LAODICEEA
Am
ajuns, în sfârşit, la Laodiceea, cea din urmă din cele şapte adunări cărora Se
adresează Domnul Isus. Ea reprezintă cea din urmă stare a Bisericii
mărturisitoare: o stare tristă.
Căderea
începuse de când Biserica şi-a părăsit dragostea dintâi. Domnul îngăduie
suferinţe, ca să întoarcă spre El inima Bisericii, care se uneşte cu lumea şi
lasă să pătrundă în sânul ei învăţături primejdioase, care în cele din urmă au
dus-o la idolatrie şi la stricăciunea papismului. Din mijlocul acestei stări de
lucruri, Domnul, în harul Său, a ridicat reformatori şi astfel a avut loc o
mare trezire. Dar vai! Trezirea a fost urmată de o stare de moarte. Atunci
Dumnezeu, prin slujitorii Săi, a căutat să scoată la iveală adevărurile Sale
uitate sau dispreţuite. Cele mai de seamă au fost cele cu privire la Biserică
sau Adunare, ca trup al Domnului Cristos, unită cu Capul ei în cer; locuirea,
adică prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în credincioşi individual şi în
Biserică; şi, în sfârşit, aşteptarea Domnului Cristos, pentru a veni să ia pe
ai Lui, înainte de judecata lumii. În multe locuri, suflete trezite de
strigătul din miezul nopţii: „Iată, vine Mirele", s-au alipit cu totul de
persoana scumpă a Domnului şi de Cuvântul Său. Dar la ce s-a ajuns? Cuvântul
lui Dumnezeu ne arată că omul nu e în stare să păstreze ce îi încredinţează
Dumnezeu. Aşa a fost şi cu Biserica pe pământ. Ea trebuia să fie martorul
credincios al Domnului; epistolele Domnului şi istoria Bisericii pe pământ ne
arată însă că ea s-a abătut de la menirea ei şi cuvintele spuse Adunării din
Laodiceea ne fac să înţelegem că Domnul e silit, în cele din urmă, „s-o verse
din gura Sa", adică s-o lepede pentru totdeauna.
Adunarea
laodiceenilor este amintită la sfârşitul Epistolei către Coloseni (Capitolul 4:13-16).
Vedem acolo că adunarea din Colose trebuia să trimită în Laodiceea epistola
primită de la Pavel şi că laodiceenii, la rândul lor, trebuiau să trimită la Coloseni
o epistolă care, după cât se pare, nu e alta decât Epistola către Efeseni. Înţelegem
că sfinţii din Laodiceea, în ce priveşte adevărul fuseseră bine învăţaţi prin
aceste două frumoase epistole, în care slava Persoanei Domnului Cristos este
aşa de minunat prezentată, în care harurile măreţe ale Bisericii sunt amănunţit
arătate şi în care ne este dat tot ceea ce ar putea să atragă inima spre El.
Trebuie însă să amintim necurmat că, dacă rămâne singură, cunoaşterea celor mai
de preţ şi mai înalte adevăruri duce la îngâmfare (1 Corinteni 8:1-3; 13:2).
Adevărata cunoştinţă este aceea care rămâne în inimă şi care ne alipeşte de
Dumnezeu şi de Domnul Isus. Aceasta însă lipsea Bisericii din Laodiceea, care
se credea bogată şi se lăuda că s-a îmbogăţit, dar avea o inimă rece faţă de
Domnul Cristos.
Să
vedem mai întâi cum se înfăţişează Domnul adunării din Laodiceea: „Îngerului
Bisericii din Laodiceea scrie-i: „Iată ce zice Cel care este Amin, Martorul
credincios şi adevărat, începutul creaţiei lui Dumnezeu." Amin înseamnă că
toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt împlinite şi se vor împlini în El şi prin
El (2 Corinteni 1:20), cu toată căderea şi stricăciunea Bisericii. Cuvintele:
„Martorul credincios şi adevărat" ne spun că Domnul Isus a fost cu
adevărat pe pământ; că El este şi acum şi rămâne mereu aşa; El S-a arătat
credincios în ceea ce priveşte slăvirea lui Dumnezeu, în timp ce omul, în
Biserică, se abate tot mai mult de la adevăr şi se slăveşte pe sine. În cele
din urmă, Domnul Se numeşte „începutul creaţiei lui Dumnezeu." Prin El a
făcut Dumnezeu toate lucrurile; El este începutul şi izvorul a tot ce are
fiinţă (Coloseni 1:16, 17; Evrei 1:2; Ioan 1:3). Dar, în ceea ce este spus
Adunării din Laodiceea, prin creaţia lui Dumnezeu nu trebuie să înţelegem lumea
- creaţia din jurul nostru, despre care se vorbeşte în cel dintâi capitol din
Geneza. Această creaţie a fost ruinată şi stricată prin păcat şi în cele din
urmă va fi nimicită prin foc (2 Petru 3:7,10,12). E vorba de o altă creaţie,
care nu poate fi pătată de păcat şi unde Satan şi moartea nu pot să intre. Este
creaţia despre care vorbeşte Dumnezeu, când zice: „Iată, Eu fac toate lucrurile
noi" (Apocalipsa 21:5). Ea a început cu Cristos şi a fost arătată în
învierea Lui dintre cei morţi, făcând cunoscută o viaţă în afara puterii
păcatului, a morţii şi a lui Satan. Noi facem parte din ea de când credem în Cristos,
pentru că „dacă este cineva în Cristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au
dus; iată, toate s-au făcut noi" (2 Corinteni 5:17). Această nouă creaţie
va fi întreagă şi va străluci în toată măreţia ei, când cerul şi pământul de
acum vor pieri şi când va fi un cer nou şi un pământ nou (Apocalipsa 21:1).
Biserica ar fi trebuit să arate lumii însuşirile acestei creaţii noi, cereşti,
în afară de păcat. Ea n-a făcut aşa, ci s-a întors în lume şi la lucrurile creaţiei
dintâi, cu care se laudă. De aceea, Domnul i Se înfăţişează şi-i spune:
„Fiindcă Biserica s-a abătut de la adevăr, noua creaţie nu poate să mai
locuiască în ea; această creaţie este în Mine, care sunt începutul ei."
Să
vedem acum ce spune Domnul Adunării din Laodiceea. El începe, ca totdeauna,
prin această mărturisire: „Ştiu faptele tale." Dar El cunoaşte nu numai
viaţa care se arată în afară, ci şi starea lăuntrică: „Tu eşti nici rece, nici
în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici
rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea." A fi rece faţă de Cristos
este starea omului natural, necredincios, a cărui inimă de gheaţă n-a fost
atinsă de harul şi de dragostea Domnului. A fi în clocot este starea unei inimi
care, prin Duhul Sfânt, cunoaşte şi gustă dragostea Domnului Cristos, ce
întrece orice cunoştinţă şi care este plină de râvnă. O astfel de inimă nu
preţuieşte nimic în afară de Domnul Cristos şi-I este predată Lui în totul (Vezi
Filipeni 3:7-12). Laodiceea era căldicică. Deşi avea cunoştinţe religioase, de
care era mulţumită, totuşi Persoana Domnului Cristos nu-i mai stăpânea inima şi
gândurile; îi lăsa sufletul nepăsător. Vedem că Domnul vrea mai degrabă răceala
necredinţei decât o stare căldicică. Într-adevăr, inima necredinciosului care
nu cunoaşte pe Domnul Cristos poate fi cuprinsă de har; dragostea lui Dumnezeu
poate să-i topească gheaţa inimii. La cel necredincios, nepăsarea faţă de
Domnul Cristos vine din necredinţă. Omul nu-L cunoaşte şi de aceea nu-i pasă de
El. Dar să pretinzi că ai credinţă şi că-L cunoşti; să mărturiseşti că eşti
credincios şi totuşi să fii nepăsător faţă de El, acesta e un lucru pe care
nu-l poate suferi: aceasta este făţărnicie. Nu rămâne decât o judecată grozavă:
„să fii vărsat", lepădat ca netrebnic. Aici nu e vorba de fiecare creştin
în parte, ci de întreaga Biserică: în întregime, ea a căzut în această stare
căldicică. Totuşi, trebuie să cerem Domnului ca pe fiecare în parte să ne păzească,
să nu fim în această stare faţă de El.
Care
era cauza acestei stări? Mulţumirea de sine. Urmarea: Domnul Cristos ajunge
nebăgat în seamă şi e lăsat afară. Domnul spune: „Pentru că zici: „Sunt bogat,
m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic." Bogăţiile cu care se laudă
Laodiceea sunt vremelnice. Ea avea renume în lume, ştiinţă, cunoştinţă şi
desfăşura şi o întinsă lucrare religioasă. Laodiceea se lăuda cu toate acestea,
spunând că e bogată; ba mai mult, că şi-a dobândit toate aceste lucruri prin
străduinţa ei. De aceea, socotea că nu mai are nevoie de nimic, şi astfel a
lăsat pe Domnul Cristos la o parte. Acestea sunt trăsăturile triste ale stării
din urmă a Bisericii, trăsături pe care le vedem destul de bine în vremea de
faţă.
Dar
ce amăgire! Domnul dă la o parte această perdea înşelătoare, care acoperea
mândria şi mulţumirea de sine, şi lasă să se vadă, în toată goliciunea ei,
starea adevărată a Bisericii: „Tu nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de
plâns, sărac, orb şi gol." Iată că toate pretenţiile ei înfumurate sunt
nimicite, iar cei care se lăudau cu bogăţiile lor sunt arătaţi de Domnul ca
nişte nenorociţi, lipsiţi de toate. Aceasta înseamnă că nimic din ce s-a
dobândit prin sine însuşi şi cu mijloace omeneşti, nu poate să îmbogăţească, să
acopere şi să lumineze sufletul înaintea lui Dumnezeu. Totodată Domnul, în
harul Său, arată singurul remediu potrivit pentru această stare de plâns. Se
găseşte în El. De aceea spune: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit
prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine aibe, ca să fii îmbrăcat cu ele şi să
nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi
ochii şi să vezi." Aurul trecut prin foc, încercat şi în totul curat
reprezintă dreptatea lui Dumnezeu, în Domnul Cristos, care înlătură dreptatea
noastră. Hainele albe înfăţişează îndreptăţirea arătată în afară, sfinţenie în
mersul zilnic - şi aceasta izvorăşte tot numai din Domnul Cristos. Doctoria
pentru ochi înfăţişează pe Duhul Sfânt, singurul care dă adevărata înţelegere a
lucrurilor lui Dumnezeu. Numai de la Domnul Cristos se dobândesc aceste
lucruri; în El, cineva le poate avea şi se poate bucura de ele. Iată de ce El
este aşa de scump pentru inima care-L preţuieşte. Atunci să cumpere aceste
lucruri; dar cu ce preţ? Cu preţul lepădării tuturor bogăţiilor mincinoase cu
care se lăuda.
În
felul acesta, Biserica este chemată înapoi la simţământul ei de răspundere. Ca
s-o facă să-l simtă şi să-i arate dragostea Sa, Domnul adaugă: „Eu mustru şi
disciplinez pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, deci, şi
pocăieşte-te!" Cuvinteie aspre pe care le-a adresat Bisericii sunt o
dovadă că o iubeşte şi că ar vrea s-o smulgă din calea nenorocită, al cărei
sfârşit ar fi să fie vărsată din gura Domnului. Pocăinţa îi stă la îndemână. Ce
duioşie şi ce răbdare în inima Domnului Isus! Acest lucru îl vedem bine în cele
ce urmează. Nepăsarea şi starea căldicică nu-I dau voie să stea înăuntru: El
este afară. Ce va face El? Va pleca? Nu; El are încă răbdare. Poate că în
această Biserică, ce urmează să fie vărsată din gura Lui este vreo inimă care
nu vrea să răspundă la glasul Său. De aceea zice: „Iată, Eu stau la uşă şi
bat." Ce loc pentru Mântuitorul! Să stea la uşă, cerând să intre, nu la un
păcătos necredincios, care nu-L cunoaşte, ci la uşa acestei adunări, care
altădată era plină de râvnă pentru El, iar acum, mulţumită cu ea însăşi, L-a
lăsat afară! Da, precum odinioară S-a smerit ca să slujească, tot astfel acum
Se smereşte bătând la uşă, în nădejdea că măcar un suflet va auzi şi-L va primi.
Cât de fericit este omul ale cărui urechi au fost atinse de glasul Domnului!
„Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el
şi el cu Mine." Se bucură astfel de starea de legătură cu Domnul Isus, de
prietenia şi bucuria dragostei Sale.
Am
văzut ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, în chip profetic, cu privire la
Biserică sau Adunare. Din această clipă, nu mai este vorba despre ea, în
Apocalipsa, ca văzută pe pământ. Dar, la sfârşitul cărţii, Biserica, alcătuită
din toţi adevăraţii credincioşi, din toţi cei care au biruit, începând din ziua
Cincizecimii şi până la întoarcerea Domnului Cristos, este văzută în slava
cerească, atunci când la nunta Mielului, Mireasa Lui va fi sărbătorită în
cântecele de laudă şi de bucurie ale cerului (Apocalipsa 19:6-9).