SFÂRŞITUL
APOSTOLILOR PAVEL ŞI PETRU
Înainte
de a continua istoria Adunării Domnului Cristos pe pământ, vom mai spune câteva
cuvinte cu privire la apostolii pe care Domnul i-a ales şi i-a trimis să
vestească Evanghelia. Acum nu mai avem drept călăuză istorisirea dată chiar de
Dumnezeu, prin pana lui Luca în Faptele Apostolilor, ci ceea ce ne spun scriitorii
vechi, care, ca toţi oamenii, au putut totuşi să se înşele sau să nu aibă
totdeauna ştirile cele adevărate.
Apostolul
Pavel a fost dus arestat la Roma ca să fie judecat de împăratul, la care făcuse
apel. A stat acolo doi ani, într-o stare de arest nu tocmai aspră. Locuia,
păzit de un ostaş, într-o casă pe care o luase cu chirie; primea pe toţi care
veneau să-l vadă, propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu şi învăţa pe oameni, cu
toată îndrăzneala şi fără nici o piedică, cele privitoare la Domnul Isus Cristos.
Lucrarea sa de aici a avut roade. Era înconjurat de mai mulţi prieteni şi
tovarăşi de lucru, ca: Luca, Epafras, Marcu, Dima şi alţii. Primea pe cei
trimişi de adunările îndepărtate, cum a fost Epafrodit, de exemplu, venit de la
Filipi, ca să aducă apostolului daruri din partea filipenilor, care aveau pe
inimă să îngrijească de cele ce ar avea nevoie apostolul. Tot de acolo a scris
frumoasele şi scumpele epistole către Filipeni, Coloseni şi Filimon, epistole
care vor rămâne pentru învăţătura şi zidirea Bisericii lui Dumnezeu până la
sfârşit.
Astfel,
această închisoare n-a ţinut pe loc râvna sa pentru lucrul Domnului. Omul care
iubeşte pe Isus găseşte totdeauna prilej să se ocupe cu El în toate
împrejurările, fie că este sănătos sau bolnav, liber sau rob, sărac sau bogat,
tânăr sau bătrân. E aşa cum spunea Pavel: „Cristos va fi glorificat cu
îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea; căci
pentru mine a trăi este Cristos" (Filipeni 1:20-21).
După
aceşti doi ani, Pavel a fost lăsat liber. Fără îndoială că învinuirile aduse
împotriva lui de către iudei n-au fost găsite întemeiate de care împărat şi
astfel a scăpat de orice pedeapsă. Chiar guvernatorul Festus şi împăratul
Agripa judecaseră tot aşa. Ce va fi făcut apostolul după ce s-a văzut liber?
Din mai multe locuri din epistolele sale, se poate vedea că a vizitat adunările
din Grecia şi din Asia, şi se crede că s-a dus şi în Spania, cum îşi arătase
dorinţa de mult timp. În acest timp scurt de libertate şi-a scris întâia
epistolă către scumpul său „copil" Timotei şi cea către Tit, dându-le
îndrumări asupra felului „cum trebuie să se poarte în casa lui Dumnezeu, care
este Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlpul şi temelia adevărului" (1 Timotei
3:14-15).
Apoi,
s-a întors iarăşi la Roma. În ce împrejurare şi în ce fel nu ştim, dar a fost
din nou prins şi pus în lanţuri. De data aceasta nu mai era în închisoare ca un
cetăţean roman care făcuse apel la Cezar, ci ca un creştin, adică făcând parte
din acea partidă urâtă nu numai de iudei, ci şi de păgâni. Totodată,
întemniţarea i-a fost mult mai straşnică şi mai dureroasă decât întâia dată.
Acum a scris a doua epistolă către Timotei, în care zice: „Sufăr până acolo că
sunt legat ca un făcător de rele" (2 Timotei 2:9). A fi creştin era pe
atunci o nelegiuire vrednică de moarte; de aceea Pavel nu mai putea să scape de
pedeapsă. Deşi, după cea dintâi înfăţişare înaintea Cezarului, fusese, cum
spune el, „scăpat din gura leului" (2 Timotei 4:17), ştia totuşi că
timpul morţii i se apropia. De aceea scrie lui Timotei: „Căci eu sunt aproape
să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi timpul plecării mele a venit. M-am
luptat lupta cea bună, mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă
aşteaptă cununa dreptăţii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul,
Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc
arătarea Lui" (2 Timotei 4:6-8).
Lui
Pavel, ca unui cetăţean roman, i s-a tăiat capul pe la anul 66 sau 67. Data
morţii sale nu este bine cunoscută, nici împrejurările în care a avut loc. Ne
închipuim că şi-a dat cu bucurie capul călăului, căci, dacă pentru el „a trăi
era Cristos", atunci şi a „muri era un câştig" (Filipeni 1:21). Îi
plăcea mai bine „să părăsească trupul acesta, ca să fie acasă la Domnul"
(2 Corinteni 5:8).
Dar
cu Petru ce s-a întâmplat? În privinţa lui avem mai puţine cunoştinţe decât în
privinţa lui Pavel. După ce Pavel s-a dus la Ierusalim ca să se precizeze dacă neamurile
trebuiau sau nu să păzească Legea lui Moise (Faptele Apostolilor 15), cartea
Faptelor Apostolilor nu ne mai vorbeşte despre Petru. Ştim din epistola către
Galateni că s-a dus la Antiohia (Galateni 2:11). Mai târziu îl găsim în Babilon
care nu mai era marea cetate, a cărei strălucire o lăuda mândrul Nebucadneţar,
dar era încă în fiinţă şi adăpostea o mare colonie de iudei, printre care
pătrunsese creştinismul. De acolo şi-a scris Petru întâia epistolă către
creştinii dintre iudei care erau împrăştiaţi în ţinuturile ce alcătuiesc acum
Asia Mică. Era un timp de prigoană şi de mari suferinţe pentru aceşti
credincioşi. El le scrie: „Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc
din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar
întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de
suferinţele lui Cristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea
slavei Lui... Dacă suferă (cineva) pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine,
ci să slăvească pe Dumnezeu în numele acesta" (1 Petru 4:12, 3-16).
Apostolul încurajează pe fraţii săi în suferinţă, punându-le în faţă exemplul
Domnului Isus, care a suferit pentru noi, El, Cel drept pentru cei nedrepţi
şi-i îndeamnă să umble în dragoste, smerenie şi sfinţenie, aşteptând
descoperirea Domnului Isus Cristos, adică venirea Sa în slavă.
Nu se
ştie de unde a scris apostolul Petru epistola a doua, dar din cuprinsul ei se
vede că, şi el, ca şi Pavel, aştepta să plece curând din această lume. Ca un
păstor credincios, căruia Domnul îi încredinţase oile Sale (Ioan 21:15-17), el
înştiinţează încă odată pe sfinţi, spunându-le: „Socotesc că este drept ca,
atâta timp cât mai sunt în cortul acesta, să vă ţin treji, aducându-vă aminte;
căci ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va avea loc curând, aşa cum mi-a făcut
cunoscut Domnul nostru Isus Cristos. Dar îmi voi da silinţa ca şi după plecarea
mea să vă puteţi aduce totdeauna aminte de aceste lucruri" (2 Petru 1:13-15).
El caută să-i păzească de învăţători mincinoşi, de necredincioşi şi de
batjocoritori. Şi după cum apostolul Pavel privea înainte spre ziua venirii
Domnului Cristos, tot aşa şi Petru îndreaptă privirile creştinilor spre ziua
lui Dumnezeu, pentru care pământul şi cerurile vor trece, când cei nelegiuiţi
vor cădea sub judecată, dar când sfinţii îşi vor avea locuinţa sub cerurile
cele noi şi pe un pământ nou, unde locuieşte dreptatea. Ce mângâiere pentru
creştinii prigoniţi; ce nădejde pentru credincioşii din toate timpurile, dar ce
grozavă înştiinţare pentru cei necredincioşi!
Se
pare că Petru a suferit chinul morţii la Roma, în prigonirile ce au avut loc
sub Nero. Un vechi scriitor, Ambrozie din Milan, istoriseşte că unii creştini
din Roma rânduiseră ca Petru să fugă din oraş. Apostolul a ascultat de dorinţa
lor, dar, când a ajuns la porţile cetăţii, a întâlnit pe Domnul. „Unde Te duci,
Doamne?" L-a întrebat Petru. Domnul i-a răspuns: „Mă duc la Roma, ca să
fiu răstignit din nou." Petru a văzut în aceste cuvinte o mustrare şi s-a
înapoiat în cetate. Aceasta poate să fi fost o viziune sau o întâmplare
închipuită păstrată de tradiţie. Oricum ar fi, ştim că Domnul zisese lui Petru,
după învierea Sa: „Când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde
voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge
şi te va duce unde nu voieşti." Iar evanghelistul adaugă: „A zis lucrul acesta
ca să arate cu ce fel de moarte va slăvi Petru pe Dumnezeu" (Ioan 21:18-19).
Se crede că Petru a fost răstignit. Se povesteşte că, pe când îl duceau să fie
chinuit, a cerut, ca o favoare pentru el, să fie răstignit cu capul în jos,
nesocotindu-se vrednic să sufere în felul cum a suferit Domnul său. Cererea i-a
fost îndeplinită. Data exactă a morţii lui, ca şi cea a lui Pavel, nu e
cunoscută; trebuie să fi fost anul 67 sau 68 după Cristos.
Vom
spune mai departe câteva cuvinte şi despre ceilalţi apostoli. Deocamdată vom
vedea cele dintâi suferinţe pe care le-au îndurat creştinii, în general, din
partea păgânilor.