NIMICIREA
IERUSALIMULUI
Această
grozavă întâmplare, care a avut ca urmare împrăştierea iudeilor, nu face parte,
la drept vorbind, din istoria Bisericii. Totuşi, fiindcă se leagă destul de
strâns de ea, vom spune ceva şi despre nimicirea Ierusalimului, întrucât a
urmat îndată după cea dintâi prigonire a creştinilor.
Împresurarea
şi cucerirea Ierusalimului, cu toate suferinţele nemaiauzite pe care le-au
îndurat acei iudei, au fost continuarea judecăţilor cu care Dumnezeu, după
îndelunga Sa răbdare, a lovit pe poporul pe care-l alesese ca să-l
binecuvinteze, dar care s-a arătat întruna nerecunoscător şi răzvrătit. Domnul
Isus vorbeşte despre purtarea iudeilor în pilda viticultorilor. După ce i-a
înştiinţat adesea prin proroci, pe care n-au voit să-i asculte, Dumnezeu a zis:
„Am să trimit pe Fiul Meu iubit; poate că îl vor primi cu cinste" (Luca 20:13).
Dar ce s-a întâmplat? Domnul Isus ne-o spune: „Acum le-au şi văzut (lucrările
Lui), şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu." În loc să-L primească în
cinste, căpeteniile neamului au zis: „Iată moştenitorul; veniţi să-L omoram şi
să punem stăpânire pe moştenirea Lui", lucru pe care l-au şi făcut. Ce le
rămânea, decât judecata pe care singuri şi-o rostiseră: „Stăpânul viei, pe
ticăloşii aceia, ticălos îi va pierde"?
De
atâtea ori Domnul înştiinţase pe iudei despre soarta ce-i aşteaptă, dacă-L
resping. Dar ei n-au vrut să vină la El, ca să aibă viaţă. Au lepădat harul cu
care au fost îmbiaţi. Domnul vedea cu adâncă durere împietrirea inimii lor şi
pedepsele grozave ce aveau să cadă asupra poporului şi asupra cetăţii pe care o
iubea. Să ascultăm cuvintele Sale atât de duioase: „Ierusalime, Ierusalime,
care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am
vrut să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi
vrut!" Ce urmări avea să aibă faptul că n-au vrut să asculte de Domnul Cristos?
Domnul spune: „Iată, vi se lasă casa pustie." Ce era această casă?
Templul,
care nu mai putea fi casa lui Dumnezeu, ci casa unui popor izgonit de Dumnezeu,
casa goală, în care nu se mai afla Acela care o făcuse să fie slăvită. Într-adevăr,
curând după aceste cuvinte, Isus, care era Domnul templului, „a ieşit şi S-a
dus din templu", ca să nu mai intre în el niciodată (Matei 23:37, 39; 24:1).
Şi aşa s-a întâmplat; judecata fusese rostită şi n-avea să mai întârzie mult.
Ucenicii
Domnului nu înţeleseseră cuvintele Sale. Ei erau totdeauna plini de gânduri de
slavă şi de mărire pământească pentru neamul lor. Ei se aşteptau ca Domnul Isus
să Se urce pe tronul Său ca Fiu al lui David şi să-Şi statornicească Împărăţia.
La ieşirea din templu, ei voiau să-L facă să admire măreţele clădiri ale
templului şi trăinicia lor. Dar Domnul le răspunde: „Vedeţi voi toate aceste
lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie
dărâmată" (Matei 24:2).
Sărmanii
iudei făptuiseră crima lor nemaipomenită: au dat să răstignească pe Cel care
venise să le aducă mântuirea. Judecata lui Dumnezeu n-a căzut îndată asupra
lor, pentru că, deşi ei strigaseră împotriva Domnului Isus: „Ia-L, ia-L,
răstigneşte-L!" (Ioan 19:15), Isus, în timpul răstignirii Sale, S-a rugat
pentru ei: „Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac" (Luca 23:24). Şi în
urma rugăciunii Fiului Său preaiubit, Dumnezeu a prelungit timpul răbdării
Sale: patruzeci de ani au mai fost lăsaţi acestui nefericit popor, ca să se
pocăiască. Domnul le-a trimis vestitori ca să le spună: „Toate sunt gata,
veniţi la nuntă!" (Matei 22:4). Aceştia au fost apostolii şi evangheliştii
(de exemplu Ştefan) care au adus chiar la Ierusalim vestea bună a iertării, pe
care Dumnezeu voia cu tot dinadinsul să le-o dea, din dragoste pentru Fiul Său.
Petru le spune: „Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri.
Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor
prorocilor Lui: că, adică, Cristosul Său va pătimi. Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă
la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele" (Faptele Apostolilor 3:17-19).
Ce-au făcut ei în faţa acestor chemări atât de stăruitoare? Unii au crezut şi
au fost mântuiţi, e adevărat, dar marea mulţime a poporului, cu căpeteniile în
frunte, n-au crezut. Domnul ne spune, în pilda nunţii fiului de împărat, cum au
primit invitaţia Sa: „Ei, fără să le pese de invitaţia lui, au plecat: unul la
holda lui şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut
joc de ei şi i-au omorât" (Matei 22:5,6). Am văzut, când ne-am ocupat de
cele dintâi timpuri ale Adunării, cum s-au împlinit aceste cuvinte. Apostolii
bătuţi şi aruncaţi în închisoare, Ştefan omorât cu pietre, Iacov ucis cu sabia,
Pavel prigonit cu înverşunare, toate acestea arată necredinţa iudeilor şi ura
lor împotriva Numelui Domnului Isus. „Dar la urmă, i-a ajuns mânia lui
Dumnezeu" (1 Tesaloniceni 2:15) şi pedeapsa nu putea să întârzie: „Împăratul
s-a mâniat; a trimis oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-au ars
cetatea" (Matei 22:7).
„Când
s-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea şi a zis: „Dacă ai
fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea!
Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când
vrăjamşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge
din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din
mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut
vremea când ai fost cercetată" (Luca 19:41-44). Toate acestea s-au
împlinit întocmai. Cuvântul lui Dumnezeu este neclintit şi rămâne în veac.
Domnul Isus a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece" (Luca 21:33).
Acum
să vedem cum s-a împlinit judecata lui Dumnezeu asupra iudeilor. Istoricii
romani, şi îndeosebi Tacit, ne-au lăsat unele amănunte în privinţa războiului
din Iudeea; dar cel ce ne istoriseşte cel mai amănunţit întâmplările din acest
timp de dureri şi de nenorociri fără pereche, este istoricul iudeu Iosif, care
a fost chiar martor al acestor întâmplări. Numit cârmuitor al Galileii de către
răzvrătiţii împotriva romanilor, el susţinuse o lungă împresurare în oraşul Iotopata;
în cele din urmă fusese luat prizonier şi se găsea cu generalul roman care
ţinea Ierusalimul împresurat, slujindu-i de mijlocitor şi traducător pe lângă
nenorociţii de acelaşi neam cu el.
Iudeii
înduraseră cu multă amărăciune stăpânirea romanilor. Ei nu voiau să înţeleagă
că ajunseseră sub jug din cauza păcatelor lor, de care ar fi trebuit să se
pocăiască, şi nu visau decât un Mesia războinic şi cuceritor. Aceasta i-a făcut
să dispreţuiască şi să respingă pe Mântuitorul cel smerit şi blând, care le
vestea pocăinţa.
De
multe ori şi în mai multe locuri, iudeii răzvrătiţi se ridicaseră împotriva
stăpânirii romane (Faptele Apostolilor 5:36,37; 21:38). Se iviseră Cristoşi
mincinoşi care trăseseră pe unii de partea lor. Romanii înăbuşiseră în sânge
aceste încercări de răzvrătire. Aceleaşi cauze au adus şi răscoala întregului
popor iudeu, prin care s-au adus la îndeplinire judecăţile lui Dumnezeu, împlinindu-se
astfel cuvintele Domnului. Tulburări şi certuri sângeroase avuseseră loc în
Cezareea între greci şi iudei. Iudeii se adresaseră lui Gessius Florus,
procuratorul Iudeii, şi-i trimiseseră o sumă de opt talanţi, ca să-l facă să le
fie binevoitor. Florus a luat banii, dar n-a făcut nimic pentru iudei.
Dimpotrivă, s-a purtat cu ei cu cel mai mare dispreţ şi a aruncat în închisoare
pe mai mulţi fruntaşi iudei din Cezareea, veniţi la el ca să-şi ceară
drepturile. În acelaşi timp, el a cerut de la locuitorii din Ierusalim o sumă
foarte mare de bani în numele împăratului de la Roma.
Cererea
sa a fost respinsă cu dispreţ de către iudeii din Ierusalim, care aflaseră de
purtarea lui faţă de cei din Cezareea. S-au spus cuvinte grele lui Florus.
Cuprins de mânie, el a pornit cu oştile împotriva oraşului, iar poporul
înspăimântat s-a supus numaidecât. Florus însă părea hotărât să scoată din răbdări
pe iudei şi să-i împingă la răscoală. De aceea a dat poruncă soldaţilor săi să
jefuiască oraşul şi să omoare pe oricine se va împotrivi. Mulţi iudei, chiar
dintre cei care n-au arătat nici o împotrivire, au fost omorâţi. Apoi, lacomul
guvernator, aducând un număr mai mare de trupe în Ierusalim, a căutat să
jefuiască vistieria templului. Ca să împiedice această nelegiuire şi ca să oprească
pe soldaţi de la această încercare, poporul, răsculându-se a făcut să cadă
asupra lor, de la ferestre şi de pe acoperişurile caselor, o ploaie de pietre.
Florus, în faţa acestei împotriviri, a părăsit gândul de a jefui vistieria
templului şi s-a retras doar cu prada pe care o făcuse.
Fruntaşii
poporului iudeu, găsindu-se astfel copleşiţi sub cruzimea acestui om nemilos şi
nedrept, se adresară guvernatorului Siriei, Cestius Gallus, sub comanda căruia
se afla Florus. În vremea aceasta, însă, s-a petrecut un fapt care a prins bine
războiului dintre romani şi iudei. Citim în capitolul al 5-lea din Faptele
Apostolilor că Gamaliel, luând apărarea apostolilor înaintea Sinedriului, a
vorbit despre Iuda Galileeanul, care a tras mult popor în răscoală. Omul acesta
predica războiul împotriva romanilor şi spunea că nu trebuie să li se mai
plătească bir. El a fost omorât în luptă, însă tovarăşii săi, împrăştiaţi
pentru un timp, au îndemnat poporul să se împotrivească romanilor cu armele.
Iuda avea printre tovarăşii săi pe unii care voiau pacea; partida războinică însă
a luat-o înainte şi a dat naştere la o duşmănie înverşunată, printr-o faptă de
trădare destul de însemnată. Florus, părăsind Ierusalimul, lăsase acolo o garnizoană.
Atacaţi de iudei, soldaţii romani, după o împotrivire vrednică de laudă, au
fost siliţi să se predea. Au fost asiguraţi de iudei cu jurământ că, după ce vor
preda armele, vor putea să părăsească Ierusalimul. Dar abia dezarmaţi, iudeii
călcându-şi jurământul, s-au aruncat asupra soldaţilor şi i-au omorât pe toţi,
afară de unul, care a cerut iertare. Această întâmplare a înlăturat orice
nădejde de pace. În acelaşi timp, păgânii din Cezareea s-au năpustit asupra iudeilor
şi au omorât douăzeci de mii. Din toate părţile, iudeii pun mâna pe arme şi
astfel răscoala se întinde în toată ţara. Ca s-o înăbuşe, Cestius Gallus
înaintează cu o armată.
Din
toate acestea vedem orbirea grozavă în care lăsa Dumnezeu pe acest nefericit
popor, care-şi grăbea nimicirea, chemând asupră-i loviturile romanilor
neînduplecaţi, pe atunci stăpânii lumii. Fără să-şi dea seama, oştile romane
erau oştile Marelui Împărat, care trebuia să pedepsească respingerea Fiului Său
preaiubit (Matei 21,38,39; 22:7).
Cestius
Gallus, după ce a pus stăpânire pe mai multe oraşe răsculate din Palestina, în
cele din urmă s-a îndreptat împotriva Ierusalimului. Atacul a început şi romanii
au ajuns în curând stăpâni pe o parte din oraş. După ce s-au rânduit toate ca
să se bată şi al doilea zid, pe când cei împresuraţi atât de aproape erau
încremeniţi de frică, deodată, fără nici o pricină îndreptăţită, Cestius
Gallus a dat poruncă oştilor sale să se retragă. Această retragere a ajuns
pentru romani o adevărată nenorocire. Iudeii, încurajaţi, au dat năvală afară
din oraş, în urmărirea lor. Romanii, siliţi să treacă prin strâmtoarea Bet-Horon,
au fost zdrobiţi, sub o ploaie de pietre, de către iudeii care au ocupat
înălţimile strâmtorii. Au pierit aproape 6000 de oameni; Cestius însuşi n-a
scăpat decât cu greu. Iudeii s-au înapoiat în Ierusalim cu mare bucurie şi
încărcaţi de pradă.
Cum
se lămureşte acest fapt? Avem şi aici împlinirea unui cuvânt al Domnului. El spusese
ucenicilor: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci
pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudeea să fugă la munţi; cei din
mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el; şi cei de prin ogoare să nu intre
în el. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce
este scris" (Luca 21:20-22). Ascultând de aceste cuvinte, creştinii,
mulţumită răgazului ce li l-a dat retragerea lui Cestius, au ieşit din
Ierusalim şi s-au retras la Pella, de cealaltă parte a Iordanului. Aşadar,
Ierusalimului nu-i mai rămânea nimic care să poată opri judecata lui Dumnezeu,
ce atârna de atâta timp asupra unui popor vinovat.
Romanii
nu puteau să lase pe iudei să se laude cu biruinţa lor; răscoala lor trebuia
înăbuşită. Împăratul Nero a trimis împotriva lor o armată de 60.000 de oameni,
comandată de Vespasian, cel mai destoinic dintre generalii săi. Între timp, iudeii
şi-au făcut întărituri, şi-au strâns hrană, au fabricat arme şi s-au pregătit
pentru o împotrivire înverşunată.
Aceste
zile, despre care vorbise Domnul Isus, sosiseră. Dar, înainte de a descrie
înconjurarea Ierusalimului, să ascultăm şi alte cuvinte profetice ale Domnului,
privitoare la aceste mari întâmplări: „Un neam se va scula împotriva altui neam
şi o împărăţie împotriva altei împărăţii. Pe alocuri vor fi mari cutremure de
pământ, foamete şi molimi; vor fi arătări înspăimântătoare şi semne mari în
cer" (Luca 21:10,11). „Înainte de toate acestea, vor pune mâinile pe voi
şi vă vor prigoni... şi veţi fi urâţi din cauza Numelui Meu" (Luca 21:12-17).
Am văzut mai înainte că, într-adevăr, creştinii au fost grozav de mult
prigoniţi, mai întâi de către iudei şi apoi şi de romani, spre sfârşitul
domniei lui Nero.
Cât
priveşte celelalte părţi ale profeţiei, istoricii vechi adeveresc că, în acel
timp, în împărăţie au fost multe răscoale înăuntru şi totodată şi războaie cu
duşmanii din afară. În mai puţin de doi ani, au urmat la tron patru împăraţi.
Nero s-a omorât; urmaşul său Galba a fost omorât de legiunile răsculate
împotrivă-i; Otto, care-i urmează, se omoară, iar Vitellius este sfâşiat de
populaţia Romei. Aceste schimbări nu se întâmplau fără lupte sângeroase. În
acelaşi timp, armatele romane se luptau cu popoarele din Germania. Pe de altă
parte, în Italia, în Creta şi în Asia Mică, grozave cutremure de pământ au
nimicit multe oraşe. În multe locuri, sub împăratul Claudius a fost foamete
(Faptele Apostolilor 11:28), ciuma a pustiit mai multe ţinuturi, îndeosebi
Iudeea. Ştim că, deoarece Domnul Isus vestise aceste lucruri, ele trebuiau să
se întâmple. Este mişcător însă să vezi cum istoricii vechi, vrăjmaşi ai
creştinilor, necunoscând nimic din ceea ce spusese Domnul Isus, adeveresc
totuşi spusele Sale.
Tot
aşa e şi cu „arătări înspăimântătoare şi semne mari în cer". Istoricul
Iosif spune că o stea sau o cometă, cu o coadă lungă, ca o sabie ascuţită, a
rămas timp de un an deasupra cetăţii. S-au văzut pe cer, mai spune el, care şi
oşti de soldaţi care s-au luptat, cum şi arme sclipitoare. Într-o altă
împrejurare, altarul s-a arătat, timp de o jumătate de ceas, înconjurat de o
mare lumină, care s-a stins apoi. Porţile de aramă ale curţii dinăuntru a
templului, atât de grele că trebuiau douăzeci de oameni pentru a le mişca, s-au
deschis singure, ceea ce a fost privit drept semn că templul nu va mai fi
apărat împotriva vrăjmaşului.
Tacit,
istoricul roman, adevereşte aceste fapte. El spune că pe neaşteptate o flacără
de nori a acoperit tot templul cu foc şi adaugă că, atunci când s-au deschis
porţile, s-a auzit un glas suprafiresc rostind aceste vorbe: „Zeii se
duc". Se înţelege că un păgân nu putea să vorbească decât de „zei",
deşi era vorba de singurul Dumnezeu adevărat,. În adevăr, poporul iudeu umpluse
măsura nelegiuirilor sale, şi de aceea Dumnezeu îl părăsise. Apostolul zicea
despre iudei: „Au omorât pe Domnul Isus şi pe profeţi, pe noi ne-au izgonit
prin prigoană, nu plac lui Dumnezeu şi sunt împotriva tuturor oamenilor,
oprindu-ne să vorbim neamurilor, ca să fie mântuite. Astfel, ei totdeauna
umplu măsura păcatelor lor. Dar la urmă i-a ajuns mânia lui Dumnezeu" (1 Tesaloniceni
2:15-16).
Dumnezeu
a dat astfel, prin semne vădite, înştiinţări acestui popor. Îndeosebi, unul din
ele i-a zguduit mult. Un om cu numele Isus, fiul lui Ananus, s-a apucat să
strige pe străzile Ierusalimului: „Glas din Răsărit, glas din Apus, glas din
cele patru vânturi, glas împotriva Ierusalimului şi sfântului locaş, glas
împotriva acestui popor! Vai, vai de Ierusalim!" A fost bătut groaznic cu
nuiele, însă fără să izbutească să-i astupe gura. În cele din urmă, i s-a dat
drumul, socotindu-l nebun. Începuse să strige aşa, înainte de răscoală, când
era linişte, şi a continuat timp de patru ani. În timpul împresurării, el n-a
încetat să tot strige, făcând înconjurul zidurilor, fără teamă de moarte; când
deodată, după ce a zis: „Vai de Ierusalim!" - a strigat: „Vai, vai de
mine!" şi a căzut mort, lovit de o piatră aruncată de romani. Dar toate
înştiinţările au fost zadarnice. În Ierusalim se găseau şi locuitori care ar fi
voit să se supună romanilor; însă cei care voiau războiul cu orice preţ i-au
făcut să tacă, aruncând astfel poporul în nenorocirea prezisă.
Vespasian
şi fiul său Titus, după ce au cucerit şi au nimicit cele mai de seamă oraşe din
Iudeea şi au trecut pe locuitorii lor prin sabie sau i-au vândut ca robi, s-au
îndreptat spre Ierusalim.
Oraşul
era alcătuit din trei părţi mai însemnate. Iudeii se duşmăneau întrei ei cu o
ură de moarte şi, înainte de sosirea romanilor, umpluseră Ierusalimul de sânge.
Cei mai sălbatici, numiţi zeloţi, care aveau ca şef pe Ioan de Giscala,
făcuseră să piară 12.000 dintre cei mai bogaţi locuitori ai oraşului şi, ca să
pună mâna pe templu, omorâseră garda care ocupa clădirea sfânta. Fără romani,
cetatea ar fi pierit de mâinile copiilor săi, care se mâncau între ei ca nişte
fiare sălbatice. La apropierea romanilor însă, s-au unit împotriva vrăjmaşului.
Vespasian,
fiind ales împărat, a lăsat comanda lui Titus, care a început împresurarea
oraşului în luna aprilie a anului 70.
Romanii
erau ocupaţi cu facerea întăriturilor, când deodată iudeii au făcut o ieşire şi
i-au atacat îngrozitor. Romanii, luaţi pe neaşteptate, au fost puşi în
neorânduială; mulţi au fost omorâţi şi însuşi Titus a scăpat cu greu. Cu toate
acestea, a strâns la un loc pe soldaţii săi şi, după o luptă de o zi, a respins
pe iudei în oraş.
Titus
a continuat lucrările de împresurare şi a hotărât să atace partea de
miazănoapte a oraşului, numită Bezetha, care era mai puţin întărită. Dar
înainte de a istorisi unele amănunte ale acestei împresurări vrednice de
amintit, trebuie să spunem câteva cuvinte despre mijloacele pe care le
întrebuinţau romanii ca să pună stăpânire pe oraş şi cum respingeau cei
împresuraţi atacurile lor.
Ca să
clatine şi să dărâme zidurile, romanii se foloseau de nişte maşini de război,
numite berbeci. Erau făcute dintr-o bârnă foarte mare, terminată la cap cu o
bucată de fier, ca un cap de berbec. Această bârnă, ca să fie pusă în mişcare,
era atârnată cu nişte funii de un fel de schelă. Se trăgea înapoi până la
jumătatea funiei, apoi i se dădea drumul şi izbea cu toată greutatea în
zidurile pe care voia să le dărâme. Oamenii care mânuiau berbecele erau apăraţi
de o clădire făcută din scânduri, asemenea unui şopron.
Afară
de aceste maşini de război, romanii mai aveau şi altele, menite a arunca asupra
celor împresuraţi săgeţi şi pietre mari. Aşa, de exemplu, făceau nişte turnuri
de lemn, acoperite cu fier sau piele, mai înalte decât zidurile cetăţii. Aceste
turnuri erau puse pe roate, încât le puteau mişca în orice parte şi de acolo,
cu săgeţile lor, căutau să gonească pe cei ce apărau zidurile şi să apere pe
cei ce lucrau cu maşinile de răboi. Partea de jos ţinea ascuns adesea un
berbece, astfel că din alte locuri ale turnului se puteau arunca grinzi mari,
care cădeau asupra zidurilor oraşului împresurat.
Din
cele spuse vedem că, dacă pe atunci nu se cunoşteau puternicele şi omorâtoarele
maşini de război ce se întrebuinţează azi, mintea născocitoare a omului s-a
arătat totuşi destul de pricepută în acest câmp grozav de lupte sângeroase,
care dovedesc destul de mult că lumea este sub puterea celui ce este ucigaş de
la început (Ioan 8:44).
Iudeii,
la rândul lor, nu erau lipsiţi de mijloace de apărare. De pe înălţimea
zidurilor, aruncau săgeţi de pietre ca să izgonească pe cei ce-i împresurau.
Se trudeau însă nespus de mult să nimicească maşinile de război ale duşmanilor
lor. Pentru aceasta, ei săpau pe sub pământ nişte tuneluri care duceau până
unde se aflau maşinile duşmanilor; bolţile acestor tuneluri erau sprijinite cu
nişte proptele, cărora le dădeau foc înainte de a se retrage. Când proptelele
erau arse, pământul se surpa şi îngropa sub el maşinile. Alteori, prin porţi
ascunse, făceau câte o ieşire cu făclii aprinse şi cu materii ce se aprind uşor
şi căutau să dea foc la maşini şi la turnuri. Atunci Titus trimitea împotriva
lor cavaleria şi-i izgonea între ziduri.
Titus
a atacat deci mai întâi partea oraşului numită Bezetha. A pus în lucrare trei
berbeci, ca să bată zidul. În acelaşi timp, turnurile au fost aduse aproape şi,
de pe înălţimea lor, arcaşii şi prăştiaşii alungau cu săgeţi pe apărătorii
cetăţii, care se sileau să împiedice lucrările de cucerire. Sub loviturile dese
ale berbecilor, zidurile, deşi clădite din pietre de 11 metri lungime şi 5,50
metri grosime, începură să se clatine.
În
cele din urmă, s-a făcut o spărtură. Romanii au intrat, dar n-au găsit pe
nimeni. Iudeii se retrăseseră înapoia zidului întărit care închidea a doua
parte a oraşului sau oraşul de jos.
Au
fost aduse şi aici maşinile de război şi, în câteva zile, făcându-se o
spărtură, romanii au intrat în această a doua parte a oraşului. Titus nu voia
la început să dărâme casele, crezând că iudeii vor înceta să se mai apere.
Această milă însă avea să coste mult trupele sale. Romanii, pătrunzând pe uliţele
strâmte şi întortochiate ale oraşului, se văzură atacaţi de iudei, care
cunoşteau toate cotiturile. Titus luă măsuri ca să nu se mai repete asemenea
atacuri şi respinse pe iudei într-a treia parte a oraşului sau oraşul de sus.
Acolo
se afla templul. Uimit de măreţia lui, Titus ar fi voit să-l cruţe, ca şi
restul cetăţii de altfel.
A
căutat să îndemne pe iudei să se predea, dar propunerile au fost respinse cu
dispreţ. A trebuit deci să se continue lupta prin împresurare.
Toţi
locuitorii Ierusalimului se îngrămădiseră în oraşul de sus. În curând a început
să se simtă lipsa hranei. Oamenii bogaţi dădeau tot ce aveau pentru puţină
mâncare. Mulţi au murit atunci de foame. La aceasta se adăugau atacurile
tâlharilor, care puseseră stăpânire pe templu şi împrejurimile sale. Ei se
aprovizionaseră cu hrană, dar, când au văzut că proviziile li se împuţinează,
s-au năpustit în oraş ca să ia cu sila tot ce puteau găsi. Când cineva era
bănuit că are provizii ascunse, îl chinuiau până ce le spunea unde sunt.
Toate
simţămintele fireşti pieriseră în această grozavă lipsă. Părinţii smulgeau
hrana copiilor, copiii pe a părinţilor; bărbaţii o luau pe a soţiilor, soţiile
pe a bărbaţilor. O ceată de oameni înarmaţi, care străbăteau străzile oraşului
ca să strângă lucruri de hrană, au fost atraşi de mirosul unei mâncări gătite
care venea din casa unei doamne bogate, de familie aleasă, Maria, soţia lui
Eliazar. Ei intrară în casă şi cerură să li se aducă mâncarea al cărei miros îi
atrăsese acolo. Maria se îndreptă spre ei cu un vas cu mâncare în mână, dar
acestor oameni, deşi deprinşi cu nenorocirile, le-a venit rău când au văzut în
vas resturile propriului ei copil, din care mâncase o parte. „Mâncaţi",
zise ea, „pentru că şi eu am mâncat; nu fiţi mai miloşi decât o mamă. Dar, dacă
sunteţi prea religioşi ca să vă atingeţi de o asemenea mâncare, lăsaţi-mi mie
şi restul!" Cuprinşi de groază, aceştia o luară la fugă.
Ce
împlinire grozavă a ceea ce rostise Cuvântul lui Dumnezeu împotriva lui Israel,
dacă nu va asculta! Să vedem ce spune Moise cu 1500 ani mai înainte: „Domnul va
aduce de departe, de la marginile pământului, un neam a cărui limbă n-o vei
înţelege, un neam cu înfăţişarea sălbatică... Te va împresura în toate cetăţile
tale, până îţi vor cădea zidurile, aceste ziduri înalte şi tari, în care îţi
puseseşi încrederea pe toată întinderea ţării tale; te va împresura în toate
cetăţile tale, în toată ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău". Cât
de izbitoare sunt trăsăturile acestei profeţii, care se împlineşte întocmai în
cele ce se petreceau pe atunci! Cât de bine sunt zugrăviţi romanii, acest neam
venit „de departe", a cărui limbă „n-o cunoscuseră" iudeii şi a cărui
„asprime" faţă de vrăjmaşii săi era destul de cunoscută! Dar să ascultăm
mai departe: „În strâmtorarea şi necazul în care te va aduce vrăjmaşul tău, vei
mânca rodul trupului tău, carnea fiilor şi fiicelor tale, pe care ţi-i va da
Domnul, Dumnezeul tău. Omul cel mai delicat şi cel mai milos dintre voi se va
uita rău la fratele său, la soţia care se odihneşte pe sânul lui, la copiii pe
care i-a cruţat: nu va da nici unuia din ei din carnea copiilor lui cu care se hrăneşte,
fiindcă nu-i va mai rămâne nimic în mijlocul strâmtorării şi necazului în care
te va aduce vrăjmaşul tău, în toate cetăţile tale. Femeia cea mai gingaşă şi
cea mai miloasă dintre voi, care, de gingaşă şi miloasă ce era, nu ştia cum să
calce mai uşor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă pe bărbatul care se
odihneşte la sânul ei, pe fiul şi pe fiica ei: nu le va da nimic din pieliţa
noului născut, pieliţa ieşită dintre picioarele ei, şi din copiii pe care-i va
naşte, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din pricina
strâmtorării şi necazului în care te va aduce vrăjmaşul tău în cetăţile
tale" (Deuteronom 28:49-57). Atunci s-au împlinit cuvintele pe care Domnul
Isus le-a spus cu durere femeilor care-L urmau, pe când era dus să fie
răstignit: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe
voi înşivă şi pe copiii voştri, pentru că iată, vor veni zile când se va zice: ‚Ferice
de cele sterpe, de pântecele care n-au născut şi de sânii care n-au alăptat!’"
(Luca 23:28, 29). Poate că se găseau în Ierusalim femei care auziseră aceste
cuvinte şi puteau să-şi aducă aminte de ele. „Grozav lucru este să cazi în
mâinile Dumnezeului celui viu!" (Evrei 10:31).
Mulţi
locuitori din Ierusalim, încercând să iasă din oraş ca să caute hrană, au fost
prinşi de soldaţii lui Titus şi răstigniţi în faţa zidurilor, ca să umple de
groază pe cei împresuraţi şi să-i silească să se predea. Numai într-o singură
zi au fost răstigniţi mai mult de 500 inşi. Atât de mare a fost numărul celor
care, împinşi de foame, au căutat să fugă din cetate cu preţul oricărei
primejdii, încât, fiind prinşi, nu se mai găseau lemne pe care să fie
răstigniţi. Această asprime, în loc să facă pe iudei să se predea, îi întărâta
şi mai mult şi, dacă unii slăbeau în îndârjirea lor, erau târâţi pe ziduri şi
li se arăta ce milă îi aştepta din partea romanilor.
Titus
ajunsese deci la al treilea rând de ziduri, lângă colţul în care se înălţa
turnul Antonia, care apăra templul. Aduse acolo maşinile de război şi le aşeză
în patru locuri deosebite. Totul era gata pentru un puternic atac, care se
credea că va fi cel din urmă. Soldaţii aşteptau doar semnalul generalului, când
deodată s-a clătinat pământul, ca de un cutremur, apoi s-a scufundat, înghiţând
maşinile de război. Pământul fusese minat de iudeii care, văzând cum se
prăbuşesc turnurile şi berbecii, dădură năvală cu toţii afară pe porţi, cu
făclii aprinse, ca să dea foc la tot ce puteau. Ei atacară pe romani cu atâta
furie, încât aceştia începuseră să dea înapoi. Titus veni în grabă, îşi strânse
oştile şi respinse pe iudei în oraş. Însă romanii rămaseră foarte descurajaţi
din cauza acestei înfrângeri.
Generalul
roman a strâns sfatul de război, care a hotărât să supună pe iudei prin foame.
Toată armata şi-a început lucrul şi, în trei zile, a fost înălţat un zid de
întărire cu redute, lung de 6 kilometri şi jumătate, cu 30 turnuri. „Vor veni
peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor strânge din toate părţile" -
spusese Domnul Isus (Luca 19:43).
Îndată
după această mare lucrare, generalul roman a pus să se facă maşini noi. Iudeii,
încercând să le nimicească prin tuneluri făcute pe sub pământ, o parte din
zidul oraşului, slăbit din cauza acestor lucrări, s-a prăbuşit, deschizând o
largă spărtură, prin care romanii dădură năvală. Ei se găsiră în faţa unui alt
zid, care a fost dărâmat însă uşor, fiindcă, făcut în grabă, nu era aşa de
puternic. Astfel, romanii au cucerit turnul Antonia.
Titus
voia să păstreze templul în bună stare. El a cerut iudeilor să-l părăsească,
promiţând că oştile lui nu se vor atinge de el. Însă căpeteniile omorâseră pe
preoţi, băuseră vinul sfinţit şi mâncaseră lucrurile de hrană ce se aflau în
clădirea sfântă, de care nu se mai îngrijeau. Titus şi Iosif au stăruit mult pe
lângă iudei să-i înduplece să părăsească templul, ca astfel să-l cruţe, totuşi
ei au rămas dârzi în încăpăţânarea lor. Atunci Titus le-a spus: „Iau ca martori
pe zeii voştri, toată oştirea mea, pe iudeii care sunt cu mine şi pe voi
înşivă, că eu sunt nevinovat de această crimă". Cuvântul trebuia să se
împlinească: „Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată"
(Luca 21:6).
Zidurile
înconjurătoare şi pridvoarele templului au fost atacate şi arse; Titus era
hotărât însă să cruţe clădirea templului. Era 10 august, ziua în care se
împlineau 650 ani de când fusese dărâmat templul cel dintâi de către împăratul
Babilonului. Titus îşi aşezase cartierul general în turnul Antonia. Îşi mai
odihni puţin oştile, lăsând cel din urmă atac pentru a doua zi, când deodată un
soldat intră năvalnic în camera generalului şi-i aduse vestea că templul este
în flăcări. Ce se întâmplase? După plecarea lui Titus, câţiva soldaţi au
atacat pe nişte iudei care se apărau încă în pridvorul templului şi unul dintre
ei, urcându-se pe umărul unui alt soldat, a ajuns la o fereastră a templului şi
a aruncat înăuntru o torţă aprinsă. Numaidecât toată clădirea a fost cuprinsă
de flăcări.
Titus
alergă în grabă într-acolo şi porunci soldaţilor săi să stingă focul; aceştia
însă nu l-au auzit din pricina zgomotului şi învălmăşelii, sau n-au mai vrut
să-l asculte. Un mare număr de iudei se retrăseseră în templu, ca într-un
adăpost sfânt. Toţi au fost măcelăriţi. Râuri de sânge au curs în locaşul
sfânt. Titus a intrat în templu şi a fost uimit de măreţia dinăuntru. Aurul din
care erau făcute uneltele şi care împodobea zidurile răsfrângea lumina
flăcărilor şi mărea grozăvia priveliştii. Locul sfânt era încă neatins. Titus
şi-a dat cea din urmă silinţă ca să-l scape, dar zadarnic: soldaţii nu mai
ascultau de el. Cineva mai mare decât Titus, Dumnezeu Însuşi, trebuia să fie
ascultat. Astfel, locul sfânt ajunsese şi el pradă flăcărilor. Vasele sfinte,
masa pâinilor pentru punerea înainte, sfeşnicul cu 7 lumini, toate au fost
ridicate. Se văd duse de către soldaţi, în sculpturile care împodobesc arcul de
triumf, înălţat la Roma în cinstea lui Titus şi care înfăţişează intrarea
acestuia în capitală, la întoarcerea sa din războiul dus împotriva iudeilor.
Acest monument, rămas în picioare şi azi, aminteşte nu numai biruinţa
generalului roman, ci mai ales împlinirea judecăţilor lui Dumnezeu.
Mai
rămânea totuşi o parte din clădirile care ţineau de templu. Aproape 6000 iudei
se îngrămădiseră acolo, atraşi de un proroc mincinos, care le dăduse asigurarea
că, în cele din urmă, Dumnezeu le va veni în ajutor. Dar Cristos, adevăratul
proroc, pe care iudeii Îl lepădaseră, vestise că totul va fi dărâmat. Cuvântul
Lui, ca şi al lui Moise, s-a împlinit. Toţi au pierit. Pe ruinele templului,
armata romană a adus jertfe zeilor ei şi a salutat pe Titus ca
„imperator", adică general victorios.
Oraşul
de sus, apărat de nişte ziduri întărite cu trei turnuri foarte puternice, era
încă în mâna iudeilor, comandaţi de Ioan şi Simon. Abia la 7 septembrie,
aproape la o lună după dărâmarea templului, a căzut şi această parte a
Ierusalimului în mâinile romanilor. Cei doi comandanţi ai iudeilor s-au ascuns
prin galeriile săpate pe sub pământ, cu nădejdea că îşi vor scăpa viaţa;
ceilalţi, pierzând curajul şi slăbiţi de foame, nu mai arătară decât o slabă
împotrivire. Învingătorii omorâră mai întâi pe toţi aceia pe care i-au găsit,
până ce braţele le-au căzut obosite de măcel; apoi omorâră numai pe cei betegi
şi bolnavi, cruţând pe ceilalţi. Oraşul a fost dărâmat până în temelie, afară
de trei turnuri întărite, pe care le-au lăsat în picioare ca să arate
greutăţile luptei şi bărbăţia cuceritorilor.
Iudeii
rămaşi în viaţă au fost aleşi ca vitele. Comandanţii au fost omorâţi; oamenii
cei mai frumoşi au fost luaţi ca să împodobească intrarea biruitoare a lui
Titus în Roma; mulţi au fost daţi la lucrări în mine; alţii, siliţi să lupte ca
gladiatori împotriva fiarelor sălbatice, ca să desfăteze poporul. În felul
acestea au pierit 2500 inşi, la sărbătoarea împăratului Domiţian. În sfârşit,
un mare număr au fost vânduţi ca robi; dar erau atât de urâţi încât mulţi din
ei nu găseau cumpărători. Un milion o sută mii de iudei şi-au pierdut viaţa cu
prilejul împresurării Ierusalimului, fiind seceraţi de arme, de foame şi de
boli. Acest număr aşa de mare vine de acolo că mulţi iudei de la ţară veniseră
în oraş, care, pe de altă parte, mai adăpostea şi pe aceia pe care-i adusese
sărbătoarea Paştilor şi nu putuseră să se înapoieze acasă. Se crede că în
timpul acestui înspăimântător război au pierit 3 milioane iudei. 97.000 au fost
luaţi prizonieri; romanii s-au purtat cu ei cum am spus mai sus.
Astfel
a pierit, în mijlocul nenorociţilor nemaipomenite în istorie, cetatea iubită,
oraşul Marelui Împărat, dat nimicirii din cauza păcatelor sale şi pentru că n-a
cunoscut vremea cercetării, când marele Mesia, Cristosul, a venit la ea. Iudeii
L-au lepădat şi L-au dat la moarte. De aceea s-a împlinit ceea ce spusese: „Vor
cădea sub ascuţişul săbiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile"
(Luca 21:24). Şi Moise vestise această tristă soartă, cu 15 veacuri mai
înainte. Citiţi cu atenţie cuvintele sale: „După ce aţi fost atât de mulţi, ca
stelele cerului, nu veţi mai rămâne decât un mic număr, pentru că n-ai ascultat
de glasul Domnului Dumnezeului tău. După cum Domnul Se bucura să vă facă bine
şi să vă înmulţească, tot aşa Domnul Se va bucura să vă piardă şi să vă
nimicească; şi veţi fi smulşi din ţara pe care o vei lua în stăpânire. Domnul
te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la
cealaltă: şi acolo, vei sluji altor dumnezei de lemn şi de piatră. Între aceste
neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un ioc de odihnă pentru talpa
picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul
îndurerat. Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu
vei fi sigur de viaţa ta. În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa
lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: „O, de ar veni
seara!" şi seara vei zice: „O, de ar veni dimineaţa!" Şi Domnul te va
întoarce pe corăbii în Egipt şi vei face drumul acesta despre care-ţi spusesem:
„Să nu-l mai vezi!" Acolo, vă veţi vinde vrăjmaşilor voştri ca robi şi
roabe şi nu va fi nimeni să vă cumpere" (Deuteronom 28:62-68). Cu ce
amănunţime minunată s-au împlinit toate cuvintele lui Dumnezeu şi se împlinesc
şi astăzi!
Dar
tot cuvintele Domnului lasă o uşă deschisă pentru nădejde. El spusese:
„Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor"
(Luca 21:24). Şi azi ne găsim tot în „timpurile neamurilor". Va veni însă
ziua când Dumnezeu îşi va întoarce bunăvoinţa spre poporul Său, pe care nu-l
poate uita. Timpurile de stăpânire ale neamurilor se vor sfârşi şi astfel se va
împlini profeţia lui Ieremia: „Domnul mi S-a arătat de departe: Te iubesc cu o
iubire veşnică; de aceea te-am atras cu bunătatea Mea! Te voi aşeza din nou şi
vei fi zidită din nou, fecioara lui Israel!... Căci vine ziua când străjerii
vor striga pe muntele lui Efraim: „Sculaţi-vă, să ne suim în Sion, la Domnul,
Dumnezeul nostru!... Înălţaţi-vă glasurile, cântaţi laude şi ziceţi: „Doamne,
mântuieşte pe poporul Tău, pe rămăşiţa lui Israel!" Iată, îi aduc înapoi
din ţara de la miazănoapte, îi adun de la marginile pământului... o mare
mulţime se întoarce înapoi aici! Ei vor veni cu lacrimi şi îi vor conduce în
cereri; îi voi duce la pâraie de apă, pe un drum neted, pe care nu se
poticnesc... Ascultaţi Cuvântul Domnului, popoare, şi vestiţi-l în insulele
depărtate! Spuneţi: „Cel care a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum
îşi păzeşte păstorul turma... Ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe înălţimea
Sionului; vor alerga la bunătăţile Mele" (Ieremia 31:2-14). Iată ce
promisiuni minunate a păstrat Dumnezeu pentru poporul Său. „Este nădejde pentru
urmaşii tăi, zice Domnul" (versetul 17).
Pe ce
temei va da Dumnezeu aceste binecuvântări? Pe temeiul sângelui Domnului Cristos,
pe care bieţii iudei, orbi, l-au vărsat. Este „sângele legământului celui
nou" (Matei 26:28). Şi iată care va fi acest legământ nou, pe care-l va
face Dumnezeu pentru poporul Său: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face
cu privire la casa lui Israel şi la casa lui Iuda un legământ nou, nu ca legământul
pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i
scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că le eram soţ,
zice Domnul... Voi pune Legea Mea în lăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi
Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa
pe aproapele sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!", ci toţi Mă
vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi
ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor" (Ieremia 31:31-34).
Iată
ce a păstrat Dumnezeu pentru poporul Său, pe care nu l-a lepădat pentru
totdeauna (Romani 11:1-2). „Copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe
Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea
Domnului şi a bunătăţii Lui, în timpurile de pe urmă" (Osea 3:5). Înţelegem
uşor despre cine vorbeşte profetul, numind pe David împăratul lor. Este vorba
de Domnul Isus, Acela pe care L-au străpuns, aşa cum spune Dumnezeu, prin profetul
Zaharia: „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului
un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe
care L-au străpuns..." (Zaharia 12:10).
În
timpul acela, „cetatea va fi zidită iarăşi în cinstea Domnului... vor fi
închinate Domnului şi nu vor mai fi niciodată nici surpate, nici nimicite"
(Ieremia 31:38-40). „Vei numi zidurile tale „Mântuire" şi porţile tale
„Laudă" (Isaia 60-18). „Şi numele cetăţii va fi: „Domnul este aici!"
(Ezechiel 48-35).
Aceste
cuvinte nu s-au împlinit până acum; iudeii sunt tot împrăştiaţi şi Ierusalimul
este călcat încă în picioare de neamuri. Dar toate cuvintele lui Dumnezeu se
vor împlini: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece" a zis Domnul Isus.