LUCRAREA
LUI PAVEL LA EFES
Părăsind
Corintul, Pavel s-a dus în Asia, în marele oraş Efes, în locul căruia azi nu
mai este decât un sat, ale cărui ruine însă dovedesc vechea măreţie. În vechime
era vestit, îndeosebi din cauza unui templu măreţ, dedicat zeiţei Diana, pe
care o socoteau ocrotitoarea vânătoarei şi a pădurilor, cum şi cârmuitoarea
mersului lunei. Cu vreo 300 de ani înainte de a vesti Pavel Evanghelia în Efes,
templul Dianei fusese ars de un nebun, care voise să-şi câştige astfel un nume
vestit, dar fusese refăcut cu o strălucire mai mare decât cea dintâi. Efesenii
susţineau că acest templu avea o statuie a zeiţei, care căzuse din cer. Această
credinţă deşartă ajunsese să fie socotită fapt adevărat şi, în multe locuri, se
aducea închinare zeiţei Diana din Efes. Nu e mai puţin adevărat că şi setea de
câştig îşi avea şi ea amestecul ei. Mulţi lucrători argintari făceau icoane de
argint care înfăţişau templul Dianei şi câştigau mult de pe urma lor,
vânzându-le celor ce erau prinşi în întunericul credinţei deşarte.
Pe
lângă păgânismul idolatru, mai domnea la Efes un alt rău, bine legat de cel
dintâi. Mulţi se ocupau cu magia, adică lucruri prin care pretindeau că pot să
cunoască lucrurile ascunse ale firii şi ale lumii nevăzute, să prorocească şi
să dezlege tainele viitorului, Această ştiinţă, pe nedrept numită astfel, se
învăţa dintr-o mulţime de cărţi, cărora li se dădea mare preţuire şi dintre
care, unele foarte vestite, purtau numele de „scrieri efesene".
Aceasta
era starea din Efes când s-a dus Pavel acolo. De data aceasta însă, n-a stat
acolo mult timp. Voia să se ducă la Ierusalim, a promis însă iudeilor cu care
şezuse de vorbă în sinagogă şi care voiau să-l oprească acolo, că se va
întoarce la ei altă dată. Cu toate acestea, erau ucenici în acest mare oraş, unde
Pavel a lăsat pe Aquila şi Priscila; dar nu ştim prin cine, nici cum le-a fost
vestită Evanghelia.
În
lipsa lui Pavel, s-a petrecut la Efes un fapt de seamă. Se vede de aci cum
Dumnul alege şi pregăteşte El Însuşi lucrători, pe care-i trimite la lucrul
Lui, folosindu-se adesea de vase smerite. În Efes venise un iudeu, de origine
din marele oraş Alexandria din Egipt, oraş vestit prin şcolile sale de
filozofie, ştiinţă şi literatură. Acest iudeu, numit Apolo, învăţase poate în
oraşul său de naştere, unde se găseau mii de aceeaşi religie cu el. Oricum ar
sta lucrurile, era un om care avea darul vorbirii şi era tare în Scripturi,
adică le cunoştea bine şi ştia să le prezinte cu putere cuprinsul.
„Scripturile" erau scrierile Vechiului Testament, singurele care existau
pe atunci. Apolo avea oarecare cunoştinţe despre Domnul Isus, dar nu mergea mai
departe decât ce învăţase Ioan Botezătorul pe ucenicii lui. Recunoştea deci pe
Domnul Isus drept Mesia, Cristosul, care fusese vestit de proroci şi de bună
seamă că auzise şi despre moartea şi învierea Lui. Nu cunoştea însă urmările de
mare preţ ale înălţării la cer a Domnului şi ale trimiterii Duhului Sfânt. Însă
împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu faţă de poporul Său, în Persoana Domnului
Isus, îi umplea inima, aşa că el vorbea cu multă căldură, învăţând amănunţit
lucrurile privitoare la Domnul Isus, potrivit cu lumina pe care o avea.
Când
un om este sincer înaintea lui Dumnezeu şi foloseşte bine ceea ce a primit,
fiind gata să se lase învăţat de Dumnezeu mai departe, primeşte de la El şi
alte lucruri pe lângă ceea ce are (Matei 25:29). Aceasta i s-a întâmplat lui
Apolo. Pe când vorbea el cu îndrăzneală în sinagogă, Aquila şi Priscila, ascultându-l,
au observat numaidecât ce-i lipsea în ce pliveşte cunoaşterea adevărului
dumnezeiesc. L-au luat cu ei şi i-au arătat mai cu de-amănuntul „calea lui
Dumnezeu" (Faptele Apostolilor 18:26), adică tot ce a făcut Dumnezeu, prin
Domnul Isus, pentru mântuirea păcătoşilor, ca să-i aducă la El, în bucuria
vieţii veşnice. Omul învăţat şi cu darul vorbirii nu s-a socotit înjosit să fie
ucenicul unor neînsemnaţi lucrători de corturi: el s-a folosit de îndrumările
lor. Dumnezeu a binecuvântat această lucrare şi Apolo a ajuns un bun lucrător
al Domnului.
Simţindu-se
chemat să meargă la Corint, care era în Ahaia, fraţii din Efes au scris
ucenicilor din acest ţinut şi i-au îndemnat să-l primească bine. Era o
scrisoare de recomandare, aşa cum adunările Domnului dau şi astăzi unui frate
sau unei surori care se duc într-o adunare unde sunt străini. Aşa se arată şi
se păstrează legătura dintre sfinţi, care sunt mădulare ale trupului Domnului Cristos.
Apolo, ajungând în Ahaia şi ducându-se la Corint, a fost întrebuinţat de
Dumnezeu ca să facă pe credincioşi să înainteze în cunoaşterea Domnului Isus,
să-i întărească în adevăr şi să-i apere împotriva învăţăturilor iudeilor. Cu
multa sa cunoştinţă din Scripturi, îi înfrunta cu o mare putere, dovedindu-le
din Scripturi că Isus este Cristosul, Mesia cel făgăduit şi aşteptat.
Apolo
a lucrat mult la Corint: Dumnezeu S-a folosit de el, ca să facă bine
sufletelor. După câtva timp s-a întors la Efes. Însă Vrăjmaşul, Satan, suflase
printre credincioşii din Corint un duh de dezbinare: unii se socoteau ai lui
Pavel, alţii ai lui Apolo. Pavel, când s-a înapoiat la Efes, l-a rugat să
meargă la Corint, de bună seamă ca să vină în ajutor corintenilor în greutăţile
în care se găsea adunarea. Apolo n-a vrut să se ducă deocamdată, temându-se
poate că va mări duhul de dezbinare (1 Corinteni 16:12). Mai târziu, vom găsi
pe Apolo în Creta, în tovărăşia legiuitorului Zena, pe care nu-l cunoaştem
decât din arătarea numelui său. Pavel, scriind lui Tit, pe care-l lăsase în
Creta, îi spune să aibă grijă ca aceşti doi slujitori ai lui Dumnezeu să nu
ducă lipsă de nimic (Tit 3:13). Aici se termină, în Cuvântul lui Dumnezeu,
istoria lui Apolo. El a slujit lui Dumnezeu şi-şi va avea răsplata sa; cu toate
darurile sale, însă ca slujitor n-are acelaşi loc ca Pavel, deşi acesta era mai
puţin arătos.
Aşadar,
Pavel a venit iarăşi, mai târziu, la Efes, după ce străbătuse ţinuturile Asiei
Mici, întărind pe toţi ucenicii prin învăţăturile şi îndemnurile sale. La
sosirea lui în Efes, s-a petrecut un fapt care ne aminteşte un adevăr de o
însemnătate foarte mare. Apostolul a întâlnit câţiva ucenici a căror vorbire,
fără îndoială, l-a pus în uimire, fiindcă dovedea o oarecare necunoaştere a
creştinismului. El i-a întrebat: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi
crezut?" (Faptele Apostolilor 19:2).
Trebuie
să spunem că puterea creştinismului, după moartea şi învierea Domnului şi după
înălţarea Sa glorioasă la cer, a fost Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a trimis
din cer, ca să fie pentru totdeauna cu ai Săi. El alcătuieşte Adunarea şi
rămâne în ea, aşa că Adunarea este locuinţa lui Dumnezeu, ca şi fiecare
credincios în parte, al cărui trup este templul Duhului Sfânt. Oricine a auzit
cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii, şi a crezut, este pecetluit cu Duh
Sfânt (Ioan 14:16; 1 Corinteni 6:19; Efeseni 1:13-14; 2:22). Aceasta este
trăsătura de seamă a creştinului: Duhul Sfânt locuieşte în el. Întrebarea lui
Pavel suna deci cam aşa: „Sunteţi cu adevărat creştini?"
Ucenicii
au rămas foarte miraţi când l-au auzit. Ei au răspuns: „Nici n-am auzit măcar
că a fost dat un Duh Sfânt." Ei nu puneau la îndoială existenţa Duhului
Sfânt, căci Vechiul Testament vorbeşte de El în mai multe locuri; iar Ioan
Botezătorul, ai cărui ucenici erau, îi învăţase şi el despre aceasta. Dar ei nu
cunoşteau faptul acela însemnat că, în ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a venit
ca să rămână pe pământ în Adunare şi în fiecare credincios.
Pavel
a zis atunci acestor ucenici: „Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?" Dacă ar
fi primit botezul creştin, cel care se face în vederea Domnului Cristos şi a
morţii Sale, ei ar fi avut cunoştinţă de venirea Duhului Sfânt. Şi ei au
răspuns: „Cu botezul lui Ioan." Atunci Pavel a zis: „Ioan a botezat cu
botezul pocăinţei şi spunea poporului să creadă în Cel care venea după El,
adică în Isus." Ioan Botezătorul vestea venirea Domnului Cristos şi
predica pocăinţa, pentru ca oamenii să fie pregătiţi să-L primească. Cei care
se pocăiau, erau botezaţi în vederea aceasta. Botezul creştin este
preînchipuirea morţii împreună cu Cristos, este semnul intrării în Adunarea
creştină pe pământ. Aceşti ucenici neştiutori, dar sinceri, desigur că au fost
bucuroşi să audă vestea bună a mântuirii prin credinţa în Domnul Cristos; ei au
primit-o şi au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Apoi Pavel şi-a pus mâinile
şi Duhul Sfânt S-a coborât peste ei. Prezenţa Sa s-a arătat numaidecât, ca în
ziua Cincizecimii la ucenici, mai târziu la samariteni şi apoi la Corneliu şi
la ai săi. Au început atunci să vorbească în limbi străine şi să prorocească.
Darurile de a face minuni, semne ale puterii Duhului Sfânt, nu mai sunt acum;
toţi cei ce cred în Domnul Isus au însă Duhul Sfânt, a cărui putere se simte în
inimă şi lucrează în viaţă. Apostolul Pavel scrie romanilor: „Dacă n-are cineva
Duhul lui Cristos, nu este al Lui" (Romani 8:9).
După
întâlnirea sa cu ucenicii lui Ioan, cărora le-a făcut cunoscut mai lămurit
adevărul creştin, Pavel a început să vorbească în sinagogă. Timp de 3 luni
le-a vorbit cu îndrăzneală despre lucrurile Împărăţiei lui Dumnezeu.
Ce
este Împărăţia lui Dumnezeu? Acum nu e ceva văzut, cum sunt împărăţiile
pământului, ci este stăpânirea lui Dumnezeu în inimile celor ce cred în
Evanghelie, în vestea bună a mântuirii prin Domnul nostru Isus Cristos, Împăratul
acestei Împărăţii. Apostolul aduce mulţumiri Tatălui, care l-a învrednicit să
aibă parte de moştenirea sfinţilor, în lumină. „El ne-a eliberat de sub puterea
întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem
răscumpărarea, iertarea păcatelor" (Coloseni 1:13-14). Cei ce fac parte
din această Împărăţie nu sunt îndatoraţi să păzească obiceiuri şi orânduiri
dinafară, cum era la iudei, căci „Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, pace şi
bucurie în Duhul Sfânt" (Romani 14:17). Un om păcătos, în starea sa
firească, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie să fie spălat de
păcatele sale prin sângele Domnului Isus şi să aibă o fire curată şi sfântă,
cum este aceea a lui Dumnezeu. De aceea Domnul Isus zicea lui Nicodim: „Dacă
cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui
Dumnezeu" (Ioan 3:5).
Pavel
a vorbit deci în sinagogă, fără piedică, timp de trei luni, despre lucrurile
privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu. După trecerea acestui timp însă, s-a
trezit vrăjmăşia inimii fireşti a omului împotriva lui Dumnezeu. Apostolul a
întâmpinat din partea mai multor iudei împotrivirea pe care oamenii din acest
neam au arătat-o totdeauna faţă de Evanghelie. Inima firească iubeşte mai mult
lucrurile lumii decât pe cele ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Ea vrea mai bine o
religie pământească decât adevărul, care descoperă omului starea sa de păcat,
de ruină şi de neputinţă, şi nu-i arată alte mijloace de ridicare decât în
harul lui Dumnezeu.
Aceşti
iudei, care auziseră vestea bună şi n-au crezut, şi-au împietrit inimile şi
s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Nu numai că n-au primit mântuirea pentru
ei înşişi, ci au căutat să abată şi pe alţii, vorbind de rău pe creştini
înaintea mulţimii. Ce trebuia să facă Pavel în faţa acestor împotriviri
răutăcioase ale iudeilor? Nu putea să mai rămână cu ei, nici să mai lase pe
ucenici printre ei. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că trebuie să ne despărţim
de ce e rău, cum şi de cei răi. De aceea, Pavel s-a retras, lăsând pe iudeii
răzvrătiţi în necredinţa lor, cum a făcut şi la Corint. Totodată, a despărţit pe
ucenici de ei şi, în loc să-i mai înveţe în sinagogă, şi-a continuat lucrarea
de evanghelizare în şcoala unuia numit Tiran. Despre acesta nu mai ştim nimic
altceva. Poate că era şi el ucenic; oricum, nu era împotrivitor creştinilor şi
nu încape îndoială că pentru el a fost o binecuvântare că şi-a dat şcoala
pentru lucrarea Domnului, căci Dumnezeu ţine socoteală de tot ce se face pentru
El.
Astfel,
adunarea din Efes a fost despărţită de sinagogă şi de iudei. În şcoala lui
Tiran, apostolul, nu numai în zilele de Sabat, ci în toate zilele, timp de doi
ani, a vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Ce hărnicie mare şi sfântă!
O
mare binecuvântare a fost urmarea lucrării lui Pavel! Cuvântul Domnului s-a
răspândit nu numai în Efes, ci în tot ţinutul Asiei; şi toţi cei ce locuiau în
Asia, iudei şi greci, l-au auzit. Iar Dumnezeu, ca să întărească spusele
slujitorului Său, făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel. Se puneau
peste cei bolnavi basmale sau şorţuri care fuseseră atinse de trupul lui Pavel,
şi-i lăsau bolile şi ieşeau afară din ei duhurile rele.
La
Efes s-au petrecut două fapte de seamă: unul arăta că puterea pe care o
desfăşura Pavel împotriva duhurilor rele era a lui Dumnezeu şi a Domnului Isus,
iar cel de al doilea arătă ce mare putere avea Cuvântul asupra inimii şi asupra
conştiinţei celor care-l primeau.
Erau
nişte iudei, care-şi făcuseră o meserie din a scoate duhurile rele din cei ce
erau stăpâniţi de ele. Pentru aceasta, se foloseau de unele obiceiuri şi
cuvinte vrăjitoreşti. Dacă reuşeau, nu ştim. Domnul Isus a vorbit despre astfel
de oameni când, învinovăţit de farisei că scoate demoni cu domnul demonilor, a
răspuns: „Şi fiii voştri cu cine-i scot?" În Efes se găseau şapte fii ai
unuia numit Sceva, un preot iudeu din cei mai de seamă, care umblau din loc în
loc, ca să ghicească sau să izgonească duhurile rele, chemând Numele Domnului
Isus; au încercat şi ei să facă aşa cum făcea Pavel, spunând celor stăpâniţi:
„Vă jur pe Isus, pe care-L propovăduieşte Pavel, să ieşiţi afară!"
(Faptele Apostolilor 19:13). Doi din ei, intrând într-o casă unde era un om
stăpânit de duhuri rele, i-au vorbit aşa. Dar cineva nu poate să se folosească
de Numele sfânt al Domnului Isus ca de un descântec, căci ar însemna să-L
necinstească. Pavel şi ceilalţi apostoli într-adevăr făceau minuni, însă prin
credinţa în Domnul Isus şi în puterea Sa. De aceea, duhul cel rău, prin gura
celui stăpânit de el, a răspuns exorciştilor: „Pe Isus Îl cunosc, şi pe Pavel
îl ştiu; dar voi cine sunteţi?" Duhul rău recunoştea autoritatea Domnului
şi puterea pe care o dădea slujitorului Său credincios; cei neredincioşi însă,
n-aveau nici o putere asupra lui. Mai mult decât atât: duhul cel rău s-a arătat
mai puternic decât ei. Cu acea putere care, pe vremea Domnului Isus, făcea ca
nimeni să nu poată domoli pe unul care avea duhuri rele (Marcu 5:3-4), chiar
legându-l cu lanţuri, omul în care era duhul a sărit asupra lor, i-a biruit pe
amândoi exorciştii şi i-a schingiuit în aşa fel că au fugit goi şi răniţi din
casa aceea. Ce poate să facă omul păcătos împotriva puterii satanice? Numai
Domnul Isus a putut să biruie pe Diavolul şi să scape pe cei ce erau ţinuţi de
el în robie.
Acest
fapt a ajuns la cunoştinţa tuturor care locuiau în Efes, iudei şi greci, şi
toţi au fost cuprinşi de frică. Era destul de lămurit că prin mâinile lui Pavel
lucra puterea lui Dumnezeu.
Al
doilea fapt ne arată puterea Cuvântului lui Dumnezeu asupra conştiinţei celor
ce au crezut, cum şi credinţa lor puternică. Mulţi din cei ce crezuseră,
cuprinşi de simţământul prezenţei lui Dumnezeu, nu s-au ruşinat să vină să
măturisească tot ce au făcut în viaţa lor trecută, când trăiau departe de
Dumnezeu, supuşi puterii Satanei şi robi plăcerilor lor. Ei slăveau astfel
dragostea cea mare a lui Dumnezeu în îndurarea Sa cea bogată, care venise să-i
caute şi să-i mântuiască prin Domnul Cristos. Mulţi din cei ce făcuseră
vrăjitorii, văzând bine că acestea nu erau decât lucrări ale Satanei, şi-au
adus cărţile de vrăjitorie şi le-au ars înaintea tuturor. Prin aceasta ei
mărturiseau pe faţă credinţa lor şi arătau că părăsesc lucrurile rele, în care
trăiseră odinioară. De pe urma acestui fapt, au avut o mare pagubă bănească - o
pierdere de aproape cincizeci de mii de arginţi - întrucât aceste cărţi erau
foarte scumpe. Dar, înţelegând că un creştin nu poate lua parte la nimic din ce
este al Satanei, au făcut cu bucurie această jertfă.
În
legătură cu acest fapt, scriitorul acestei părţi din Scriptură zice: „Cu atâta
putere se răspândea şi se întărea Cuvântul Domnului" (Faptele Apostolilor
19:20).