Biserica sau Adunarea > Cei dintâi misionari printre păgâni - Antiohia


CEI DINTÂI MISIONARI PRINTRE PĂGÂNI - ANTIOHIA

În timp ce în Cezareea Petru primea neamurile în Adunarea lui Dumnezeu, Domnul, care întrebuinţează vasele pe care le vrea, călăuzea nişte smeriţi misionari, ale căror nume nu ne sunt cunoscute, ca să vestească Evanghelia păgânilor din marele oraş Antiohia.

Această cetate vestită în vechime, al treilea oraş din imperiul roman şi poreclit „Regina Răsăritului", era aşezată într-o câmpie roditoare, pe malul fluviului Aronte, la 27 km de mare. Se zice că ar fi avut vreo 700.000 locuitori, toţi păgâni, afară de un mic număr de iudei, care se statorniciseră acolo. Azi este un oraş decăzut faţă de strălucirea de odinioară.

În timp ce oraşele mari se năruie, iar slava lumii dispare, ceea ce vine din partea lui Dumnezeu rămâne pentru totdeauna. O amintire nepieritoare se leagă de acest oraş. Aici, pentru întâia dată, ucenicilor Domnului li s-a dat numele de „creştini" (Fap­tele Apostolilor 11:26).

Am văzut că, după moartea lui Ştefan, s-a dezlănţuit o mare prigoană împotriva Adunării din Ierusalim, aşa că un mare număr de ucenici au părăsit acest oraş şi s-au împrăştiat mai întâi în Iudeea şi Samaria şi apoi mai departe. Au fost unii care, mergând pe ţărmul Mediteranei, au trecut în Fenicia şi au ajuns în cele din urmă în Antiohia. Însă, părăsind Ierusalimul, aceşti ucenici ai Domnului duceau în inima lor o comoară, pe care nu le-o puteau răpi oamenii. Era cunoştinţa Domnului Isus ca Mântuitor al lor, viaţa lui Dumnezeu în sufletele lor, bucuria dragostei lui Dumnezeu în inima lor şi, prin urmare, pacea şi fericirea.

Acestea erau gândurile ucenicilor împrăştiaţi, care fugeau de prigoană. Viaţa şi vorbele lor dădeau mărturie despre Domnul Isus. Pe oriunde mergeau, răspândeau mirosul de bună mireas­mă a Domnului Cristos: vesteau Cuvântul lui Dumnezeu. Nu erau apostoli, ci simpli credincioşi, plini de dragostea Domnului Cristos.

Totuşi, prinşi încă în gândurile tradiţiei lor religioase, cei mai mulţi din cei împrăştiaţi vesteau pe Domnul Cristos numai iudeilor. Însă Duhul lui Dumnezeu, care călăuzise pe Petru la Cezareea, a lucrat în inima câtorva din cei care au venit la Antiohia, şi mişcaţi de starea tristă a închinării la idoli şi totodată mânaţi de dragostea Mântuitorului care a murit pentru toţi, au căutat să vorbească şi păgânilor şi să le vestească pe Domnul Isus. Aceasta este Evanghelia.

Domnul ne-a arătat că ucenicii Săi, vestind Numele Său la păgâni, pătrunseseră bine în gândurile inimii Sale. Mâna Sa, adică puterea Sa era cu ei; a lucrat prin Duhul Său în inimile celor ce ascultau Cuvântul lui Dumnezeu în aşa fel că un mare număr s-a întors la Domnul, lăsând la o parte idolii lor urâcioşi şi părăsind viaţa păgână.

Aceste veşti bune au ajuns la Ierusalim. Adunarea le-a înţeles şi putem fi siguri că, pregătiţi cum erau prin întoarcerea lui Corneliu, această arătare nouă a harului lui Dumnezeu faţă de păgâni a bucurat nespus de mult inima celor credincioşi. Ei vedeau în chip lămurit că Dumnezeu a dat şi neamurilor pocă­inţa, ca să aibă viaţa.

Însă era nevoie ca Adunarea din Ierusalim, unde locuiau apostolii, să-şi arate interesul ei faţă de aceşti credincioşi de curând, care făceau parte acum din Adunarea lui Dumnezeu. Domnul vrea să ne înveţe şi pe noi că, deşi sunt adunări în diferite locuri, ele sunt în legătură unele cu altele. Aşadar, Adunarea din Ierusalim a trimis pe Barnaba la Antiohia. Barnaba era acel levit din insula Cipru, care şi-a vândut un ogor, al cărui preţ l-a pus la picioarele apostolilor, ca să fie împărţit săracilor Adunării. Era o inimă predată în totul Domnului. Mai mult, el ştia să cunoască sufletele, să le sprijine şi să le întărească în încercare. Este aşa cum îl arată numele său, când i se spune „fiul mângâierii" (Faptele Apostolilor 4:36); faptul următor ni-l arată ca atare. Când Saul, după întoarcerea sa la Dumnezeu, a fost silit să părăsească Damascul, pentru că iudeii voiau să-l omoare, a venit la Ierusalim, însă acolo nimeni nu voia să-l primească; se temeau de el; nu credeau că a ajuns ucenic. Atunci Barnaba, văzând în el lucrarea lui Dumnezeu, l-a luat cu el şi l-a dus la apostoli, cărora le-a istorisit cum Domnul a întors la El pe cel ce-i prigonea. Vedem în această purtare a lui o frumoasă trăsătu­ră a firii lui Barnaba. Sfântul Duh întăreşte, prin mărturia pe care o dă despre Barnaba, ceea ce se vede din faptele lui, căci găsim scris: „Barnaba era un om bun, plin de Duh Sfânt şi de credinţă" (Faptele Apostolilor 11:24). Era un om de bine, bun şi cinstit în firea lui ca om, dar la aceasta se adăuga ceea ce e de mai mare preţ şi fără care cea mai frumoasă fire n-ar face nimic în slujba lui Dumnezeu: darul ceresc al Sfântului Duh umplea pe Barnaba cu viaţa lui Dumnezeu, şi credinţa, prin care aştepta totul de la Dumnezeu şi-şi punea în El toată încrederea.

Acest om de bine, care iubea pe Domnul Isus, s-a bucurat mult când a văzut că harul lui Dumnezeu s-a întins şi în Antiohia şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu inima hotărâtă, alipiţi de Domnul.

Lucrarea lui Barnaba la Antiohia a fost binecuvântată: o mare mulţime de oameni s-a adăugat la Domnul. Luaţi seama la aceste cuvinte: „s-a adăugat la Domnul." Cei care sunt mântuiţi nu sunt adăugaţi unei adunări omeneşti, ci Domnului, ca unii care fac parte din poporul Său ceresc, ca mădulare ale Trupului Său. Totul era numai spre slava Domnului.

Lucrarea harului întinzându-se astfel, Barnaba a simţit nevoia unuia cu care să lucreze împreună, ca să-l ajute în slujba sa. S-a gândit la Saul, care de bună seamă că-i istorisise cum Domnul, atunci când i S-a arătat, l-a hotărât să ducă Evanghelia la neamuri. Saul dăduse prin sinagogi şi printre iudei o bună mărturie despre credinţa sa în Domnul Isus; el aştepta însă chemarea Domnului, pentru a-şi începe slujba printre păgâni.

Unde se afla Saul atunci? Nu mai era în Ierusalim; predicase acolo pe Domnul Cristos, dar iudeii, plini de ură împotriva celui ce fusese unul din sprijinitorii lor cei mai de seamă, dar care se întorsese la Domnul, au voit să-l omoare. Atunci fraţii l-au dus la Cezareea, de unde a plecat la Tars, oraşul său de naştere. Acolo s-a dus Barnaba să-l caute. Saul a venit deci cu el la Antiohia şi timp de un an întreg au luat parte la adunările Bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni, întărind pe cei întorşi de curând la Domnul şi vestind Evanghelia.

Această lucrare minunată a Duhului lui Dumnezeu, care făcea ca păgânii să se întoarcă de la idoli la Dumnezeul cel viu şi adevărat, a mişcat mult pe locuitorii din Antiohia. Aceştia vedeau pe noii născuţi vorbind despre Domnul Cristos, de care se alipiseră, şi i-au numit creştini, adică cei care sunt ai lui Cristos. În gura păgânilor, aceasta era o vorbă de batjocură. Dar ce nume frumos!

Creştinii din Antiohia înţelegeau bine ce însemna a fi al Domnului Cristos. Ei îşi dădeau seama că erau strâns uniţi cu ceilalţi ucenici ai Domnului din orice neam şi că aveau să le dea mărturie prin dragostea lor. Nişte proroci, adică nişte credincioşi având darul prorociei, venind din Ierusalim la Antiohia (unul din ei se chema Agab), au vestit prin Duhul că va fi o foamete mare peste tot pământul. Numaidecât ucenicii, având inima mişcată de dragoste pentru fraţii lor din Iudeea, rămaşi săraci din cauza persecuţiei, le-au trimis, prin Barnaba şi Saul, un ajutor, după puterea lor. Astfel, aceşti păgâni, întorşi la Dum­nezeu, arătau prin viaţa de toate zilele că erau mădulare ale trupului Domnului Cristos şi ale familiei lui Dumnezeu, întoc­mai ca şi creştinii dintre iudei.



Persoane interesate