CEA
DINTÂI PRIGONIRE
Până
aici, Adunarea nu era alcătuită decât din iudei din Ierusalim. Domnul însă voia
ca ea să se întindă mai departe. Înainte de moarte, El spusese: „Şi după ce voi
fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii" (Ioan 12:32).
Iudeii lepădaseră pe Domnul şi-L dăduseră la moarte. Dumnezeu arătase o
îndelungă răbdare faţă de ei, răspunzând la rugăciunea Domnului Isus: „Tată,
iartă-i" şi le trimisese înştiinţări prin apostolii şi slujitorii Săi,
care, plini de Duhul Sfânt, le vesteau iertarea şi mântuirea. Mulţi au primit
vestea cea bună şi au crezut în Domnul; dar poporul iudeu privit ca întreg,
condus de mai marii săi, preoţi şi bătrâni, s-au împotrivit Duhului Sfânt şi au
dat la moarte pe martorul credincios Ştefan, mărturisind prin aceasta în chip
vădit că n-au vrut ca Domnul Isus să domnească peste ei (Luca 19:14). Aceasta a
fost cea din urmă chemare pentru iudei ca popor; de acum ei n-aveau să mai
aştepte decât judecata, care a şi venit asupra lor curând: când Ierusalimul a
fost dărâmat, iar ei împrăştiaţi. Şi au rămas sub această judecată şi vor
rămâne până când, smeriţi, vor recunoaşte pe Acela pe care L-au lepădat, pe
Domnul Isus, ca Împărat al lui Israel. Aceasta se va întâmpla când Domnul Se va
arăta din ceruri.
Acum,
mântuirea trebuia să fie vestită samaritenilor şi neamurilor, după Cuvântul
Domnului: „Îmi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi
până la marginile pământului" (Faptele Apostolilor 1:8). Pocăinţa şi
iertarea păcatelor trebuiau vestite tuturor neamurilor, începând cu Ierusalimul.
Iudeul nu mai avea drepturi deosebite. Ca să fie mântuit, trebuia să creadă în
Domnul Isus ca orice samaritean sau păgân, şi astfel şi unii şi alţii se găseau
aşezaţi pe acelaşi tărâm în faţa lui Dumnezeu, primeau acelaşi Duh, făceau
parte din acelaşi trup al Domnului Cristos, Adunarea, şi aveau împreună intrare
la Tatăl în acelaşi Duh (Efeseni 2:17,18). Toţi alcătuiau un popor ceresc, nu
pământesc.
Să
vedem cum s-a înfăptuit aceasta. Răutatea mai marilor poporului n-a fost
potolită prin moartea lui Ştefan. Prigonirea s-a întins asupra întregii Adunări
din Ierusalim. În fruntea prigonitorilor se găsea acel tânăr numit Saul, la
picioarele căruia şi-au pus hainele cei care omorâseră cu pietre pe Ştefan. El
se învoise deci la uciderea sfântului martir şi, nemulţumit cu aceasta, mânat
de furie împotriva creştinilor, lua cu forţa pe bărbaţi şi pe femei şi-i arunca
în temniţă, dându-şi toată silinţa ca să-i facă să hulească numele
Mântuitorului.
Astfel,
prin prigoniri, Satan se silea să nimicească sau să oprească lucrarea lui
Dumnezeu. Dar se putea aşa ceva? Nu. Dumnezeu a făcut ca şi silinţele Satanei
împotriva Lui să slujească la îndeplinirea planurilor Sale de har. Urmarea
prigonirii a fost că toţi credincioşii, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin
Iudeea şi Samaria şi chiar mai departe, precum vom vedea. Şi ce-au făcut ei?
Puteau păstra în inimile lor, numai pentru ei, comoara cunoştinţei despre
Mântuitorul şi despre nădejdea lor cerească? Nu, asta nu se putea. Gura vorbeşte
despre ceea ce e plină inima. Aceşti creştini împrăştiaţi mergeau încoace şi
încolo, vestind cuvântul dumnezeiesc. Fiecare din ei, acolo unde-i călăuzea
Dumnezeu, lumina în jurul său cu razele luminii cereşti. Aşa se răspândea
vestea bună a mântuirii şi Dumnezeu făcea ca răutatea Satanei şi a oamenilor să
se întoarcă spre slava Fiului Său şi spre binele sufletelor.
Printre
cei care au părăsit Ierusalimul se afla şi Filip, unul din cei şapte aleşi
împreună cu Ştefan ca să slujească în Adunare. E cunoscut sub numele de Filip
Evanghelistul, pentru că Domnul îi dăduse într-un chip deosebit darul de a
vesti Evanghelia, adică de a duce sufletelor neîntoarse la Dumnezeu vestea bună
a mântuirii. Cel care dă daruri oamenilor şi Adunării este Domnul Isus, care S-a
înălţat la cer. Prin Duhul Său Sfânt, El hotărăşte ca unii să fie apostoli şi
proroci, iar alţii să fie păstori şi învăţători sau evanghelişti (Efeseni 4:7-12).
El îi cheamă şi îi trimite ca să pună în lucrare aceste daruri de har. Filip a
părăsit Ierusalimul, iar Domnul i-a călăuzit paşii spre Samaria, ţară aşezată
între Galileea, la miazănoapte, unde se află Nazaretul, şi Iudeea la miazăzi,
unde era marele oraş: Ierusalimul. Iudeii dispreţuiau pe samariteni, iar
aceştia nu puteau să sufere pe iudei. Ştim cum Domnul Isus trecuse de mai multe
ori prin acest ţinut şi-Şi arătase harul Său ca Mântuitor al lumii. Odată,
obosit de călătorie, S-a aşezat lângă un puţ în Samaria. O biată femeie, o mare
păcătoasă, a venit să scoată apă; şi Mântuitorul a făcut-o să cunoască apa vie
şi veşnică a harului. Femeia, crezând în El, a alergat la locuitorii din cetate
ca să le vorbească despre Isus, care a rămas la ei două zile, vestindu-le
mântuirea. Altă dată oamenii dintr-o cetate din Samaria n-au voit să-L
primească. Ucenicii ar fi voit să se coboare foc din cer şi să fie nimiciţi
aceşti oameni care nu primiseră pe Învăţătorul lor. Dar El le-a zis: „Eu n-am
venit să judec lumea, ci să mântuiesc lumea" (Luca 9:52-56; Ioan 12:47).
Acum,
Domnul Isus continuă lucrarea Sa de har faţă de bieţii samariteni dispreţuiţi
de iudei, trimiţându-le pe Filip să le aducă la cunoştinţă vestea bună a
mântuirii. Filip, prin puterea Domnului, vindeca pe bolnavi şi scotea afară
demoni. Dumnezeu dădea astfel adeverire Cuvântului Său. Mulţimile din cetate au
crezut vestea bună cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu şi la Numele Domnului
Isus; au fost botezaţi şi astfel au fost primiţi în Adunarea creştină.
Apostolii, care erau la Ierusalim, când au auzit de lucrarea minunată pe care o
făcea Dumnezeu în Samaria, au trimis acolo pe Petru şi pe Ioan. Samaritenii
credincioşi nu primiseră încă Duhul Sfânt. Domnul, în înţelepciunea Sa, nu
voia ca samaritenii, care aveau mari pretenţii, să se creadă mai presus de iudeii.
El spusese odinioară femeii din Sihar: „Mântuirea vine de la iudei" (Ioan
4:22). Numai după rugăciunea apostolilor şi după ce şi-au pus mâinile peste ei,
a venit Duhul Sfânt asupra samaritenilor. Acum erau uniţi cu Domnul Cristos, şi
în acelaşi timp cu iudeii. Nu mai era deosebire, nu mai era ură: aceeaşi
dragoste umplea inimile lor. Zidul care-i despărţea era înlăturat. Odinioară,
Ioan, în neştiinţa sa, ceruse ca focul din cer să nimicească pe samariteni;
acum el se roagă pentru ei. Apostolii, după ce au vestit Cuvântul Domnului,
s-au întors la Ierusalim şi, trecând prin Samaria, vestesc Evanghelia în mai
multe sate. Filip terminase ceea ce Domnul îi dăduse să facă în Samaria şi acum
a fost trimis să vestească Evanghelia în altă parte, însă nu mulţimilor sau
poporului întreg dintr-un oraş, ci unei singure persoane. Slujitorul Domnului
se supune Învăţătorului său: el ascultă, orice poruncă i s-ar da. Fără îndoială
că Filip îşi găsea plăcere în Samaria, în mijlocul acestui popor întors la
Dumnezeu prin mijlocirea sa şi care, de bună seamă, avea o mare dragoste faţă
de Filip. Dar un înger al Domnului îi aduce o veste: „Scoală-te şi du-te spre
miazăzi, pe drumul care coboară de la Ierusalim la Gaza şi care este
pustiu" (Faptele Apostolilor 8:26). Ce poruncă ciudată! Cui să vestească
Evanghelia? Dumnezeu ştia şi aceasta era de ajuns pentru Filip. El ascultă fără
şovăire. Aşa au făcut totdeauna adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu.
Filip
a priceput îndată de ce l-a trimis Domnul acolo. Era cineva pe acest drum
pustiu. Era un om, căpetenie de popor, venit de departe, din Etiopia, la
Ierusalim, ca să se închine lui Dumnezeu. Fără îndoială, că era un păgân care
învăţase să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, din Sfintele Scripturi, pe care le
duceau cu ei iudeii răspândiţi pretutindeni. Înapoindu-se de la Ierusalim, ce
făcea el? Se gândea la bogăţiile sale, la ţara sa sau la prietenii pe care avea
să-i vadă din nou? Nu; alte gânduri umpleau sufletul lui. Era un om care avea
nevoi adânci, pe care averile şi situaţia lui înaltă nu i le putuseră mulţumi.
Dorea să cunoască pe Dumnezeu, căruia venise să I se închine, şi pentru aceasta
citea Cuvântul Său. Putea să facă mai mult? Desigur că nu. Dar îi lipsea ceva.
Omul sufletesc, adică aşa cum suntem din fire, nu poate să înţeleagă lucrurile
lui Dumnezeu, dacă nu-i deschide ochii lumina cerească (1 Corinteni 2:14).
Acest fruntaş al poporului etiopian, care, de bună seamă, nu era lipsit de
înţelepciune omenească, nu înţelegea totuşi ce citeşte.
Dumnezeu
însă răspunde totdeauna la nevoile sufletului şi la dorinţele sincere ale
inimii. El îndemnase pe etiopian să citească un capitol care vorbea despre
Domnul Isus, şi acum, pe această cale singuratică, pe care mergea împreună cu
însoţitorii lui, se găsea un trimis al lui Dumnezeu, care avea să-l facă să
înţeleagă ceea ce era întunecos pentru mintea lui. Era Filip, căruia Duhul lui
Dumnezeu îi spusese să se apropie de carul etiopianului. Filip ascultă şi aude
pe străin citind cu glas tare, în cartea prorocului Isaia, frumosul capitol 53,
care vorbeşte despre suferinţele şi slava Domnului. Filip înţelegea bine acest
capitol; cuvintele ce le auzea înfăţişau înaintea ochilor inimii lui pe Învăţătorul
pe care-L cunoştea şi-L iubea. El voia să ştie dacă şi străinul se bucura ca el
şi-l întrebă dacă înţelege ce citeşte. Marele om etiopian nu s-a ruşinat să-şi
arate neştiinţa faţă de evanghelistul sărac, ce făcea drumul pe jos. Nu s-a
ruşinat să-l urce în carul său şi să-l aşeze lângă el. Şi iată-l ajuns şcolar
şi învăţând din gura lui Filip că Cel care a fost dus la moarte ca o oaie nu
este altul decât Fiul lui Dumnezeu, făcut om aici pe pământ, lepădat,
dispreţuit de ai Lui, răstignit pe o cruce şi purtând acolo povara păcatelor
noastre, ca să le ispăşească. „Pedeapsa care ne dă pacea era peste El şi prin
rănile Lui suntem vindecaţi... Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea
noastră a tuturor" (Isaia 53:5,6).
Iată
pentru ce Filip a trebuit să părăsească Samaria şi poporul ei; iată pentru ce a
venit pe un drum pustiu: ca să vestească Evanghelia; lumina a pătruns în inima
omului aceluia, care a înţeles Cuvântul lui Dumnezeu şi l-a primit cu bucurie.
A înţeles că Dumnezeu, căruia venise să I se închine, era Dumnezeul care-l
iubea, Tatăl Domnului Isus şi Tatăl său. Ce bucurie umplea inima sa! A oprit
carul acolo unde a găsit apă, a cerut să fie botezat şi astfel a mărturisit, în
faţa tuturor care-l însoţeau, credinţa sa în Domnul Isus. Prin credinţă, luase
parte la moartea Şi învierea Domnului Isus; la moartea Lui, ca să vadă că
păcatele i-au fost şterse; la învierea Lui, ca să trăiască o viaţă nouă (Romani
4:25; 6:4,6). Şi el a fost adăugat Adunării ca mădular al trupului Domnului Cristos
şi avea să ajungă, în ţara sa depărtată, o lumină pentru a face cunoscut Numele
Domnului. Această ţară se numeşte astăzi Abisinia. Numele Domnului Isus este
cunoscut şi acolo şi creştinismul e mărturisit, deşi, din nenororicre, e
amestecat cu o mulţime de greşeli şi superstiţii.
Astfel
creştea Adunarea. Avea să se întindă mai mult printre neamuri, cum vom vedea
mai departe. Duhul a răpit pe Filip ca să-l ducă în alte ţinuturi, să vestească
Evanghelia; iar etiopianul şi-a urmat singur drumul, plin de bucurie, având în
inima sa o comoară, faţă de care nu mai aveau nici un preţ celelalte bogăţii de
la curtea sa.