PERSECUŢIA
ÎN ASIA MICĂ
Martiriul lui Policarp
„Îngerului
bisericii din Smirna scrie-i: Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi... Fii
credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii" (Apocalipsa 2:8:10).
Aşa încuraja Domnul Isus, El, martorul credincios sau martir, care Îşi dăduse
viaţa, pe cei care au fost chemaţi să-şi dea viaţa pentru El. Persecuţia s-a
dezlănţuit cu cea mai mare furie în Asia Mică, în timpul lui Marcu Aureliu. O
scrisoare adresată de „Biserica lui Dumnezeu din Smirna, către cea din
Filomelia şi în toate părţile sfintei Bisericii universale" dă o
istorisire amănunţită despre suferinţele pe care au avut să le îndure
credincioşii martori ai Domnului Isus Cristos. Printre cei pe care-i aminteşte
această scrisoare că au fost daţi la moarte se găseşte bătrânul episcop al
Smirnei, Policarp.
Policarp,
ca şi Ignaţiu, fusese ucenic al apostolului Ioan. Se spune că Ioan l-ar fi
rânduit ca episcop al Smirnei. Se poate într-adevăr ca el să fi fost rânduit ca
„bătrân" în această adunare, întrucât ştim că apostolii aveau dreptul să
rânduiască bătrâni în biserici (Faptele Apostolilor 14:23; Tit 1:5).
Irineu,
unul din ucenicii acestui episcop, şi care a fost episcop de Lyon pe la
începutul secolului trei, vorbeşte astfel despre Policarp: „Aş putea şi acum să
arăt locul unde preafericitul Policarp avea obiceiul să se aşeze şi să
vorbească; aş putea descrie mersul său, înfăţişarea, felul lui de a trăi,
convorbirile sale. Îmi sunt încă vii în minte seriozitatea purtării, măreţia
feţei, curăţia vieţii şi îndemnurile lui, pe care le adresa turmei sale.
Parcă-i aud şi acum istorisind cum a stat de vorbă cu Ioan şi cu mai mulţi
alţii care văzuseră pe Domnul Isus, şi repetând cuvintele pe care le auzise din
gura lor, istorisirile despre minunile Domnului, despre învăţătura Sa potrivit
Scripturilor, aşa cum le primise de la cei care au fost martori la faţa
locului. Râvna sa pentru curăţia credinţei era de aşa fel încât, dacă vreo
greşeală se întindea foarte mult şi era apărată înainte în faţa sa, avea
obiceiul să-şi astupe urechile şi să se retragă, strigând: „Dumnezeule
milostiv, pentru ce vremuri m-ai păstrat Tu!"
Aşa
era Policarp. În timpul persecuţiei, adică pe la anul 167, el era în vârstă cam
de 95 de ani. Poporul, mâniat la vederea statorniciei şi tăriei martorilor
Domnului aruncaţi în arenă ca pradă fiarelor sălbatice, a cerut în gura mare ca
să-l ia şi să-l dea leilor, pe credinciosul păstor al micii turme de creştini:
„Policarp! Aduceţi pe Policarp!" striga mulţimea.
Policarp,
auzind strigătele mulţimii, voia la început să rămână liniştit în oraş şi să
aştepte ce-i va porunci Dumnezeu. Dar, în urma rugămintelor stăruitoare ale
fraţilor, se retrase într-un sat vecin. Acolo rămase câtva timp, cu un mic
număr de prieteni, rugându-se zi şi noapte pentru toate adunările. Unul din
sclavii lui, fiind chinuit, a făcut cunoscut locul unde s-a retras, şi au fost
trimişi soldaţi pentru a pune mâna pe el. Aflând despre aceasta, bătrânul nu
mai voi să caute alt loc de scăpare; aşteptă în linişte sosirea lor, spunând
doar: „Facă-se voia Domnului!" După sosirea soldaţilor, el a poruncit să
le dea să mănânce şi să bea şi a cerut să fie lăsat o oră liniştit pentru a se
ruga. Cererea fiindu-i ascultată, s-a retras într-o cameră, sus, unde s-a
rugat, zice scrisoarea pe care am amintit-o, „pentru toţi pe care-i cunoscuse,
mici şi mari, vrednici şi nevrednici, şi pentru toată Biserica din lumea
întreagă." Inima îi era aşa de plină, că au trecut două ore înainte de
a-şi termina rugăciunile lui fierbinţi. Cei ce aveau să-l conducă în oraş îi
spuseseră să vină. Supunerea desăvârşită, blândeţea sa, vârsta-i înaintată şi
înfăţişarea lui plină de respect au făcut o adâncă impresie asupra păzitorilor
lui.
Ţinând
seama de bătrâneţea lui, l-au urcat pe un catâr şi l-au dus în oraş, care era
plin de lume. În timp ce treceau pe străzi, au întâlnit pe Irod, primarul
oraşului, care era în trăsură împreună cu tatăl său. Amândoi, cu o aparenţă de
respect, au invitat pe episcopul prizonier să se urce între ei, şi au încercat
prin cuvinte frumoase şi făgăduieli să-l clatine din statornicia sa. „Ce rău
găseşti" ziceau ei, „a spune: Doamne Cezar! sau în a aduce jertfe
idolilor?"
Dar
văzând că silinţele lor sunt zadarnice, au schimbat vorbele dulci în insulte
şi, mâniaţi, au azvârlit pe bătrân jos din trăsură. Policarp, deşi strivit prin
căderea sa, şi-a urmat drumul, condus de paznici, fiind dus în faţa
proconsulului.
Acesta,
înduioşindu-se de vârsta lui prea înaintată şi de slăbiciunea lui a încercat
să-l convingă de a nu răspunde, când i se va striga numele, dar Policarp a
refuzat să se slujească de un astfel de mijloc pentru a scăpa de chin.
— Ei
bine, îi zise proconsulul, jură pe sufletul lui Cezar şi zi: „N-avem deloc a
face cu ateii." (Creştinii erau acuzaţi ca atei, fiindcă nu se închinau
zeilor mincinoşi).
Bătrânul
îşi plimbă încet privirile asupra mulţimii furioase, care umplea amfiteatrul,
apoi mişcându-şi mâna şi piciorul spre cer, a strigat: „N-avem deloc a face cu
ateii!"
—
Jură, zice proconsulul, gândind că-l va îndupleca; blestemă pe Cristos şi-ţi
voi da drumul.
— Iată,
sunt 86 de ani de când Îi slujesc, răspunse curajosul episcop, în timp ce un
surâs îi lumina faţa, şi nu mi-a făcut nici un rău; cum să-L blestem pe El,
Regele şi Mântuitorul meu?
Pentru
că a rămas neclintit, după ce l-a ameninţat că-l va arunca la fiarele sălbatice
sau îl va arde pe rug, proconsulul a poruncit unui crainic să strige de trei
ori în mijlocul circului: „Policarp a mărturisit că e creştin."
Numaidecât
mulţimea a început să strige: „Este învăţătorul Asiei, tatăl creştinilor,
vrăjmaşul zeilor noştri; el e cel care a îndemnat un aşa de mare număr de
oameni ca să nu mai aducă jertfe zeilor. Să fie dat la lei!" Însă
preşedintele jocurilor n-a vrut, spunând că jocurile s-au terminat. Atunci
mulţimea zgomotoasă a început să strige: „Să fie ars!" Proconsulul s-a
învoit cu cererea lor şi numaidecât toţi pe întrecute, iudei, păgâni, au
început să aducă lemne pentru rug. Bătrânul privea în linişte cele ce se
pregăteau pentru chinuirea sa, dar când l-au urcat pe rug şi au vrut să-l
fixeze de stâlp cu cuie, a cerut să-l lege doar cu funii, zicând: „Lăsaţi-mă
aşa. Cel care îmi dă putere să sufăr flăcările, mă va face în stare să nu fac
nici o mişcare de pe rug.” Înainte de a se aprinde focul, martirul s-a rugat,
zicând: „Doamne Dumnezeule Atotputernic, Tatăl preaiubitului Tău Fiu Isus Cristos,
prin care am primit cunoştinţă despre Tine Însuţi, Dumnezeul îngerilor şi al
întregii creaţii, a neamului omenesc şi a celor drepţi care trăiesc înaintea
Ta, Te laud că m-ai socotit vrednic în ziua şi în ceasul acesta de a avea
parte, împreună cu toţi martorii Tăi, de paharul suferinţelor lui Cristos."
După
ce şi-a terminat rugăciunea, s-a dat foc rugului, dar, lucru ciudat de spus,
mărturisit totuşi din scrisoarea celor ce au fost martori la faţa locului,
flăcările, în loc de a-l cuprinde, au părut că vor să-l cruţe, formând în jurul
lui un fel de pânză mare umflată de vânt. Trupu-i strălucea ca aurul şi
argintul şi un parfum plăcut se împrăştia în aer. Când au văzut aceasta,
păgânii superstiţioşi, temându-se că flăcările n-or să aibă nici o putere
asupra lui, au poruncit să fie străpuns cu o sabie. Sângele se scursese mai
întâi pe rug, dar păgânii cerură ca trupul să-i fie ars şi n-au rămas din el
decât puţine oase. Pentru că ucenicii lui Policarp doreau să adune aceste oase,
aceste puţine resturi ale celui pe care îi iubiseră atât, iudeii au îndemnat pe
proconsul să nu le aprobe cererea, „de teamă", ziceau ei, „că au să
părăsească pe Cel răstignit pentru a se închina acestui om." „Ei nu
înţelegeau deloc" zice scrisoarea, „că nu-i cu putinţă să părăseşti pe Cristos
care a suferit pentru mântuirea lumii, ca să poţi să te închini altuia. Numai
El este adevărul, pe care Îl respectăm; dar noi iubim pe martiri, întrucât sunt
ucenicii Lui." Moartea înălţătoare a lui Policarp a fost o binecuvântare
pentru Biserică. Furia populaţiei s-a potolit şi însuşi proconsulul obosit de
aceste scene sângeroase a oprit de a se mai aduce creştini în faţa tribunalului
său. Astfel, Domnul a pus sfârşit necazului lor. El hotărâse un timp pentru
aceasta, înainte de a începe: „Veţi avea un necaz de zece zile."
Policarp
trimisese adunării din Filipi o scrisoare ce ne-a fost păstrată. Ea este
însemnată îndeosebi prin faptul că le aminteşte pe apostolul Pavel,
„care", zice el, „când era în mijlocul vostru v-a învăţat cu credincioşie
şi în mod statornic adevărul şi care, când nu mai era de faţă, v-a trimis o
scrisoare pe care, dacă o veţi citi cu atenţie, veri avea posibilitatea să vă
întăriţi în credinţă, nădejde şi dragoste.” În felul acesta, Sfintele
Scripturi, pe care Dumnezeu ni le-a dat pentru a ne învăţa cele privitoare la
mântuire şi pentru a ne călăuzi, erau totodată mângâiere acestor sfinţi din
alte timpuri, care sufereau şi mureau pentru Domnul.