MARTIRII
DIN LYON ŞI DIN VIENNE
Către anul 177
Tot
sub domnia lui Marcu Aureliu, împăratul filozof, a avut loc o nouă persecuţie
împotriva creştinilor. Ea s-a dezlănţuit îndeosebi în oraşele Lyon şi Vienne
din Galia. Acolo se statorniciseră colonii venite din Asia Mică, şi tot din
Asia fusese adusă şi Evanghelia.
Astfel,
în orice loc s-ar vesti cuvântul mântuirii, vrăjmaşul Domnului, cel care e
numit „şarpele cel mare, şarpele vechi, Diavolul şi Satan" căuta să
urmărească şi să chinuiască pe sfinţii lui Dumnezeu. Pentru aceasta, el se
slujea de nemaipomenita putere romană, înfăţişată în Scriptură sub figura unei
„fiare înspăimântătoare, groaznică şi foarte tare şi (care) avea dinţi mari de
fier, mânca, sfărâma şi rămăşiţa o călca în picioare... şi a făcut război cu
sfinţii..." (Daniel 7:7-21).
Amănunte
cu privire la persecuţia creştinilor din Galia ne-au fost păstrate într-o
scrisoare pe care ei au adresat-o fraţilor din Asia. Scriitorul spune cum
fraţii, care până atunci au trăit în linişte, au fost atacaţi pe neaşteptate de
păgâni. La început au fost opriţi de a mai merge la băi şi în pieţele publice,
apoi li s-au confiscat averile, ba chiar li s-au jefuit casele. După aceea au
fost loviţi cu pietre şi târâţi la închisoare, „acuzaţi" zice scrisoarea,
„de crime aşa de urâte, încât nu ne este îngăduit să le amintim, nici măcar să
ne gândim la ele."
Furia
populaţiei s-a dezlănţuit în lipsa prefectului, şi pentru aceasta au fost
întrebuinţaţi subalternii, care, înfricoşaţi de violenţa mulţimii, au făcut să
se arunce în închisoare un mare număr de creştini. Unii din ei au dat înapoi în
clipa încercării; mulţi însă au murit în temniţele umede şi nesănătoase, unde
fuseseră închişi.
Sosirea
prefectului nu a uşurat suferinţa celor închişi. El a început să-i cerceteze
prin chinuri, îndemnând pe creştini să se lepede de Cristos sau să-i facă să
mărturisească crimele groaznice de care erau acuzaţi, ca aceea că mâncau carne
de om în adunările lor ascunse şi că se dedau la tot felul de neorânduieli. Împotriva
legii, au făcut să fie chinuiţi sclavi de-ai stăpânilor creştini. Unii,
nemaiputând suferi chinurile, au spus într-adevăr că stăpânii se dedau la
crimele de care erau acuzaţi. De atunci, magistratul şi poporul s-au socotit
îndreptăţiţi să pedepsească pe creştini cu cele mai groaznice chinuri.
Nici
condiţia socială, nici vârsta, nici sexul, nu au fost cruţate. Iată unele
exemple date printre cei care au suferit pentru Domnul. Un tânăr creştin, de
neam mare şi cu mari talente, numit Vettius Apagatus, care nu fusese închis în
temniţă, a fost revoltat când a auzit mărturiile mincinoase aduse împotriva
fraţilor săi. Plin de dragoste pentru ei, s-a simţit îndemnat să le ia apărarea
şi să dea mărturie despre curăţenia vieţii lor. Însuşi judecătorul, în loc de
a-l asculta, l-a întrebat dacă şi el este creştin, el care se făcea avocatul
lor. Vettius, răspunzând afirmativ, magistratul a poruncit să-l ducă la
închisoare, de unde n-a mai ieşit decât pentru a suferi moarte de martir.
Bătrânul
episcop de Lyon, Pothin, în vârstă de 90 de ani, care de bună seamă venise din
Asia pentru a aduce Evanghelia în acest oraş, a fost adus, infirm şi astmatic
cum era, în faţa tribunalului. „Cine este Dumnezeul creştinilor?" îl
întrebă judecătorul. „Îl vei cunoaşte, dacă te vei arăta vrednic de
aceasta", a răspuns liniştit bătrânul. La auzirea acestor cuvinte, cei ce
şedeau în jurul tronului se năpustiră asupra lui cu înjurături şi lovituri. Dus
în închisoare, bătrânul a trebuit să sufere şi brutalitatea populaţiei şi a
murit după două zile, din cauza suferinţelor îndurate.
Însă,
printre cei care au suferit, nimeni nu s-a distins prin credinţă, statornicie
şi tărie ca Blandina. Ea era o biată sclavă, cu trupul slab şi plăpând. Stăpâna
ei, de asemenea creştină, şi care a murit ca martiră, tremura la gândul că ar
putea să cadă din credinţă, din cauza chinurilor. Dar Domnul a stat lângă
tânăra Sa slujitoare şi Şi-a arătat în ea tăria. Călăii au întrebuinţat asupra
ei tot felul de chinuri: bătaia cu biciul, scaunul de tortură prin care se
întindeau mădularele până a le scoate de la locul lor, scaunul de fier înroşit
la foc, pe care erau aşezaţi martirii - Blandina a suferit totul fără a da
înapoi, spunând mereu însă: „Eu sunt creştină; noi nu facem nici un rău."
Legată de un stâlp în amfiteatru, ea a fost dată la fiarele sălbatice, dar
acestea, mai puţin crude decât oamenii, nu s-au atins de ea. Se credea că,
fiind o femeie slabă şi o slugă, ar fi putut, prin înmulţirea chinurilor, s-o
aducă în stare ca să tăgăduiască pe Domnul Cristos. Dar Cel care era în ea era
mai tare decât cel care este în lume. Ea avea credinţa care o făcea biruitoare
asupra lumii, credinţa în Fiul lui Dumnezeu (1 Ioan 4:4,5). „Blandina",
zice scrisoarea de care au amintit, „a fost îmbrăcată cu aşa putere încât, cei
care se schimbau pentru a o chinui de dimineaţa până seara, au mărturisit,
obosiţi cum erau, că ea i-a biruit. Ei se mirau, după ce au întrebuinţat asupra
ei tot felul de chinuri, că ea mai poate trăi, având trupul sfâşiat şi cu răni
în toate părţile.” În felul acesta, Domnul dădea mărturie despre creştinism şi
despre puterea credinţei în El. În timp ce duceau din nou la închisoare pe
Blandina şi pe tovarăşii ei de suferinţă, mulţi prieteni întristaţi le-au ieşit
în cale pentru a-i încuraja şi a le da mărturie de dragostea lor, salutându-i
în acelaşi timp cu numele de martiri: „Noi nu suntem vrednici de o asemena
cinste", au răspuns ei; „lupta nu este sfârşită. De altfel, acest nume
slăvit de martir aparţine în totul Celui care este Martorul credincios şi
adevărat, Cel dintâi născut dintre cei morţi şi începătorul vieţii, şi după
aceea celor ce au pecetluit mărturia lui Cristos prin stăruinţa lor până la
sfârşit. Noi suntem doar nişte modeşti mărturisitori." Apoi au stăruit cu
lacrimi pe lângă fraţii lor de a se ruga pentru ei, ca să li se dea putere să
rămână credincioşi şi statornici până la sfârşit. În felul acesta, ei arătau
că-şi simţeau slăbiciunea şi aşteptau putere numai din partea lui Dumnezeu.
O
nouă durere îi aştepta la întoarcerea lor în închisoare. Unii din ei, cuprinşi
de frică la gândul chinuitor, se lepădaseră de creştinism. Prin asta însă n-au
câştigat nimic, au fost ţinuţi mai departe închişi, ca acuzaţi de alte crime.
Blandina şi tovarăşii ei s-au rugat cu multe lacrimi, ca cei care au slăbit în
faţa vrăjmaşului să fie învioraţi şi întăriţi. Domnul a ascultat rugăciunile
lor. Fiind aduşi din nou în faţa judecătorului, cei care căzuseră au mărturisit
cu curaj credinţa lor în Cristos şi, condamnaţi la moarte, au avut astfel parte
de cununa celor biruitori.
Sfârşitul
Blandinei se apropia. Ea mergea să schimbe durerile trecătoare ale acestei
vieţi cu slava veşnică (2 Corinteni 4:17,18). A fost adusă pentru ultima dată
în faţa judecătorului, împreună cu un tânăr de 15 ani numit Ponticus. Şi s-a
poruncit să se jure pe zei, dar ei au refuzat cu tărie. Au fost puşi din nou la
cele mai groaznice chinuri pe care şi le poate închipui sălbăticia omenească.
Ei le-au îndurat cu o răbdare care a întărâtat în cel mai înalt grad mulţimea.
Tânărul Ponticus, încurajat şi sprijinit de rugăciunile surorii sale în Cristos,
a fost doborât în curând şi a adormit în Isus.
Blandina,
rămasă singură, a fost păstrată pentru ultima zi a jocurilor. Cu adevărat se
putea spune despre ea, cum zicea Pavel despre el însuşi şi despre apostoli:
„Dumnezeu a făcut din noi, apostolii, oamenii cei mai de pe urmă, nişte condamnaţi
la moarte, fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni" (2
Corinteni 4:9). Blandina a fost mai întâi biciuită până la sânge, apoi a
suferit din nou chinul groaznic al scaunului arzător; în cele din urmă,
aşezată într-un laţ, a fost dată unui taur sălbatic, care a scuturat-o mult
timp cu coarnele sale, făcând-o să sufere rău. Un soldat însă a pus sfârşit
suferinţelor ei, străpungând-o cu lancea.
Au
mai suferit şi alţii în acelaşi fel. Cu privire la unul, numit Sanctus, care de
asemenea a îndurat groaznice chinuri, scrisoarea noastră spune că le-a suferit
aşa ca să arate „că nu e nimic groaznic acolo unde se găseşte dragostea
Tatălui, nici nimic dureros, acolo unde este slava lui Cristos."
Furia
prigonitorilor nu a fost potolită prin moartea martirilor. Trupurile lor au
fost arse şi cenuşa aruncată în Ron, pentru a-i lipsi astfel, gândeau
vrăjmaşii, în nebunia lor, de lucrul ce le era cel mai scump - nădejdea sigură
a unei învieri fericite. Nebunii nu cunosc puterea lui Dumnezeu. Moartea e
biruită pentru creştini, sub orice formă s-ar înfăţişa. Aceşti martori
credincioşi aveau în inimă Cuvântul Domnului Cristos: „Biruitorul nu va fi
vătămat nicidecum de moartea a doua." Ei vor avea parte de întâia înviere,
vor trăi şi vor domni împreună cu Cristos.