LUCRAREA
LUI PAVEL LA TESALONIC ŞI LA BEREEA
Pavel
şi Sila, părăsind cetatea Filipi, au lăsat pe Timotei şi pe Luca să înveţe şi
să întărească pe sfinţi; iar ei s-au îndreptat spre Tesalonic, altă cetate
însemnată a Macedoniei, care există şi azi. Aici se găsea o sinagogă a iudeilor.
Era un centru, unde veneau iudeii din cetăţile vecine, ca să se adune în zilele
de Sabat.
Cu
toate că suferise mult în Filipi, Pavel era plin de îndrăzneală în slujba
scumpului său Stăpân şi gata să vestească Evanghelia, oricât l-ar fi costat.
Astfel a intrat cu îndrăzneală în sinagogă, după obiceiul pe care-l avea de a
aduce vestea cea bună, mai întâi celor din neamul său. De bună seamă că a găsit
aici mulţi ascultători, iudei şi greci prozeliţi, adică păgâni care învăţaseră
să cunoască pe adevăratul Dumnezeu şi care luau parte la slujba religioasă ce
se făcea în sinagogă. Această slujbă consta din rugăciuni şi din citirea
anumitor texte din Scriptură, la care se adăugau unele îndemnuri (vezi Luca 4:16-27
şi Faptele Apostolilor 13:14,15), ce erau date de cei ce se credeau chemaţi
pentru aceasta sau de aceia care erau invitaţi de mai marii sinagogii.
Apostolul
Pavel s-a folosit de această libertate, ca să înfăţişeze adevărul lui Dumnezeu
cu privire la Domnul Isus, adevăr care îi umplea inima. Trei zile de Sabat,
apostolul a vorbit cu ei din Scripturile Sfinte, pe care aceştia le respectau
ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Şi ce le înfăţişa el, sprijinindu-se pe aceste
scrieri sfinte? Două lucruri: cel dintâi era acela că Domnul Cristos, adică
Mesia, pe care-L aşteptau iudeii, trebuia să sufere şi să învieze din morţi,
fiindcă Scripturile spuneau acestea (Isaia 53 şi Psalmul 16) şi pentru că
lucrul acesta era de neapărată nevoie pentru mântuirea noastră. Dar iudeii,
plini de gândurile lor pământeşti, nu voiau să vadă în Mesia decât un împărat
puternic, care să-i scoată de sub jugul vrăjmaşilor lor. Ei nu se puteau
obişnui cu gândul că acest Mesia trebuia mai întâi să sufere, să moară şi să
învieze, apoi să intre în slava Sa.
Al
doilea lucru pe care-l înfăţişa Pavel este că Isus din Nazaret, Cel al cărui
nume ajunsese la urechile iudeilor, era cu adevărat Cristosul, Mesia vestit de
proroci. Apostolul putea să arate că s-au împlinit Scripturile în naşterea,
viaţa şi moartea Lui. În ce priveşte învierea Sa, nu erau atâţia martori? Nu-L
văzuse şi auzise chiar el, Pavel, pe Domnul Cristos în slava dumnezeiască, aşa
că din hulitor şi prigonitor a ajuns credincios şi apostol? Dar ruşinea crucii
era un lucru pe care iudeii nu-l puteau suferi. Cristos răstignit era pentru ei
o nebunie.
Totuşi
puterea harului a lucrat în sufletele multora. Duhul Sfânt a sădit Cuvântul în
cugetul şi în inima lor: au primit cu bucurie ce le spunea Pavel, ca fiind nu
cuvântul oamenilor, ci Cuvântul lui Dumnezeu. Printre cei care au crezut şi au
trecut de partea lui Pavel şi lui Sila se găseau iudei, o mare mulţime de greci
prozeliţi, femei de frunte în număr destul de mare şi păgâni, care s-au întors
de la idoli la Dumnezeu, ca să slujească Dumnezeului celui viu şi adevărat şi
să aştepte din ceruri pe Domnul Isus, Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi. Întoarcerea
Domnului Isus, ca să ia cu El pe preaiubiţii Lui, era totodată un adevăr pe
care Pavel îl vestea celor întorşi de curând la Dumnezeu. Apostolul şi-a
îndeplinit cu bucurie slujba sa printre aceşti creştini tineri în credinţă, dar
plini de dragoste şi de nădejde. El îi îngrijea cum îşi îngrijeşte copiii o
doică, lucrând zi şi noapte cu mâinile lui ca să nu fie sarcină nici unuia
dintre ei, dându-le astfel, pe lângă învăţături, exemplul unei vieţi de om
sfânt, ca şi ei să înveţe să meargă într-un chip vrednic de Dumnezeu (vezi 1 Tesaloniceni
1 şi 2).
Însă,
în timp ce lucrarea lui Dumnezeu înainta astfel, Vrăjmaşul nu dormea: în
curând a stârnit o prigonire. Ea a venit şi de data aceasta tot de la iudeii necredincioşi.
Plini de mânie, când au văzut că adunarea lui Dumnezeu se alcătuieşte în numele
Domnului Cristos, au asmuţit pe nişte oameni fără căpătâi din mulţime şi, cu
ajutorul lor, s-au năpustit asupra casei unde locuiau Pavel şi Sila, ca să-i
scoată de acolo şi să-i aducă afară la poporul înfuriat. Negăsind pe apostoli,
au pus mâna pe Iason, stăpânul casei, care era unul din noii creştini, şi l-au
târât împreună cu vreo câţiva fraţi înaintea mai marilor cetăţii. Dar ce vină
puteau să le aducă? Că au primit pe aceşti oameni care, ziceau ei, „au răscolit
lumea". Era adevărată această învinovăţire? Nu. Apostolii vesteau pacea:
pacea cu Dumnezeu şi pacea între oameni. Cei care „răscoleau" erau Satan
şi uneltele lui, oamenii care nu voiau să primească pe Domnul Isus, de teamă că
au să fie abătuţi de la faptele lor rele. Însă creştinilor li se mai aducea o
învinovăţire. Erau învinuiţi că nu ascultă de legile Cezarului, împăratul
roman, şi că spun că este un alt împărat, Isus. Era oare adevărat? Nu.
Apostolii îndemnau pe credincioşi să fie supuşi stăpânirilor, ca unele ce sunt
rânduite de Dumnezeu, iar Domnul Isus spusese: „Împărăţia Mea nu e din lumea
aceasta" (Ioan 18:36; Romani 13:1).
Mai-marii
şi cei care au auzit aceste cuvinte de învinovăţire s-au tulburat. Dar,
întrucât Iason şi ceilalţi fraţi locuiau în cetate şi deci erau bine cunoscuţi,
s-au mărginit să le ceară o garanţie că, din partea lor, n-a fost tulburată
ordinea publică; şi aşa le-au dat drumul.
Îndată
după aceea, fraţii au trimis noaptea pe Pavel şi pe Sila, ca să-i pună la adăpost
de ura iudeilor, care ar fi putut să-i învinuiască mai uşor că sunt
răzvrătitori, întrucât erau străini.
Însă,
în mijlocul prigonirilor, lucrarea lui Dumnezeu se întindea şi Adunarea
Domnului creştea. În Tesalonic se alcătuise o adunare şi, mai târziu, Pavel,
scriindu-i, i se adresa în chipul următor: „Pavel, Silvan (sau Sila) şi
Timotei, către Biserica tesalonicenilor, care este în Dumnezeu Tatăl şi în
Domnul Isus Cristos: Har vouă şi pace!..." Vedem în această epistolă că
prigonirea nu s-a oprit după plecarea apostolilor, căci Pavel zice: „...Pentru
că şi voi aţi suferit acelaşi lucruri din partea celor de un neam cu voi, ca şi
ele din partea iudeilor". Dar, în mijlocul necazurilor, ei au rămas
statornici şi inima lui Pavel era plină de mângâiere. El zice: „Cine este
nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de laudă? Nu sunteţi voi, înaintea
Domnului nostru Isus Cristos, la venirea Lui?" (1 Tesaloniceni 1:1; 2:14,
9).
Ceea
ce bucură inima unui slujitor al lui Dumnezeu este mai întâi întoarcerea sufletelor
la Dumnezeu, iar apoi să vadă aceste suflete rămânând statornice şi crescând în
cunoaşterea şi dragostea Domnului, mergând într-un chip vrednic de El.
Fraţii
din Tesalonic au trimis pe Pavel şi pe Sila la Bereea, altă cetate a
Macedoniei, spre miazăzi-apus de Tesalonic. Pe Pavel l-au însoţit şi câţiva
creştini din Tesalonic, care au rămas împreună cu el. Doi dintre ei sunt
pomeniţi mai departe şi anume Aristarh şi Secund (Faptele Apostolilor 20:4). Şi
Timotei s-a întâlnit cu Pavel la Bereea. Ce mângâiere pentru apostol să se
găsească împreună cu aceşti credincioşi tovarăşi de lucru şi de rugăciuni!
Totodată, îl vedem plin de îndrăzneală intrând cu Sila, la Bereea, în sinagoga iudeilor,
ca să le vestească Evanghelia. Iudeii de aici n-au arătat împotrivire: aveau o
inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic şi n-aveau prejudecăţi cu privire la
gândurile sau la tradiţia lor. Pavel le-a vestit aceleaşi adevăruri ca şi
celor din Tesalonic şi le dovedea cu Scriptura. Cei din Bereea, plini de
bunăvoinţă, s-au apucat să cerceteze în fiecare zi Scripturile, ca să vadă dacă
învăţătura lui Pavel se potrivea cu ele. Acelaşi lucru îndemna şi Domnul Isus
pe iudei, când le spunea: „Cercetaţi Scripturile... căci tocmai ele mărturisesc
despre Mine" (Ioan 5:39).
Urmarea
vestirii Evangheliei şi a învăţăturilor date de apostoli n-a întârziat să se
arate în aceste inimi bine pregătite. Sămânţa fusese aruncată în pământ bun.
Cuvântul fusese ascultat şi înţeles şi a adus rod. Mulţi iudei din Bereea au
crezut, de asemenea multe din femeile cu vază ale grecilor, cum şi alţi oameni
în număr destul de mare. Aceste femei şi aceşti oameni erau prozeliţi, adică,
precum am spus şi mai înainte, oameni născuţi în păgânism, dar aduşi la
cunoaşterea adevăratului Dumnezeu. De aici şi din alte locuri, vedem că
Evanghelia era bine primită de prozeliţi.
Aşa
s-a întemeiat adunarea din Bereea. Însă slujitorii lui Dumnezeu nu şi-au putut
continua în linişte, multă vreme, lucrarea lor. Iudeii necredincioşi din
Tesalonic au auzit că Pavel vestea Cuvântul lui Dumnezeu la Bereea. Numaidecât
au venit acolo, mânaţi de ura lor împotriva lui Pavel şi împotriva Numelui
Domnului Isus, şi au răsculat şi acolo mulţimea, fireşte, prin aceleaşi
mijloace pe care le-au întrebuinţat şi la Tesalonic. Ura lor se îndrepta mai
ales împotriva lui Pavel; ar fi voit să ia viaţa acestui martor credincios al
Domnului, a cărui întoarcere la Dumnezeu era o dovadă destul de izbitoare a
puterii Domnului Cristos. De aceea, fraţii din Bereea au trimis numaidecât pe
Pavel spre mare, luând măsuri ca iudeii, care voiau să-l urmărească, să-i
piardă urma. Cei care însoţeau pe apostol, l-au dus până la Atena, la o mare
depărtare de Macedonia. Sila şi Timotei au rămas la Bereea, ca să continue să
înveţe pe creştini. Pavel le spusese să vină cât mai curând la el.