FILADELFIA
Am
ajuns la epistola adresată de Domnul adunării a şasea, celei din Filadelfia.
Această adunare nu e amintită în alt loc în Noul Testament şi nu se ştie de
cine a fost întemeiată. N-a făcut mare zgomot în lume, dar cuvintele Domnului
ne arată credincioşia ei şi cum o preţuieşte El. Iată ce-i spune: „Îngerului
Bisericii din Filadelfia scrie-i: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel
care are cheia lui David, Cel care deschide şi nimeni nu va închide, Cel care
închide şi nimeni nu va deschide: „Ştiu faptele tale; iată, ţi-am pus înainte o
uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă, pentru că ai puţină putere
şi ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu. Iată, îţi dau din cei
care sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint;
iată, îi voi face să vină să se închine la picioarele tale şi să ştie că te-am
iubit. Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul
încercării care are să vină peste toată lumea, ca să încerce pe cei care
locuiesc pe pământ. Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia
cununa!"
„Pe
cel care va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va
mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii
Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care se coboară din cer de la Dumnezeul Meu,
şi Numele Meu cel nou." „Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor
Duhul" (Apocalipsa 3:7-13).
Mai
întâi, vedem că Domnul nu îndreaptă nici o mustrare îngerului acestei adunări,
ca şi la Smirna. Adunarea din Smirna venea după cea din Efes, care părăsise
dragostea dintâi. Trecea prin necaz, dar a rămas neclintită; de aceea Domnul o
îndeamnă să nu se teamă de nimic şi-i dă promisiuni de viaţă. Tot aşa,
Filadelfia vine după Sardes, care făcea zgomot că trăieşte, când de fapt era
moartă. Filadelfia avea puţină putere, dar Domnul o iubea, pentru că ea păzea
cuvântul şi Numele Său. Astfel, Domnului îi place o inimă neclintită în
încercare şi credincioasă în slăbiciune.
Scriind
Adunării din Filadelfia, Domnul Isus i Se prezintă ca Cel Sfânt şi Cel
Adevărat. Acestea sunt însuşirile lui Dumnezeu, cum vedem în mai multe locuri
din Scriptură (Isaia 40:25; 57:15; 1 Ioan 2:20; 5:20). Isus este Dumnezeu şi de
aceea ia aceste titluri. Cel Sfânt înseamnă că este despărţit de orice rău.
Domnul Isus este sfânt în El Însuşi, şi această însuşire Şi-a arătat-o pe
pământ în tot ce a făcut. Cel Adevărat înseamnă acela care este adevărat în
toate lucrurile: în fiinţa Sa, făcându-Se cunoscut ca adevăratul Fiu al lui
Dumnezeu în cuvintele şi faptele Sale, făcând cunoscut pe Dumnezeu ca dragoste
şi lumină şi descoperind pe Tatăl.
Pe de
altă parte, ca om, Isus era sămânţa lui David (Apocalipsa 22:16); aşadar, are
cheia lui David, adică autoritatea desăvârşită ca să cârmuiască, întrucât este Cristosul
făgăduit. În Isaia 22:15-23 vedem că un oarecare Şebna era investit cu anumită
autoritate în casa împărătească din Ierusalim. Dar, nefolosind-o decât pentru a
se mândri şi a se slăvi în mărirea şi bogăţiile sale, Domnul a trimis pe
profetul Isaia să-i spună că va pieri ca un nenorocit, iar autoritatea îi va fi
luată şi dată lui Eliachim, un rob credincios al Domnului, „în ziua aceea, zice
Domnul, voi chema pe robul Meu Eliachim, fiul lui Hilchia, îl voi îmbrăca în
tunica ta, îl voi încinge cu brâul tău şi voi da puterea ta în mâinile lui. El
va fi un tată pentru locuitorii Ierusalimului şi pentru casa lui Iuda. Voi pune
pe umărul lui cheia casei lui David: când va deschide el, nimeni nu va închide,
şi când va închide el, nimeni nu va deschide." Astfel, Eliachim a fost
îmbrăcat cu autoritate ca să administreze casa lui David: să primească în
slujba împăratului pe acei pe care-i credea el vrednici, să izgonească pe alţii
- şi aceasta fără să dea cuiva socoteală. În felul acesta, Eliachim
preînchipuie pe Domnul Isus. În cel dintâi capitol din Apocalipsa, Domnul spune
despre El Însuşi: „Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor", adică
are putere deplină asupra morţii şi asupra locului nevăzut, în care merg
sufletele după ce se despart de trup. El are putere să învieze morţii
(Apocalipsa 1:18). Lui Petru îi dăduse cheile Împărăţiei cerurilor (Matei 16:19),
adică puterea ca, prin vestirea Evangheliei, să deschidă uşa Împărăţiei, mai
întâi iudeilor şi apoi neamurilor. Şi Petru a făcut aceasta, după cum citim în
capitolul 2 şi 10 din Faptele Apostolilor.
Am
amintit aceste lucruri ca să înţelegem rostul cheilor: puterea de a primi
înăuntru sau de a da afară. Domnul Isus Se prezintă Adunării din Filadelfia, ca
unul care are această putere deplină. El este Acela care deschide sufletelor
uşa binecuvântării, a credinţei, a mântuirii. Nimeni nu-L poate împiedica să binecuvinteze
şi să mântuiască (Faptele Apostolilor 14:27). Toate silinţele Satanei şi ale
lumii nu pot să oprească râul de binecuvântări pe care-l revarsă Domnul. Vedem
aceasta în Faptele Apostolilor. Suferinţele prin care au trecut creştinii şi
apostolii au făcut ca Evanghelia să se răspândească şi mai mult (Citiţi
îndeosebi: Faptele Apostolilor 8:1-8; 11:19-21; 16). Domnul deschide
slujitorilor Săi uşa, ca ei să-şi împlinească slujba, şi Satan n-o poate
închide. Este aşa cum spunea Pavel: „Voi mai rămâne totuşi în Efes până la
Cincizecime, căci mi s-a deschis aici o uşă mare şi largă, şi sunt mulţi
potrivnici" (1 Corinteni 16:8,9). Cât de scump este acest lucru pentru
slujitorii Domnului şi cum ar trebui să ne îndemne să ne rugăm pentru vestirea
Cuvântului! (Coloseni 4:3).
Domnul
Isus S-a prezentat Adunării din Filadelfia ca Cel Sfânt, Cel Adevărat şi ca
Acela care are putere deplină să deschidă şi să închidă. Să ascultăm acum ce
spune sfinţilor care alcătuiau această adunare.
Cel
dintâi lucru pe care-l spune este: „Ştiu faptele tale". Nu arată însă cum
sunt aceste fapte. Mai departe însă Domnul adaugă: „Eu te-am iubit."
Socotim deci că erau fapte care-I plăceau, fiindcă izvorau din nişte inimi
pline de El. Nu e nevoie ca faptele pe care le face cineva să fie mari şi să
atragă privirile şi admiraţia oamenilor; nu, fapte mărunte, nebăgate în seamă,
săvârşite în fiecare zi, în feluritele îndeletniciri ale vieţii, dar făcute din
dragoste pentru Domnul, sunt fapte despre care El poate să spună cu bucurie: „Eu
le ştiu." E destul de limpede că sfinţii din Filadelfia nu căpătaseră
multă preţuire în ochii lumii: „Tu ai puţină putere", le spune Domnul. Dar
tocmai starea lor de slăbiciune făcea să fie iubiţi de Domnul Isus. În
slăbiciunea şi neputinţa alor Săi, Domnului îi plăcea să-Şi arate puterea.
Fericitul apostol Pavel ştia aceasta. El spunea: „Mă voi lăuda mult mai bucuros
cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Cristos să rămână în mine... căci
când sunt slab, atunci sunt tare" (2 Corinteni 12:9,10).
Credincioşii
din Filadelfia aveau „puţină putere"; poate că erau puţini la număr,
săraci, fără însuşiri alese şi în adunare n-aveau poate decât puţine daruri. Ei
aveau însă ceea ce le era de neapărată trebuinţă, fără care toate celelalte nu
preţuiau nimic; ei aveau ceea ce ar trebui să avem şi noi şi fiecare adunare.
Domnul spune: „Tu ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu."
Iată
ce vedea Domnul Isus în viaţa şi în inimile lor, iată ce preţuia El mai presus
de orice. Slăbiciunea lor nu-i împiedicase să rămână alipiţi de Cuvântul şi
Persoana Domnului Cristos, cu toate silinţele Satanei şi suferinţele venite din
partea lumii. Credincioşii din Filadelfia trebuiau însă să păzească acest
Cuvânt, să-l păstreze în inimă, nu numai să-l aibă în casă sau în minte. A păzi
înseamnă a-l preţui ca pe un lucru foarte scump. Totodată nu trebuiau să
tăgăduiască Numele Domnului Isus. Pe vremea Adunării din Filadelfia,
suferinţele îndurate de sfinţi în toiul persecuţiilor făceau ca unii din cei
care mărturiseau că sunt creştini să tăgăduiască uneori pe Domnul Cristos.
Să
vedem ce spune Domnul mai departe Adunării din Filadelfia. Pentru că avea
puţină putere şi totuşi a fost credincioasă, El îi spune: „Iată, ţi-am pus
înainte o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă." El este
Acela care deschide un drum pentru cei slabi şi nimeni - nici Satan, nici lumea
- nu-i poate împiedica să meargă pe acest drum.
Pe
lângă Adunarea din Filadelfia, iubită şi încuviinţată de Domnul, mai era pe
vremea aceea, sub călăuzirea altui stăpân, o altă ceată religioasă, o altă
adunare de oameni, care socoteau că ei sunt adevăraţii credincioşi. Ei sunt
numiţi sinagoga sau adunarea Satanei. Ce nume îngrozitor! Cine erau aceşti
oameni? Nu erau păgâni, căci îşi ziceau „iudei", adică se lăudau că şi ei
cred în Dumnezeu, că au Cuvântul lui Dumnezeu, o lege şi porunci date de
Dumnezeu, că sunt poporul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, erau foarte religioşi.
Cu toate acestea ei nu mai erau poporul lui Dumnezeu, fiindcă lepădaseră pe
Fiul Său, pe Domnul Isus Cristos, Cel vestit de proroci, şi astfel, cu toată
lauda lor, erau o sinagogă a Satanei. Toate pretenţiile lor religioase nu erau
decât minciună în ochii Domnului.
Va
veni vremea când toate pretenţiile mincinoase vor fi judecate şi când adevăraţii
creştini vor fi arătaţi la lumină. „Ca să cunoască lumea că Tu i-ai iubit, cum
M-ai iubit pe Mine", spunea Domnul Isus Tatălui, vorbind despre ucenicii
Săi; aici, vorbind despre cei care-şi ziceau iudei, dar dispreţuiau pe creştini,
spune: „Îi voi face să ştie că te-am iubit." Cât de scump este să ştim că
Tatăl ne iubeşte şi că ne iubeşte şi Domnul Isus! Acum, această iubire e o
taină între El şi noi, lumea nu ştie nimic. Dar, când va veni Domnul Isus şi ne
vom arăta împreună cu El în slavă, lumea întreagă va şti cât de mult am fost
iubiţi. Despre Domnul Isus se spune că „orice genunchi se va pleca înaintea
Lui." Noi vom fi cu El, în aceeaşi slavă, şi astfel lumea va recunoaşte că
sfinţii, atât de dispreţuiri şi nebăgaţi în seamă odinioară, erau cu adevărat
vrednici de cinste. Atunci se va împlini acest cuvânt: „Îi voi face să vină să
se închine la picioarele tale şi să ştie că te-am iubit."
Domnul
arată apoi o altă însuşire a Adunării din Filadelfia: „Tu ai păzit cuvântul
răbdării Mele", spune El. Ce însemnează aceste cuvinte „răbdarea
Mea", adică răbdarea Domnului Isus? Să încercăm să le înţelegem. Ce
doreşte Domnul? Vrea să aibă pe preaiubiţii Săi împreună cu El în slavă: „Tată,
vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai
dat Tu, ca să vadă slava Mea" (Ioan 17:24). Iată cuvintele Sale. El
aşteaptă cu răbdare clipa pe care a hotărât-o Tatăl pentru aceasta. Dar sfinţii
ce doresc? Să fie cu Mântuitorul lor, departe de lume şi de păcat. „Duhul şi
Mireasa zic: „Vino." Ca şi Domnul Isus, şi ei aşteaptă cu răbdare. Astfel,
ei au acelaşi gând ca şi Domnul Isus şi păzesc cuvântul răbdării Sale, adică
aşteaptă venirea Lui.
Celor
care păzesc cuvântul răbdării Sale, Domnul le dă o făgăduinţă. Se apropie o
clipă însemnată. O încercare grozavă va veni asupra întregului pământ locuit.
Domnul nu ne spune cum va fi această încercare, însă socotim că e vorba de
nenorocirile grozave care vor veni asupra locuitorilor de pe pământ. Cine
trebuie să se aştepte la aceste nenorociri? Aceia a căror inimă, gânduri şi
umblete sunt la lucrurile de pe pământ, care sunt cetăţeni ai pământului şi
care trăiesc în plăceri pe pământ. Cei care păzesc cuvântul răbdării Sale sunt
însă din cer, de unde aşteaptă pe Domnul. „Domnul întârzie", ar putea să
gândească ei, văzând frământarea lumii: veşti de războaie, răscoale ş.a. Domnul
însă nu va întârzia, sfinţii nu vor mai fi pe pământ, când va veni acea mare
încercare cu nenorocirile ei: ei vor fi cu Domnul. Ce fericire că ne putem
sprijini pe această promisiune de preţ: „Eu te voi păzi!"
Cuvintele
care urmează ne ajută să vedem bine că El va veni să ia pe sfinţii Săi şi că-i
va păzi de toate nenorocirile care vor veni. El spune: „Eu vin curând."
Acest lucru îl amintea şi Pavel tesalonicenilor, care se întorseseră la
Dumnezeu „ca să aştepte din ceruri pe Isus, care ne scapă de mânia
viitoare" (1 Tesaloniceni 1:10). El va veni „în curând"; fiecare zi
ne apropie de această clipă fericită.
Însă,
în legătură cu aceasta, Domnul adaugă un îndemn: „Păstrează ce ai, ca nimeni să
nu-ţi ia cununa." Deci e vorba de o primejdie; credincioşii au duşmani
care stau la pândă să le smulgă ce au de preţ, ceea ce face podoaba şi slava
lor. Ce înseamnă „ce ai"? Este tot ce ne-a dat Domnul: Cuvântul Său,
cunoştinţa. Sa, dragostea Sa, bucuria a ceea ce este El, siguranţa mântuirii,
legătura noastră de copii cu Tatăl, aşteptarea venirii Sale, toate adevărurile
sfinte ale Cuvântului Său. Iată ce trebuie păstrat cu tărie, ca lucrul cel mai
de preţ, fiindcă Satan ar vrea să ni-l răpească. „Cununa" este chiar
Domnul Cristos; El este lauda şi cununa celui credincios, în ochii lui
Dumnezeu, şi cu El poate să se laude. Această cunună, pe care lumea o
dispreţuieşte şi n-o bagă în seamă, va străluci în veci pe fruntea celui
răscumpărat.
Urmează
apoi, ca totdeauna, făgăduinţele pe care le face Domnul celor care au biruit,
care au ţinut cu tărie ce au avut. E bine să ne aducem aminte că, deşi toţi
câţi cred sunt mântuiţi, totuşi o răsplată deosebită va fi dată celor care au
fost credincioşi în mijlocul greutăţilor. „Pe cel ce va birui, îl voi face un
stâlp în templul Dumnezeului Meu", zice Domnul Isus. Stâlpul este semn de
statornicie, de tărie, şi totodată şi o podoabă. Cei care pe pământ au avut
puţină putere, vor străluci în cer ca nişte monumente nepieritoare ale harului;
nimic nu-i va mai putea mişca; vor împodobi altarul ceresc, templul Dumnezeului
Domnului Isus Cristos, şi aceasta pentru veşnicie: „nu va mai ieşi afară din
el.” În al doilea rând, Domnul spune: „Voi scrie pe el Numele Meu", în
semn că este al Dumnezeului Domnului Isus Cristos. Aceasta e o pecete ce nu se
poate şterge; nimeni nu poate şterge ce a scris Domnul Isus pe ei şi e minunat
că-i aduce Dumnezeului Său. Domnul adaugă: „Şi numele cetăţii Dumnezeului Meu,
Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu." Ei
aparţin acestei cetăţi descrise în capitorul 21 din Apocalipsa, cetate cerească
şi dumnezeiască, în originea ei; ei sunt părţile din care e făcută, nu numai
nişte locuitori, căci cetatea e Mireasa, soţia Mielului, Biserica. Şi, în cele
din urmă, Domnul spune: „Şi Numele Meu cel nou", Numele Său ca
Răscumpărător înviat şi slăvit. Iată ce aşteaptă pe biruitorul credincios: să
fie pentru totdeauna înainea lui Dumnezeu, în templul din cer, în care străluceşte
slava Sa, ca unul care este al lui Dumnezeu şi al Domnului Cristos.