RĂSCOALA
POPORULUI DIN EFES
Frângerea pâinii
După
cum am spus, Pavel îşi terminase lucrarea la Efes şi se poate că, prin aceasta,
îşi sfârşise slujba şi lucrarea ca evanghelist şi misioanar. Totuşi, el n-a
încetat să lucreze şi mai departe pentru Domnul şi, deşi nu ştim nimic din
Scriptură despre cei din urmă ani ai vieţii sale, nici despre moartea sa, putem
fi siguri că până în cea din urmă zi, liber sau în lanţuri, el a slăvit pe
Domnul Isus şi a dat mărturie despre Numele Său. Cartea Faptelor Apostolilor nu
ni-l mai arată însă, ca până acum, mergând din loc în loc ca să vestească
Evanghelia atât iudeilor cât şi păgânilor, acolo unde Numele Domnului nu fusese
vestit. Când se înalţă o clădire, i se pun mai întâi temerii puternice.
Adunarea lui Dumnezeu este asemănată, în Scriptură, cu o clădire; Pavel,
pretutindeni pe unde fusese, îi pusese temelia, singura temelie adevărată şi
trainică, adică Isus Cristos (1 Corinteni 3:10-11). Biserica era întemeiată,
într-o mulţime de locuri luaseră fiinţă adunări locale şi acum slujitorul scump
al lui Dumnezeu urma să fie chemat să slăvească pe Domnul său în alt fel.
Pavel
îşi pusese în gând, plecând din Efes, să treacă prin Macedonia şi Ahaia, ca să
viziteze adunările. Apoi, voia să se ducă la Ierusalim pentru sărbătoarea
Cincizecimii. Să nu ne închipuim că ar fi vorba aici de ziua numită astăzi aşa.
Nicăieri, în Noul Testament, nu vedem că Duhul Sfânt ar fi statornicit
sărbători pentru creştini. Cincizecimea, pentru care dorea Pavel să fie la
Ierusalim, era una din cele trei sărbători iudaice pe care le rânduise
Dumnezeu, ca să-Şi adune poporul în jurul Său (Deuteronom 16:16). Atâta timp
cât templul exista, iudeii ţineau aceste sărbători şi, cu acest prilej, veneau
în mare număr la Ierusalim. Pavel, care-şi iubea neamul, credea desigur că se
poate folosi de această îngrămădire de oameni, ca să vestească fraţilor săi
Evanghelia.
Mai
avea şi un alt gând: „După ce voi merge acolo", zicea el, vorbind de
venirea sa la Ierusalim, „trebuie să văd şi Roma" (Faptele Apostolilor 19:21).
În adevăr, a văzut Roma, dar altfel decât s-a gândit el: s-a dus acolo ca
întemniţat pentru Domnul.
Ni se
mai istoriseşte o întâmplare ce s-a petrecut la Efes.
În
oraşul Efes, după cum am spus, se găsea un templu măreţ, dedicat zeiţei Diana.
O mulţime de lucrători făceau temple de argint de-ale Dianei, temple care se
vindeau cu mare preţ. Un argintar, anume Dimitrie, care făcea negustorie cu
aceste obiecte căutate de credinţa deşartă, văzând că numărul creştinilor se
măreşte din ce în ce, a înţeles că aceasta este spre paguba negustoriei şi a
câştigului lui. De aceea a adunat la un loc pe toţi lucrătorii care aveau
aceeaşi meserie şi le-a zis: „Oamenilor, ştiţi că din acest câştig ne este
traiul; şi vedeţi şi auziţi că Pavel acesta, nu numai în Efes, dar aproape în
toată Asia, a înduplecat şi a abătut mult popor, spunând că zeii făcuţi de
mâini nu sunt dumnezei". Ce frumoasă mărturie dădea acest păgân despre
lucrarea lui Pavel şi despre urmările lucrării sale! Dimitrie spune mai departe:
„Primejdia care vine din acest fapt nu este numai că meseria noastră cade în
dispreţ, dar şi că templul marei zeiţe Diana este socotit ca o nimica şi chiar
măreţia aceleia care este cinstită în toată Asia şi în toată lumea este
nimicită" (Faptele Apostolilor 19:25-27). Se vede cât de meşteşugit vorbea
el din dragoste de câştig şi stăpânit de credinţa deşartă, aceste două mari
puteri ce locuiesc în inima omului.
Cuvântarea
lui a avut urmări. Mulţimea înfuriată s-a răsculat şi a început să strige:
„Mare este Diana Efesenilor!" Toţi au năvălit în teatru, un loc fără
acoperiş, unde se desfăşurau jocurile publice şi unde se ţineau adunările
poporului. Au luat cu ei pe Gaius şi Aristarh, tovarăşii de călătorie ai lui
Pavel. Acesta voia să vină înaintea mulţimii, nădăjduind de bună seamă să se
folosească de această împrejurare ca să vestească Evanghelia, căci, aşa cum
spunea, viaţa lui nu-i era scumpă; cu orice preţ el voia să slujească Domnului
său. Însă ucenicii, temându-se să nu i se întâmple ceva, nu l-au lăsat să se
ducă. Chiar unii din oamenii însemnaţi şi cu trecere, care-i erau prieteni, au
trimis la el să-l roage să nu se ducă acolo. Pavel i-a ascultat şi nu s-a dus.
Iudeii,
de partea lor, temându-se că au să fie priviţi la fel cu creştinii, împingeau
înainte pe un oarecare Alexandru, ca să vorbească poporului. Însă poporul,
nefăcând nici o deosebire între iudei şi creştini, când au cunoscut din ce neam
este Alexandru, a strigat şi mai tare: „Mare este Diana efesenilor!"
Timp
de aproape două ceasuri s-a auzit acest strigăt. Foarte mulţi din cei ce erau
acolo nu ştiau pentru ce se adunaseră.
Cine
a putut să liniştească aceste valuri înfuriate şi să împiedice astfel răul
care ar fi urmat pentru ucenici şi mai ales pentru Pavel? Dumnezeu, El, care
porunceşte valurilor şi zice mării: „Până aici să vii, să nu treci mai
departe" (Iov 38:11). De data aceasta, ca să domolească mulţimea
înfuriată, Dumnezeu S-a folosit de mai marele oraşului, om cu trecere în faţa
poporului şi cu bun simţ, care a rostit cuvinte chibzuite. Totul s-a liniştit
în felul acesta.
După
ce a încetat zarva, Pavel, însoţit de câţiva prieteni, a plecat şi s-a dus în
Macedonia, unde a încurajat pe ucenici prin îndemnurile sale, apoi a venit în Grecia,
unde a rămas trei luni. De acolo, voia să plece cu corabia în Siria, dar,
aflând că iudeii i-au întins curse, s-a hotărât să se întoarcă prin Macedonia
şi a plecat cu corabia din Filipi, ca să se ducă la Troa, oraş al Asiei, unde
se înălţa altădată vestita cetate Troia. Se vede cât de multe primejdii îi
stăteau în cale slujitorului scump al Domnului. El spune: „În primejdii din
partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor..." (2
Corinteni 11:26).
Ajungând
la Troa, Pavel şi cei ce-l însoţeau au rămas acolo câteva zile. A sosit şi cea
dintâi zi a săptămânii. Această zi este aceea pe care noi o numim duminica sau
ziua Domnului. Nu trebuie să credem că e tot una cu ziua Sabatului; aceasta
este a şaptea zi din săptămână, cu care creştinii n-au nimic a face. Sabatul
este ziua pe care Domnul Isus, dat morţii prin mâna celor nelegiuiţi, a
petrecut-o în mormânt. Duminica este ziua slăvită, în care a înviat. Duminica
deci este ziua creştinilor. Aşadar, în această cea dintâi zi a săptămânii,
ucenicii din Troa erau adunaţi seara într-o cameră de la catul al treilea.
Pavel şi prietenii săi erau în mijlocul lor. Care era scopul acestei adunări?
Ca să fie cu Pavel şi să-l asculte? Nu. Era ca să fie toţi împreună, Pavel ca
şi ceilalţi, cu Domnul, adunaţi în jurul Lui, ca să frângă pâinea. Aceasta
înseamnă a lua împreună cina sau masa Domnului, pe care a rânduit-o El Însuşi
înainte de moartea Sa; înseamnă a mânca pâinea, care aminteşte trupul Său dat
pentru noi, şi a bea vinul, prin care ne aducem aminte de sângele Său vărsat pe
cruce, ca să ne mântuiască. Făcând aceasta împreună, creştinii mărturisesc că
sunt răscumpăraţi de Domnul Isus şi sunt mădulare ale trupului Său, care este
Adunarea. În acelaşi timp, ei vestesc moartea Domnului până va veni El. Domnul
Isus a voit astfel ca preaiubiţii Săi răscumpăraţi să-şi aducă aminte de marea
dragoste cu care i-a iubit şi să-i facă să înţeleagă, în acelaşi timp, că şi ei
trebuie să se iubească unii pe alţii. Ce fericită adunare! Ce sărbătoare
frumoasă pe pământ! Ea ne duce cu gândul la acea clipă preafericită când
sfinţii în cer vor fi împrejurul Mielului înjunghiat şi-I vor aduce laudă.
Pavel
era şi el printre ucenicii din Troa. Fără îndoială că pentru ei era o bucurie
şi o fericire să-l vadă şi să-l audă, dar nu pentru aceasta se adunaseră ei.
Erau acolo, mai spunem odată, şi el şi ei, ca să fie cu Domnul şi să-şi aducă
aminte de El.