A
DOUA CĂLĂTORIE A LUI PAVEL
Evanghelia adusă în Europa
După
ce a stat câtva timp la Antiohia, Pavel, întruna ocupat cu Domnul şi cu harul
Său, a zis lui Barnaba: „Să ne întoarcem acum şi să mergem pe la fraţii din
toate cetăţile în care am vestit Cuvântul Domnului, ca să vedem ce mai
fac" (Faptele Apostolilor 15:36). Întotdeauna acest credincios slujitor
al Domnului Isus a avut pe inimă binele adunărilor. El nu se mulţumea numai cu
vestirea Evangheliei şi cu aducerea sufletelor la Domnul Cristos, ci dorinţa sa
arzătoare şi scopul rugăciunilor sale era ca sfinţii să fie învăţaţi şi
întăriţi, ca să trăiască într-un chip vrednic de Domnul.
Barnaba
era hotărât să primească invitaţia lui Pavel, dar voia să-i însoţească şi
nepotul său Ioan, numit şi Marcu. Ne aducem aminte că Marcu plecase cu cei doi
apostoli în prima lor călătorie, dar, descurajat de la început, se întorsese la
Ierusalim. El pusese mâna pe plug şi se uitase înapoi; Pavel gândea că un
astfel de om nu era în stare să întâmpine biruitor greutăţile înaintea cărora
dăduse înapoi în cea dintâi călătorie.
Între
cei doi apostoli s-a iscat deci o neînţelegere, ceea ce n-ar fi trebuit să fie,
pentru că aceasta este un rod al firii păcătoase, nu al Duhului. Urmarea a fost
că s-au despărţit. Barnaba a luat cu el pe Marcu şi a plecat în insula Cipru,
patria sa. Fără îndoială, Barnaba a continuat să fie întrebuinţat în lucrul
Domnului; tot aşa, Marcu a fost format, prin har, pentru slujbă, cum ne face
cunoscut Pavel într-una din epistolele sale (2 Timotei 4:11); dar Duhul Sfânt
nu ne mai vorbeşte de ei în istoria pentru întemeierea Bisericii. Pavel,
părăsit de vechiul său tovarăş, şi-a ales pe Sila ca să meargă cu el, deoarece
văzuse că are râvnă pentru Domnul; de atunci Sila nu l-a mai părăsit. Ei au
plecat, încredinţaţi de fraţi, ca şi întâia dată, în grija harului lui
Dumnezeu. Acest lucru nu ne mai este spus şi despre Barnaba; de aici putem să
tragem concluzia că adunarea din Antiohia a încuviinţat pe Pavel în hotărârea
sa cu privire la Marcu.
În
loc să meargă pe acelaşi drum pe care mersese în prima sa călătorie cu Barnaba
şi ca să nu se ducă unde lucra acesta, Pavel a plecat pe uscat în cele din urmă
oraşe în care vestise Evanghelia, adică la Derbe şi la Listra. Pentru aceasta
a trebuit să străbată o parte din Siria şi din Cilicia. Pretutindeni întâlnea
adunări, pe care le întemeiase harul lui Dumnezeu. Cât de mult trebuie să se fi
bucurat inima apostolului! Nu avea să mai vestească Evanghelia înaintea iudeilor
vrăjmaşi sau a păgânilor orbiţi, ci avea să întărească, prin îndemnurile şi
învăţăturile sale, sufletele care cunoşteau pe Domnul Isus. Putea să arate
înaintea lor toate bogăţiile dragostei Domnului Cristos, capul Adunării, ca
să-i întemeieze şi să-i înrădăcineze în această dragoste.
Sosit
la Derbe şi la Listra, şi-a mai luat un tovarăş de lucru: pe Timotei, care se
întorsese la Dumnezeu în prima călătorie a lui Pavel; de aceea îl numeşte
„adevăratul său copil în credinţă" şi „copilul său preaiubit" (1 Timotei
1:2; 2 Timotei 1:2). De atunci, acest tânăr creştin mersese cu credincioşiei
fraţii din Listra şi din Iconia îl vorbeau de bine.
Prin
gura unui proroc, Timotei fusese ales de Dumnezeu pentru lucrul Lui; toţi au
dat mărturie bună despre el şi bătrânii au încuviinţat aceasta prin punerea
mâinilor; apoi Pavel l-a făcut tovarăş de lucru, tot prin punerea mâinilor (1 Timotei
4:14; 2 Timotei 1:6). Însă Timotei era fiul unei iudeice credincioase şi al
unui tată grec. O astfel de căsătorie nu era potrivită cu legea iudaică. Pentru
iudei, ar fi fost o pricină de scandal ca Pavel să ia pe Timotei cu el, ca să
vestească Evanghelia. Din cauza iudeilor, deci, Pavel a tăiat împrejur pe
Timotei. Pavel nu privea aceasta ca o condiţie de mântuire pentru Timotei, aşa
cum gândeau cei care voiau să silească pe creştini să se supună Legii iudaice,
ci voia doar ca să nu fie un motiv pentru iudei, ca să refuze ceea ce vestea
el.
Pavel
cu cei doi tovarăşi şi-a continuat călătoria. Pe când trecea prin cetăţile în
care erau adunări creştine, învăţa pe fraţi să păzească hotărârile apostolilor
şi bătrânilor din Ierusalim, şi astfel să fie întărită şi păstrată legătura
dintre toate adunările. În acelaşi timp, aceste hotărâri erau o stavilă pusă în
faţa creştinilor iudei, care ar fi voit să supună pe neamuri Legii lui Moise.
Adunările pe care le vizitau trimişii Domnului Cristos erau astfel întărite în
credinţă şi creşteau în număr din zi în zi.
Însă
Dumnezeu voia să ducă pe slujitorul Său într-alt câmp. Pavel trecuse prin
Frigia şi marele ţinut al Galatiei, vestind Evanghelia. Duhul Sfânt lucrase cu
putere printre galateni: un mare număr se întorseseră la Dumnezeu şi se
alcătuiseră mai multe adunări. Creştinii din Galatia arătaseră o mare dragoste
faţă de apostol, care se alipise mult de ei. Dar nişte învăţători iudei s-au
strecurat mai târziu în mijlocul lor şi, cu toate hotărârile apostolilor, au
reuşit să le strecoare învăţătura că ei trebuie să păzească Legea lui Moise. În
acelaşi timp, căutau să pună la îndoială apostolia lui Pavel. Acesta a trebuit
să le scrie o epistolă foarte serioasă, pentru că, voind să unească Legea cu
Evanghelia, însemna s-o răstoarne pe aceasta din urmă.
Pavel
şi însoţitorii săi, plecând din Galatia, voiau să vestească Evanghelia în
această parte a Asiei Mici, numită mai ales Asia, dar Duhul Sfânt, care-i
călăuzea, i-a oprit. Au vrut atunci să meargă mai spre miazănoapte, în Bitinia,
însă călăuza lor sfântă, Duhul Domnului Isus, nu le-a dat voie. Cât de bucuroşi
erau să meargă astfel sub călăuzirea lui Dumnezeu! S-au îndreptat deci spre
Troa, ţinut aşezat pe malul acelei părţi a Mării Mediterane numită şi azi
Arhipelag, în faţa Macedoniei, provincie aşezată la miazănoapte de Grecia,
vestită în istoria veche şi care acum face parte din Grecia.
Pavel,
totdeauna ocupat cu lucrul Domnului, a vestit Evanghelia. Mai târziu s-a
alcătuit acolo o adunare, în care găsim pe Pavel într-altă împrejurare. Dar şi
de data aceasta slujitorii Domnului au priceput pentru ce i-a călăuzit Dumnezeu
în această parte.
Într-o
noapte, Pavel a avut o viziune trimisă de Dumnezeu. A văzut un om din
Macedonia, pe care l-a cunoscut poate după hainele şi după vorbirea lui. Acest
om, stând în picioare înaintea apostolului, i-a zis: „Treci în Macedonia şi
ajută-ne!" (Faptele Apostolilor 16:9). Pavel, plin de gândurile lui
Dumnezeu şi ştiind că are însărcinarea să vestească Evanghelia neamurilor, a
înţeles numaidecât, împreună cu însoţitorii săi, că Domnul îi chema să ducă Numele
Domnului Isus în aceste ţinuturi noi şi că Adunarea trebuia să se întindă şi
acolo, şi chiar mai departe.
Ei au
părăsit deci Troa, au trecut noaptea în insula Samotracia şi, plecând a doua
zi, s-au îndreptat spre oraşul Neapole, pe malul mării, unde s-au dat jos din
corabie. Acest oraş, care acum se numeşte Cavala, are un port însemnat; dar
trimişii Domnului nu s-au oprit acolo: ei s-au îndreptat spre oraşul Filipi,
unde Domnul avea de îndeplinit o lucrare minunată. Vom vorbi despre aceasta.
Deocamdată să nu trecem peste un fapt însemnat. În Troa, s-a adăugat
însoţitorilor lui Pavel un nou şi credincios tovarăş. Acesta este Luca, pe care
Pavel, într-una din epistolele sale, îl numeşte „doctorul preaiubit"
(Coloseni 4:14); el este acela care a scris Evanghelia ce-i poartă numele, cum
şi minunata istorisire a Faptelor Apostolilor, care ne face cunoscută
întemeiera Bisericii creştine pe pământ. Luca a rămas însoţitorul credincios al
lui Pavel, în lucrarea plină de greutăţi, suferinţe şi primejdii. Cea din urmă
dată când se mai pomeneşte despre el, este când Pavel era în închisoare la Roma
în suferinţă şi părăsit de toţi. Atunci preafericitul apostol scrie: „Numai
Luca este cu mine" (2 Timotei 4:11). Fericit loc pentru Luca! Mărturia
aceasta, rămasă de veacuri, îi face cinste înaintea Domnului, care n-o va uita
niciodată.