăniei iudeilor, apoi trimis la Cezareea la dregătorul roman; după mai
mult de doi ani de arest, în cele din urmă a fost dus la Roma ca să se
înfăţişeze, la judecată, înaintea împăratului. În felul acesta a dat mărturie
despre Domnul Cristos înaintea celor mari de pe pământ, dar era în lanţuri. E
drept, au fost mântuite suflete prin slujba sa, în timpul când era în
închisoare, dovadă robul Onisim; dar el nu mai mergea din loc în loc ca să
vestească Evanghelia şi să întemeieze adunări. Adunarea lui Dumnezeu luase
fiinţă pe pământ, în mare parte prin lucrul său, şi acum avea să crească.
Apoi,
Pavel a adăugat: „Şi acum, ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa, voi toţi aceia în
mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu" (Faptele
Apostolilor 20:25). Din încătuşarea spre care mergea, n-avea cum să se mai
întoarcă în Milet şi Efes. El spusese mai înainte: „Trebuie să văd şi
Roma" (Faptele Apostolilor 19:21). În adevăr, a văzut-o, însă a fost dus
ca arestat în acest mare oraş.
Ştiind
deci că nu-i va mai vedea, îi stătea mult pe inimă să îndemne stăruitor pe
bătrâni, supraveghetorii turmei, rânduiţi pentru aceasta de Duhul Sfânt, să
aibă grijă de Adunarea lui Dumnezeu. Cât de scumpă este Adunarea în ochii lui
Dumnezeu! Pavel arăta aceasta, când spunea: „Pe care a câştigat-o cu sângele
Celui al Său" (Faptele Apostolilor 20:28). Dumnezeu voia să aibă pe pământ
o Adunare care să fie în totul a Lui, scoasă din lume, pregătită pentru cer.
Dar, pentru aceasta, trebuia ca acei care o alcătuiesc să fie spălaţi de
păcatele lor. Însuşi Fiul Său S-a dat de bunăvoie ca să împlinească această
lucrare, suferind şi murind pe cruce. „El ne-a spălat de păcatele noastre cu
sângele Său" (Apocalipsa 1:5). „Cristos a iubit Biserica şi S-a dat pe
Sine pentru ea" (Efeseni 5:25). E vorba de această Adunare, pe care Domnul
Cristos Şi-o va prezenta într-o zi, în cer, slăvită, fără pată şi fără
zbârcitură, ca să fie cu El pentru veşnicie.
În
aşteptarea Lui, însă, Adunarea merge pe pământ înconjurată de vrăjmaşi şi de
primejdii, ca şi cum ar străbate cineva o pădure întunecoasă, pe unde dau
târcoale tâlhari şi unde fiarele sălbatice îşi caută prada. Apostolul veghease
cu grijă asupra Adunării; acum însă avea să plece, să fie aruncat în închisoare
şi apoi să părăsească această lume. El vedea bine primejdiile care pândeau
Adunarea, care era atât de scumpă inimii lui. De aceea el înştiinţează pe
bătrâni: „Ştiu că după plecarea mea se vor strecura între voi lupi răpitori,
care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor
învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei" (Faptele
Apostolilor 20:29-30). Erau vrăjmaşi care veneau dinafară şi vrăjmaşi dinăuntru.
N-a trecut mult timp după plecarea lui Pavel şi, în adevăr, s-au furişat în
Biserică învăţători mincinoşi, care au adus lucruri stricăcioase.
Ce
era de făcut? Apostolul dă în grijă bătrânilor să vegheze, aşa cum făcuse el
neîncetat. Dar, vai! ei au adormit sau au fost doborâţi de păcat şi urmarea a
fost că lupii răpitori n-au cruţat turma, iar în Adunare învăţăturile rele au
luat locul celor bune.
Adunarea
deci a ajuns în ruină. Iată ce ne învaţă trista ei istorie. Ce era de făcut?
Apostolul arată singurul mijloc de scăpare, pentru toate timpurile. Iată-l:
Dumnezeu şi Cuvântul Său. El zice: „Vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a
Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte şi vă poate da moştenirea
împreună cu toţi cei sfinţi" (Faptele Apostolilor 20:32). Şi în zilele
noastre, fiindcă Adunarea este dărăpănată, fărâmiţată, sfâşiată, nu ne rămân
alte limanuri de scăpare decât: Dumnezeu şi Cuvântul Său, care ne sunt de ajuns
pentru a ne aduna, a ne zidi şi a ne învăţa. Cât de mare şi de bun este Dumnezeu!
Când totul e pierdui prin greşeala omului, El vine şi ne spune: Iată-Mă, ai
încredere în Mine; alipeşte-te numai de Mine! Iată Cuvântul Meu, urmează-l!
Pavel,
după aceste îndemnuri şi după multe altele, a îngenuncheat şi s-a rugat
împreună cu ei toţi, încredinţându-i în mâna lui Dumnezeu. Ne putem închipui
durerea ce le-a umplut inima. Toţi vărsau şiroaie de lacrimi la gândul că era
cea din urmă oară când ei mai vedeau pe apostolul preaiubit, care în mijlocul
atâtor greutăţi, suferinţe şi primejdii, le adusese Evanghelia harului lui
Dumnezeu. Este un lucru plăcut Domnului să iubim pe scumpii Săi slujitori.
Pavel scrie tesalonicenilor „să-i preţuiască foarte mult, în dragoste, din
pricina lucrării lor" (1 Tesaloniceni 5:12-13). Prietenii lui Pavel erau
întristaţi mai ales că nu mai trăgeau nădejde să-l mai vadă pe acest pământ.
Domnul nu ne opreşte să plângem când părăsim pe aceia pe care-i iubim; nu
trebuie să uităm însă, că e un loc de întâlnire pentru toţi cei ce iubesc pe
Domnul Isus. Este cerul, casa Tatălui Său. Bătrânii din Efes şi toţi câţi s-au
întors la Dumnezeu prin Pavel, s-au întâlnit în Rai.
Pavel
n-a uitat pe scumpii lui prieteni din Efes. Mai târziu, din Cezareea unde era
închis pentru Domnul, le-a trimis o scrisoare, în care se găsesc adevărurile
mari şi scumpe cu privire la Adunare.
Cum
făcuse şi în Epistola către Corinteni, el învaţă pe Efeseni că Adunarea,
alcătuită din toţi credincioşii adevăraţi, de la coborârea Duhului Sfânt până
la răpirea sfinţilor, este un trup, al cărui Cap este Domnul Cristos. Prin
aceasta vrea să spună că toţi cei ce cred în Domnul Isus şi sunt mântuiţi, sunt
uniţi cu El şi în acelaşi timp sunt uniţi unii cu alţii, prin Duhul Sfânt, atât
de strâns, cum sunt unite mădularele unui trup omenesc cu capul şi unele cu
altele, alcătuind astfel un tot. Prin Duhul Sfânt, însăşi viaţa Domnului Cristos
ne însufleţeşte, aşa cum sângele însufleţeşte cu puterea lui toate mădularele
noastre.
Pavel
mai arată că în Adunare nu mai este deosebire de neam. Iudeii nu mai sunt un
popor care să se bucure de drepturi deosebite. Ei sunt ca şi neamurile, având
nevoie de acelaşi har şi de acelaşi Mântuitor. Aceasta însă era o taină, pe
care n-o cunoscuseră prorocii şi sfinţii Vechiului Testament. Ea a fost
descoperită prin Pavel, căruia Dumnezeu i-a făcut-o cunoscut.
Apoi,
apostolul învaţă că Adunarea este locuinţa lui Dumnezeu pe pământ, prin Duhul
Sfânt. E o locuinţă mai frumoasă în ochii lui Dumnezeu decât templul lui
Solomon în toată strălucirea lui. Fiecare credincios adevărat este una din
pietrele acestei clădiri măreţe.
Mai
înţelegem că Domnul Cristos a iubit această Adunare, S-a dat pentru ea şi vrea
să Şi-o înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu curată, fără pată şi slăvită. Când va
fi aceasta? În cer, când se va sărbători nunta Mielului cu Adunarea, soţia Sa.
Atunci, toţi cei ce locuiesc în cer vor striga: „Aleluia! Să ne bucurăm şi să
ne înveselim!" În cele din urmă, apostolul îndeamnă pe efeseni şi pe toţi
credincioşii împreună cu ei, să ducă o viaţă sfântă, să urmeze exemplul lui
Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi, şi să nu întristeze pe Duhul Sfânt, cu
care au fost pecetluiţi şi care este în ei. Le mai spune să se îmbrace cu toată
armătura lui Dumnezeu, ca să poată ţine piept împotriva uneltirilor
Diavolului.