PAVEL
LA CORINT
La
Atena se întorseseră la Domnul mai multe persoane şi astfel luase fiinţă şi
acolo o adunare. Din această cetate, Pavel s-a dus la Corint, una din cele mai
de seamă cetăţi greceşti, vestită prin comerţul, bogăţiile şi şcolile sale, dar
mai ales prin luxul locuitorilor, iubirea lor de plăceri şi viaţa lor stricată,
întreţinută prin închinarea la idolii necuraţi. Era cu adevărat o întăritură a
Satanei, care ţinea sufletele de acolo înlănţuite prin plăceri trupeşti
vinovate şi prin gândurile greşite ale înţelepciunii omeneşti. Aşadar, Pavel
se găsea acolo într-un loc care avea multă nevoie de Evanghelie, care este
puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede; în acelaşi timp,
sarcina sa era deosebit de grea; însă Domnul este de ajuns pentru orice şi
Pavel ne-a arătat că aşa este.
Potrivit
obiceiului său, apostolul a căutat în primul rând pe iudei. Printre ei, a găsit
pe unul cu numele Aquila. Fiindcă-i găsim amintit de mai multe ori, ca şi pe soţia
sa Priscila, în Faptele Apostolilor şi în Epistolele lui Pavel, vom spune
câteva cuvinte despre ei. În timp ce oamenii păstrează în istoriile lor nume de
eroi şi de cuceritori vestiri, Dumnezeu scrie, în Cartea Sa, numele slujitorilor
Săi, destul de smeriţi şi neînsemnaţi în faţa lumii, însă mari şi de preţ în
ochii Lui. Aşa erau Aquila şi Priscila.
Aquila
era de neam din Pont, un ţinut în Asia Mică; locuia însă la Roma, marele oraş
împărătesc. Era lucrător de corturi, care erau de trebuinţă pentru armate în
timp de război, cum şi pentru călătoriile din acele timpuri. Iudeii din Roma,
dând naştere la tulburări, au fost izgoniţi de acolo de împăratul Claudius şi
astfel Aquila şi Priscila au venit la Corint, unde şi-au continuat meseria. Am
văzut că şi Pavel învăţase această meserie. Lucrând corturi, el purta grijă şi
de nevoile lui şi de ale celor ce-l însoţeau, ca să nu fie sarcină nimănui.
Făcând cunoştinţă cu Aquila şi Priscila, s-a mutat în casa lor şi lucra
împreună cu ei.
Cuvântul
lui Dumnezeu nu ne spune când şi prin ce mijloc s-au întors la El, Aquila şi
Priscila. Poate că prin lucrarea lui Pavel la Corint; oricum, nu ne îndoim că,
în tovărăşia apostolului, ei au înaintat în harul şi în cunoaşterea Domnului,
aşa ca să poată învăţa şi pe alţii, precum vom vedea, şi să fie „tovarăşii de
lucru" ai lui Pavel. Ei au ajuns prietenii lui de aproape până la moarte.
Apostolul, la sfârşitul Epistolei către Romani, vorbeşte de ei în felul
următor: „Salutaţi pe Priscila şi pe Aquila, lucrători împreună cu mine în Cristos
Isus, care şi-au pus capul în joc ca să-mi scape viaţa; le mulţumesc nu numai
eu, ci şi toate bisericile dintre neamuri. Salutaţi şi adunarea din casa
lor" (Romani 16:3-5).
De
aici, vedem că Aquila şi Priscila s-au întors iarăşi la Roma, la câţiva ani
după ce plecaseră de acolo. Într-adevăr, după ce Pavel a rămas cu ei la Corint
un an şi jumătate, au plecat împreună la Efes, unde au stat mai mult de doi ani
şi de unde, apoi, singuri, s-au dus la Roma. Poate că în Efes, Aquila şi
Priscila îşi vor fi pus capul în joc pentru Pavel, în marea tulburare ridicată
împotriva lucrării Evangheliei şi despre care vom vorbi. Vedem la aceşti
credincioşi ceva şi mai frumos. În Epistola către Romani şi în cea către
Corinteni se arată că adunarea se făcea, şi la Roma şi la Efes, în casa lui
Aquila şi Priscila (Romani 16:5; 1 Corinteni 16:19). Pe atunci nu erau clădiri
mari sau mici, mai mult sau mai puţin împodobite, făcute anume pentru adunare.
Nu. Sfinţii din cele dintâi timpuri aveau adunarea lui Dumnezeu, în casa
vreunui credincios: de exemplu, la Aquila, meşteşugar nebăgat în seamă, sau la
Filimon, om mai bogat, se pare (Filimon 2; 1 Corinteni 16:19; Faptele
Apostolilor 18:13). Ce cinste deosebită pentru cei ce deschideau casele lor
pentru adunare, poate cu primejdia vieţii lor! Mai târziu, Aquila şi Priscila
au venit iarăşi la Efes, cum vedem în Epistola a doua a lui Pavel către Timotei
(4:19). Iată tot ce ştim despre Priscila şi Aquila. Nebăgaţi în seamă, ei au
lucrat mult pentru Domnul. Cum s-a sfârşit viaţa lor pe pământ, nu ştim. Acum
ei sunt la Domnul Isus împreună cu prietenul lor Pavel, aşteptând, ca şi el,
cununa dreptăţii, păstrată tuturor care iubesc arătarea Lui. Ce viaţă fericită
şi ce sfârşit fericit au slujitorii adevăraţi ai Domnului Isus!
Să
cercetăm acum istoria lucrării lui Pavel la Corint. Pentru întreţinerea sa şi a
însoţitorilor săi, acest mare apostol şi slujitor deosebit al Domnului lucra
corturi în atelierul lui Aquila, ca un lucrător nebăgat în seamă. Lui nu-i era
ruşine să lucreze cu mâinile sale; dimpotrivă. Domnul său nu trăise în sărăcie?
N-a fost Domnul Isus fiul tâmplarului, El Însuşi tâmplar, cum citim în
Evanghelii? (Matei 13:55; Marcu 6:3).
Însă
când venea ziua Sabatului, Pavel, lucrătorul de corturi, se ducea în sinagogă
şi vorbea despre Evanghelie, înduplecând atât pe iudei cât şi pe greci. În
curând au venit în Corint şi cei doi credincioşi tovarăşi de lucru, Sila şi
Timotei, care până atunci rămăseseră în Macedonia. Pavel a fost foarte mult
încurajat de venirea lor şi de veştile bune pe care i le-a adus Timotei despre
credinţa şi stăruinţa creştinilor din Tesalonic, în mijlocul prigonirilor.
Atunci a început să vestească Evanghelia cu mai multă râvnă. Puterea şi
adevărul Cuvântului lui Dumnezeu îi umpleau inima: voia să împărtăşească şi iudeilor
credinţa sa şi, sprijinindu-se pe Scripturi, le dovedea că Isus este Cristosul.
Dar, vai! şi acolo, ca şi în alte părţi, aceşti iudei nu voiau să audă fericita
veste, care le aducea la cunoştinţă împlinirea în Domnul Cristos a ceea ce au
spus mai dinainte profeţii şi lepădau binecuvântările cereşti, care li se
aduceau prin Evanghelie. Nedând crezare Cuvântului lui Dumnezeu şi mărturiei
lui Pavel, ei s-au împotrivit şi au hulit pe Domnul Cristos.
Atunci
apostolul şi-a scuturat hainele şi le-a zis: „Sângele vostru să fie asupra
capului vostru; eu sunt curat. De acum încolo, mă voi duce la neamuri"
(Faptele Apostolilor 18:6). Ce cuvinte serioase! Scuturându-şi hainele,
apostolul arăta că nu mai avea nici o legătură cu ei; şi spunându-le: „sângele
vostru să fie asupra capului vostru", el arunca în totul asupra lor răspunderea
nenorocirii şi pierzării, la care se duceau singuri. Ce lucru grozav să nu
primeşti Cuvântul lui Dumnezeu sau să i te împotriveşti!
Nici
unul din cei ce pier din pricina necredinţei, nu va putea să învinovăţească pe
altcineva pentru trista lor soartă.
Voind
să şi facă tot ceea ce a spus, Pavel a ieşit din sinagogă şi, ca să arate că el
nu mai are legătură cu mulţimea iudeilor necredincioşi, s-a dus la un om, numit
Iust. Acesta nu era iudeu, ci prozelit dintre neamuri, cum arată şi cuvintele
„temător de Dumnezeu". Casa lui Iust era vecină cu sinagoga, aşa că, dacă
vreun iudeu care se ducea acolo avea inima mişcată şi voia să urmeze pe Pavel,
n-avea decât să intre la Iust. Ar fi dat astfel pe faţă mărturia că nu
încuviinţează pe ceilalţi iudei. Trebuie însă o puternică hotărâre din inimă ca
să lepezi religia lumii şi să urmezi pe Dumnezeu.
Lucrul
apostolului în mijlocul iudeilor n-a fost totuşi zadarnic. Însuşi fruntaşul
sinagogii, numit Crisp, împreună cu toată casa sa, au crezut şi ei. Şi unii şi
alţii au fost primiţi prin botez, în Adunarea creştină. Afară de Crisp, ni s-au
păstrat şi numele altor creştini din Corint; de exemplu Gaius, la care se aduna
Biserica; Ştefana, pe care însuşi Pavel l-a botezat, împreună cu toată casa sa,
cum făcuse de altfel şi cu Crisp şi Gaius (Romani 16:23; 1 Corinteni 1:14-16).
Apostolul a scris mai târziu corintenilor cu privire la casa lui Ştefana, că ea
este cel dintâi rod al Ahaiei şi că s-a dedicat cu totul în slujba sfinţilor (1
Corinteni 16:15). Totodată, Pavel recomandă adunării să preţuiască pe astfel de
oameni.
Apostolul
nu se mulţumea numai cu acest rod al lucrului său, deşi avea tot dreptul să se
bucure şi de atâta. El spusese - şi asta-i era însărcinarea - „de acum încolo
mă voi duce la neamuri"; de aceea a început să vestească Cuvântul către greci.
Dar la aceştia, dacă nu mai întâlnea necredinţa iudaică, găsea gândirea deşartă
a înţelepţilor acestei lumi, vorbirea atrăgătoare şi meşteşugită a învăţaţilor,
cum şi stricăciunea grozavă a păgânismului. Se înţelege că el şi-a simţit
slăbiciunea, el un biet om care făcea corturi, dintr-un neam dispreţuit; el,
care n-avea vorbire uşoară şi a cărui înfăţişare n-avea nimic atrăgător. Ce să
facă în faţa acestor filozofi, care judecau orice lucru, a acestor
batjocoritori, a acestor iubitori de bani, înlănţuiţi în plăceri? În epistola
sa, el scrie ce simţea în faţa acestei sarcini atât de grele: „Şi eu am fost
printre voi în slăbiciune, în temere şi în mare cutremur" (1 Corinteni 2:3).
Dar Domnul ştia toate acestea; El cunoştea cutremurul de inimă al lui Pavel.
Totodată a venit El Însuşi să dea curaj slujitorului Său. Noaptea, El i-a zis
într-o viziune: „Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, căci Eu sunt cu tine şi
nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău, fiindcă am mult popor în
această cetate" (Faptele Apostolilor 18:9-10). Pavel încerca atunci ceea
ce spune el într-un loc: „Când sunt slab, atunci sunt tare"; şi aceasta,
pentru că Domnul îl întărea.
Sprijinit
de gândul că Domnul era cu el şi că lucrul lui avea să fie binecuvântat din
belşug, ca să se arate cei ce sunt ai Domnului în această cetate mare, Pavel a
lucrat cu râvnă şi, timp de un an şi jumătate, a învăţat acolo pe oameni
Cuvântul lui Dumnezeu.
Despre
ce vorbea el şi ce mijloace întrebuinţa ca să încredinţeze pe ascultători?
Răspunsul la aceste întrebări îl găsim în epistolele pe care, mai târziu, le-a
scris adunării lui Dumnezeu care luase fiinţă în Corint.
El
spune: „Noi propovăduim pe Cristos cel răstignit... puterea şi înţelepciunea
lui Dumnezeu" (1 Corinteni 1:23-24). Apoi, mai departe: „V-am învăţat
înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre,
după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi"
(1 Corinteni 15:3-4). În acelaşi timp, Evanghelia pe care Pavel o vestea corintenilor
era cea „a slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu" (2 Corinteni
4:4). Cu alte cuvinte, după ce le-a făcut cunoscut un Mântuitor răstignit pe
cruce şi mort ca să ispăşească păcatele, dar înviat apoi prin puterea lui
Dumnezeu, ca dovadă că Dumnezeu a primit jertfa Sa, el le-a arătat pe Domnul
Isus în slavă, unde este Mijlocitorul nostru înaintea lui Dumnezeu.
Dar
ce mijloace întrebuinţa apostolul ca să înduplece pe iudei - care socoteau
crucea un scandal şi care se simţeau înjosiţi să li se înfăţişeze un om
răstignit drept Mesia - şi ca să încredinţeze pe greci - pentru care aceeaşi
cruce era o nebunie? - Era el bogat? Nu, ci era nevoit să lucreze cu mâinile.
Avea o stare înaltă în lume? Nu, era meseriaş, care făcea corturi. Era un om cu
vorbire frumoasă, care să atragă pe ascultători? Nu. El zice: „...Când am venit
la voi, n-am venit să vă vestesc mărturia lui Dumnezeu cu o vorbire sau
înţelepciune strălucită... Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în
cuvinte convingătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de
putere" (1 Corinteni 2:1-4). Apostolul prezenta Cuvântul lui Dumnezeu
simplu, iar Duhul Sfânt îl însufleţea în inimi şi punea stăpânire pe ele. Tot
acestea sunt şi azi mijloacele pe care le întrebuinţează Dumnezeu ca să
întoarcă pe păcătoşi la El.
Urmarea
cuvântărilor lui Pavel la Corint a fost însemnată. S-a alcătuit acolo o adunare
numeroasă, dar nu din înţelepţi sau din cei de neam mare. Apostolul le scria:
„Fraţilor, uitaţi-vă la voi, care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi
înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales" (1
Corinteni 1:26). Da, în ochii lumii erau slabi, neînsemnaţi, dispreţuiţi;
înaintea lui Dumnezeu erau bogaţi şi de mare preţ. Cei ce crezuseră în Domnul
acolo fuseseră mari păcătoşi; acum erau spălaţi de păcatele lor, sfinţiţi,
îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus şi prin Duhul lui Dumnezeu. Într-adevăr,
în El avem o bogăţie mai mare şi un nume mai slăvit decât tot ce poate da
pământul. Domnul Cristos a fost făcut de Dumnezeu, pentru noi, „înţelepciune,
dreptate, sfinţire şi răscumpărare" (1 Corinteni 1:30). E vreo comoară
mai de preţ decât aceasta? Pavel scria mai târziu corintenilor că „harul lui
Dumnezeu, care v-a fost dat în Isus Cristos... v-a îmbogăţit în toate
privinţele, cu orice vorbire şi cu orice cunoştinţă" (1 Corinteni 1:4-5).
Aşa erau sfinţii din Corint; lucrul lui Pavel, timp de 18 luni, cât a petrecut
în această cetate, adusese un rod frumos.
Însă,
în timp ce Pavel vestea Evanghelia, sufletele credeau şi erau mântuite, iar
Adunarea creştea, Vrăjmaşul veghea şi a căutat şi acolo, ca şi în alte părţi,
să împiedice lucrarea slujitorului lui Dumnezeu. Şi de data aceasta, tot iudeii
au fost uneltele de care s-a slujit. Cârmuitorul roman al ţinutului Ahaia, al
cărei oraş mai de seamă era Corintul, era pe atunci proconsulul Galio. Acesta
era un om învăţat, cu o fire blândă, şi frate cu un vestit filozof, numit
Seneca, ale cărui scrieri se păstrează şi azi. Iudeii necredincioşi, totdeauna
plini de ură împotriva Numelui Domnului Isus şi împotriva slujitorilor Săi
credincioşi, au pus mâna pe Pavel şi l-au târât înaintea scaunului de judecată.
Ce
învinuire puteau să-i aducă? De data aceasta n-au mai spus că Pavel se ridica
împotriva stăpânirii romane, ci, întrucât religia lor iudaică era recunoscută
de romani, ei au spus dregătorului: „Omul acesta înduplecă pe oameni să se
închine lui Dumnezeu într-un fel care este împotriva legii". Romanii aveau
legi foarte severe împotriva celor care propovăduiau religii noi şi iudeii
trăgeau nădejde că Pavel are să fie pedepsit din cauza aceasta. De data aceasta
însă, ura lor nu le-a slujit bine. Galio era un om nepăsător faţă de lucrurile
lui Dumnezeu. În mintea lui, era vorba de neînţelegeri de nume şi de cuvinte.
El spune că e pus acolo să facă dreptate când e vorba de crime şi nelegiuiri,
nu de neînţelegeri religioase. Şi avea dreptate. Pavel ar fi voit să înceapă
vorba, nu ca să se apere, ci ca să folosească această împrejurare pentru a
vesti Evanghelia; dar cârmuitorul, după ce le-a spus că nu vrea să fie
judecător al unor astfel de lucruri, i-a alungat pe toţi cu dispreţ.
Pretutindeni
iudeii nu puteau să fie suferiţi de păgâni, fiindcă erau un popor ce stătea
departe de ceilalţi. Iudeii aveau dreptate să nu se amestece în obiceiurile
rele ale păgânismului, însă, deşi despărţiţi de păgâni, n-aveau totuşi o viaţă
curată, care să insufle respect păgânilor, cum le spune Pavel în Epistola către
Romani.
Se
lăudau că ei cunosc pe Dumnezeu şi că au Legea Lui, dar călcau această Lege şi
necinsteau pe Dumnezeu în toate felurile, încât, din cauza lor, Numele lui
Dumnezeu era hulit printre neamuri (Romani 2:17-24). Totodată, apostolul
rosteşte împotriva lor aceste cuvinte: „...Nu plac lui Dumnezeu şi sunt
vrăjmaşi tuturor oamenilor" (1 Tesaloniceni 2:15). Şi ei credeau că sunt
religioşi! Nimic nu e mai urât înaintea lui Dumnezeu decât să mărturiseşti că
eşti religios, dar să tăgăduieşti adevărata religie prin viaţa de toate zilele.
Mulţimea
de păgâni care înconjura scaunul de judecată în aşteptarea hotărârii
cârmuitorului, văzând dispreţul cu care Galio a alungat pe iudei, şi-a
îndreptat ura împotriva lor. A pus mâna pe Sosten, noul fruntaş al sinagogii,
cel care va fi învinovăţit pe Pavel, şi a început să-l bată. Ce făcea Galio,
sub ochii căruia se petreceau acestea? Nimic. Ce-i păsa lui că e bătut un iudeu?
Nu s-a purtat bine, căci era dator să fie drept faţă de toţi. Însă Dumnezeu
care s-a slujit de nepăsarea religioasă a lui Galio ca să scape pe Pavel,
îngăduia ca, prin nedreptatea lui, răutatea iudeilor să se întoarcă asupra
capului lor.
Pavel
a putut deci să continuie, acolo, destul de multă vreme, lucrarea binecuvântată
a Evangheliei, vestind păcătoşilor mântuirea, învăţând şi încurajând pe
sfinţi. Apoi şi-a luat ziua bună de la fraţi şi a plecat, împreună cu prietenii
săi Aquila şi Priscila, la Efes, unde-i vom găsi mai departe.
Mai
târziu Pavel vine iarăşi la Corint, dar n-avem ştiri amănunţite despre
lucrarea făcută cu acest prilej. Din Efes, el a scris două epistole adunării
din Corint. Sunt printre cele mai lungi pe care le avem de la Pavel şi vorbesc
despre lucruri foarte însemnate. Ele întregesc ştirile pe care le avem despre corinteni
şi de aceea vom spune câteva cuvinte despre ele.
Apostolul
aflase de la fraţii veniţi din Corint că în adunare pătrunsese mult rău.
Credincioşii, în loc să trăiască în iubire şi înţelegere, alcătuiseră mai multe
partide. Unul se lăuda că e al lui Petru, altul al lui Pavel, altul al lui
Apolo. Din lipsă de veghere, unul dintre ei căzuse şi trăia în desfrânare, iar
ceilalţi îl îngăduiau. Sub cuvânt că erau liberi, luau parte la sărbătorile
păgâneşti. Unii puneau la îndoială apostolatul lui Pavel. Neorânduiala
pătrunsese adânc în adunare: femeile ar fi vrut să vorbească şi ele; cina era
pângărită; darul vorbirii în limbi şi cunoştinţa ajunseseră pricini de laudă,
nu mai erau spre zidirea altora, întrucât fiecare se grăbea să vorbească, ba
chiar mai mulţi deodată; şi ceva şi mai rău: în adunare se strecurasem
învăţături greşite cu privire la înviere.
Ce
stare tristă pentru o adunare a lui Dumnezeu! Ce a făcut Pavel? Inima lui era
foarte îndurerată, însă, încrezându-se în Dumnezeu, care chemase pe corinteni
la părtăşia cu Fiul Său, Isus Cristos, şi care este credincios, le-a scris ca
să le trezească din nou cugetul şi să-i aducă la o purtare vrednică de părtăşia
cu Domnul. Astfel, înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu au prevăzut pentru
toate timpurile, în aceste epistole, ce-i trebuie Bisericii ca să fie călăuzită
în mersul ei; căci ce s-a scris este nu numai pentru corinteni, ci totodată
pentru „toţi cei ce cheamă în vreun loc numele lui Isus Cristos" (1 Corinteni
1:2). Să străbatem deci unele din învăţăturile pe care Pavel le dă corintenilor
şi care se îndreaptă şi către noi.
El ne
spune mai întâi ce este adunarea creştinilor dintr-o localitate. E Adunarea lui
Dumnezeu, înfăţişând Adunarea întreagă, alcătuită din toţi credincioşii. E
Templul lui Dumnezeu, căci Duhul Sfânt locuieşte în ea. Ce sfinţenie trebuie
deci să fie într-o adunare! Cel care-şi zice „frate" şi trăieşte în păcat,
trebuie să fie dat afară. Adunarea e „trupul" lui Cristos, El fiind Capul.
Credincioşii sunt mădulare ale trupului şi uniţi cu Cristos prin Duhul Sfânt.
Fiecare mădular îşi are deci slujba sa, întrebuinţarea sa, şi toţi sunt
chemaţi să alerge în ajutorul celorlalţi, fără ceartă, fără mânie.
Cina
Domnului, în amintirea morţii Lui, până va veni El, se sărbătoreşte în Adunare.
Este părtăşia cu sângele şi cu trupul Său, date pentru noi. Pâinea, împărţită
între toţi, aminteşte că cei care iau parte sunt mădularele ale trupului
Domnului Cristos. Adevăraţii credincioşi, şi numai ei, au dreptul şi harul să
ia parte la cina Domnului.
Darurile
(învăţătura, prorocia, limbile etc.) sunt date în Adunare nu prin mijlocirea
oamenilor sau rânduiala Bisericii, ci Duhul Sfânt le împarte de-a dreptul cum
găseşte cu cale, dând unuia înţelepciune, altuia cunoştinţă, altuia prorocire
etc. Totul trebuie să fie făcut cu rânduiala, spre folosul altora, în vederea
zidirii celor credincioşi. Şi mai presus de toate, trebuie să domnească
dragostea.
Viaţa
morală a fiecăruia în parte este totodată pricina îndemnurilor apostolului.
Cel credincios trebuie să se despartă de orice lucru rău şi să trăiască în
sfinţenie, căci el este un mădular al trupului Domnului Cristos; iar trupul său
este templul Duhului Sfânt. Trebuie deci să slăvim pe Dumnezeu în trupul
nostru. Creştinul trebuie să se ferească de judecăţi şi mai degrabă să sufere
când i se face nedreptate. Trebuie să fugă de închinarea la idoli; să nu ia
parte la mesele şi la sărbătorile în cinstea idolilor, căci aceasta ar însemna
să ia parte la masa demonilor.
În
sfârşit, în privinţa greşelii unora dintre corinteni care spuneau că nu este
înviere, apostolul statorniceşte mai întâi faptul neîndoelnic că Domnul Cristos
a înviat, adăugând că, fără aceasta, noi am fi încă în păcatele noastre. Arată
apoi că, dacă Cristos a înviat, şi sfinţii vor învia. Am purtat chipul celui
pământesc, al lui Adam, cu trupuri supuse putrezirii, care sunt din pământ; vom
purta şi chipul Celui ceresc, al Domnului Cristos, cu trupuri nesupuse putrezirii.
Carnea şi sângele, adică trupurile noastre pieritoare, aşa cum sunt acum, nu
pot să meargă în cer, să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu. Dar apostolul ne
descopere o taină, ascunsă până atunci: „Nu toţi vom adormi (sau muri), dar
toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă
trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii şi noi vom fi
schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în nemurire"
(1 Corinteni 15:51-53).