CEI
DINTÂI MISIONARI PRINTRE PĂGÂNI - ANTIOHIA
În
timp ce în Cezareea Petru primea neamurile în Adunarea lui Dumnezeu, Domnul,
care întrebuinţează vasele pe care le vrea, călăuzea nişte smeriţi misionari,
ale căror nume nu ne sunt cunoscute, ca să vestească Evanghelia păgânilor din
marele oraş Antiohia.
Această
cetate vestită în vechime, al treilea oraş din imperiul roman şi poreclit
„Regina Răsăritului", era aşezată într-o câmpie roditoare, pe malul
fluviului Aronte, la 27 km de mare. Se zice că ar fi avut vreo 700.000
locuitori, toţi păgâni, afară de un mic număr de iudei, care se statorniciseră
acolo. Azi este un oraş decăzut faţă de strălucirea de odinioară.
În timp
ce oraşele mari se năruie, iar slava lumii dispare, ceea ce vine din partea lui
Dumnezeu rămâne pentru totdeauna. O amintire nepieritoare se leagă de acest
oraş. Aici, pentru întâia dată, ucenicilor Domnului li s-a dat numele de „creştini"
(Faptele Apostolilor 11:26).
Am
văzut că, după moartea lui Ştefan, s-a dezlănţuit o mare prigoană împotriva
Adunării din Ierusalim, aşa că un mare număr de ucenici au părăsit acest oraş
şi s-au împrăştiat mai întâi în Iudeea şi Samaria şi apoi mai departe. Au fost
unii care, mergând pe ţărmul Mediteranei, au trecut în Fenicia şi au ajuns în
cele din urmă în Antiohia. Însă, părăsind Ierusalimul, aceşti ucenici ai
Domnului duceau în inima lor o comoară, pe care nu le-o puteau răpi oamenii.
Era cunoştinţa Domnului Isus ca Mântuitor al lor, viaţa lui Dumnezeu în
sufletele lor, bucuria dragostei lui Dumnezeu în inima lor şi, prin urmare,
pacea şi fericirea.
Acestea
erau gândurile ucenicilor împrăştiaţi, care fugeau de prigoană. Viaţa şi
vorbele lor dădeau mărturie despre Domnul Isus. Pe oriunde mergeau, răspândeau
mirosul de bună mireasmă a Domnului Cristos: vesteau Cuvântul lui Dumnezeu. Nu
erau apostoli, ci simpli credincioşi, plini de dragostea Domnului Cristos.
Totuşi,
prinşi încă în gândurile tradiţiei lor religioase, cei mai mulţi din cei
împrăştiaţi vesteau pe Domnul Cristos numai iudeilor. Însă Duhul lui Dumnezeu,
care călăuzise pe Petru la Cezareea, a lucrat în inima câtorva din cei care au
venit la Antiohia, şi mişcaţi de starea tristă a închinării la idoli şi totodată
mânaţi de dragostea Mântuitorului care a murit pentru toţi, au căutat să
vorbească şi păgânilor şi să le vestească pe Domnul Isus. Aceasta este
Evanghelia.
Domnul
ne-a arătat că ucenicii Săi, vestind Numele Său la păgâni, pătrunseseră bine în
gândurile inimii Sale. Mâna Sa, adică puterea Sa era cu ei; a lucrat prin Duhul
Său în inimile celor ce ascultau Cuvântul lui Dumnezeu în aşa fel că un mare
număr s-a întors la Domnul, lăsând la o parte idolii lor urâcioşi şi părăsind
viaţa păgână.
Aceste
veşti bune au ajuns la Ierusalim. Adunarea le-a înţeles şi putem fi siguri că,
pregătiţi cum erau prin întoarcerea lui Corneliu, această arătare nouă a
harului lui Dumnezeu faţă de păgâni a bucurat nespus de mult inima celor
credincioşi. Ei vedeau în chip lămurit că Dumnezeu a dat şi neamurilor pocăinţa,
ca să aibă viaţa.
Însă
era nevoie ca Adunarea din Ierusalim, unde locuiau apostolii, să-şi arate
interesul ei faţă de aceşti credincioşi de curând, care făceau parte acum din
Adunarea lui Dumnezeu. Domnul vrea să ne înveţe şi pe noi că, deşi sunt adunări
în diferite locuri, ele sunt în legătură unele cu altele. Aşadar, Adunarea din
Ierusalim a trimis pe Barnaba la Antiohia. Barnaba era acel levit din insula
Cipru, care şi-a vândut un ogor, al cărui preţ l-a pus la picioarele
apostolilor, ca să fie împărţit săracilor Adunării. Era o inimă predată în
totul Domnului. Mai mult, el ştia să cunoască sufletele, să le sprijine şi să
le întărească în încercare. Este aşa cum îl arată numele său, când i se spune
„fiul mângâierii" (Faptele Apostolilor 4:36); faptul următor ni-l arată ca
atare. Când Saul, după întoarcerea sa la Dumnezeu, a fost silit să părăsească
Damascul, pentru că iudeii voiau să-l omoare, a venit la Ierusalim, însă acolo
nimeni nu voia să-l primească; se temeau de el; nu credeau că a ajuns ucenic.
Atunci Barnaba, văzând în el lucrarea lui Dumnezeu, l-a luat cu el şi l-a dus
la apostoli, cărora le-a istorisit cum Domnul a întors la El pe cel ce-i
prigonea. Vedem în această purtare a lui o frumoasă trăsătură a firii lui
Barnaba. Sfântul Duh întăreşte, prin mărturia pe care o dă despre Barnaba, ceea
ce se vede din faptele lui, căci găsim scris: „Barnaba era un om bun, plin de
Duh Sfânt şi de credinţă" (Faptele Apostolilor 11:24). Era un om de bine,
bun şi cinstit în firea lui ca om, dar la aceasta se adăuga ceea ce e de mai
mare preţ şi fără care cea mai frumoasă fire n-ar face nimic în slujba lui
Dumnezeu: darul ceresc al Sfântului Duh umplea pe Barnaba cu viaţa lui
Dumnezeu, şi credinţa, prin care aştepta totul de la Dumnezeu şi-şi punea în El
toată încrederea.
Acest
om de bine, care iubea pe Domnul Isus, s-a bucurat mult când a văzut că harul
lui Dumnezeu s-a întins şi în Antiohia şi i-a îndemnat pe toţi să rămână cu
inima hotărâtă, alipiţi de Domnul.
Lucrarea
lui Barnaba la Antiohia a fost binecuvântată: o mare mulţime de oameni s-a
adăugat la Domnul. Luaţi seama la aceste cuvinte: „s-a adăugat la Domnul."
Cei care sunt mântuiţi nu sunt adăugaţi unei adunări omeneşti, ci Domnului, ca
unii care fac parte din poporul Său ceresc, ca mădulare ale Trupului Său. Totul
era numai spre slava Domnului.
Lucrarea
harului întinzându-se astfel, Barnaba a simţit nevoia unuia cu care să lucreze
împreună, ca să-l ajute în slujba sa. S-a gândit la Saul, care de bună seamă
că-i istorisise cum Domnul, atunci când i S-a arătat, l-a hotărât să ducă
Evanghelia la neamuri. Saul dăduse prin sinagogi şi printre iudei o bună mărturie
despre credinţa sa în Domnul Isus; el aştepta însă chemarea Domnului, pentru
a-şi începe slujba printre păgâni.
Unde
se afla Saul atunci? Nu mai era în Ierusalim; predicase acolo pe Domnul Cristos,
dar iudeii, plini de ură împotriva celui ce fusese unul din sprijinitorii lor
cei mai de seamă, dar care se întorsese la Domnul, au voit să-l omoare. Atunci
fraţii l-au dus la Cezareea, de unde a plecat la Tars, oraşul său de naştere.
Acolo s-a dus Barnaba să-l caute. Saul a venit deci cu el la Antiohia şi timp
de un an întreg au luat parte la adunările Bisericii şi au învăţat pe mulţi
oameni, întărind pe cei întorşi de curând la Domnul şi vestind Evanghelia.
Această
lucrare minunată a Duhului lui Dumnezeu, care făcea ca păgânii să se întoarcă
de la idoli la Dumnezeul cel viu şi adevărat, a mişcat mult pe locuitorii din
Antiohia. Aceştia vedeau pe noii născuţi vorbind despre Domnul Cristos, de care
se alipiseră, şi i-au numit creştini, adică cei care sunt ai lui Cristos. În
gura păgânilor, aceasta era o vorbă de batjocură. Dar ce nume frumos!
Creştinii
din Antiohia înţelegeau bine ce însemna a fi al Domnului Cristos. Ei îşi dădeau
seama că erau strâns uniţi cu ceilalţi ucenici ai Domnului din orice neam şi că
aveau să le dea mărturie prin dragostea lor. Nişte proroci, adică nişte
credincioşi având darul prorociei, venind din Ierusalim la Antiohia (unul din
ei se chema Agab), au vestit prin Duhul că va fi o foamete mare peste tot
pământul. Numaidecât ucenicii, având inima mişcată de dragoste pentru fraţii
lor din Iudeea, rămaşi săraci din cauza persecuţiei, le-au trimis, prin Barnaba
şi Saul, un ajutor, după puterea lor. Astfel, aceşti păgâni, întorşi la Dumnezeu,
arătau prin viaţa de toate zilele că erau mădulare ale trupului Domnului Cristos
şi ale familiei lui Dumnezeu, întocmai ca şi creştinii dintre iudei.