IUSTIN
MARTIRUL
Persecuţia
împotriva creştinilor, ce s-a dezlănţuit sub domnia împăratului Traian, s-a
mai domolit sub cea a celor doi urmaşi ai săi, Adrian şi Antoniu Piul, fără ca
totuşi că înceteze în întregime. Dar a izbucnit cu şi mai mare furie sub Marcu
Aureliu, care a urmat după Antoniu. S-a întâmplat aşa ceva din cauză că acest
împărat era rău şi crud? Nu. Din contră, el era un filozof, din fire milos,
binevoitor, nobil şi cucernic şi, potrivit creşterii ce a primit din partea
mamei sale, purtarea îi era curată. Scrierile sale cuprind învăţături de morală
foarte sănătoasă. Şi cu toate acestea s-a arătat vrăjmaş creştinilor.
Nu
trebuie să ne mirăm de aceasta. Înţelepciunea lumii, pe care oamenii o scot din
mintea lor, simţămintele şi chibzuielile lor, este cu totul împotriva
înţelepciunii lui Dumnezeu. Domnul Cristos este „puterea lui Dumnezeu şi
înţelepciunea lui Dumnezeu" şi în El răstignit se arată această putere şi
această înţelepciune, pentru a mântui pe cei care cred. Dar lumea cu
înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu care, în dragostea Sa a dat pe Fiul
Său. Crucea este o nebunie pentru înţelepţii acestei lumi, care cred că pot să
placă lui Dumnezeu şi să fie mântuiţi fără ea. Astfel apostolul Pavel zice că
„fruntaşii veacului acestuia n-au cunoscut înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru
că dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul Slavei" (1 Corinteni
1:20-24; 2:7-8). Aşa că dacă fruntaşii şi stăpânitorii acestei lumi au lepădat
pe Domnul, nu trebuie să ne mirăm că persecutau pe ucenicii Lui. Trebuie
adăugat totodată că, în timp ce recunoşteau zădărnicia idolilor, filozofii
îngăduiau să li se facă ceremonii şi chiar luau parte la ele ca fiind un lucru
bun pentru popor, în timp ce creştinii se despărţeau în totul de aceste rele.
Împăratul,
e adevărat, n-a luat parte direct la persecuţii. Dar avea cunoştinţă de ele şi
ar fi putut să le oprească. Apologii sau apărări ale creştinismului fuseseră
prezentate împăraţilor de mai înainte şi lui însuşi, şi dreptatea ar fi cerut
ca el să cerceteze ceea ce se spusese în favoarea creştinilor. Dar la temelia
tuturor persecuţiilor şi a împotrivirii ce se făcea ucenicilor Domnului Cristos
se găseşte vrăjmăşia inimii fireşti împotriva lui Dumnezeu. Domnul Isus spune:
„Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră... Dar acum
le-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. Dacă M-au prigonit pe
Mine, şi pe voi vă vor prigoni" (Ioan 15:18,24,20).
Şi
într-adevăr, lumea îi ura. Ajunseseră să privească pe creştini ca pe nişte
vrăjmaşi ai statului. Nu numai că-i acuzau de crime înfiorătoare, pe care le-ar
fi făcut în taină în adunările lor particulare, dar li se atribuiau toate
nenorocirile care, în timpul acela îndeosebi, au venit să lovească Roma şi
imperiul roman. Se spune că zeii, mâniaţi din cauza acestor nelegiuiţi, a
acestor atei care dispreţuiau ceremoniile lor, îşi dezlănţuiau mânia prin
aceste plăgi. Ura poporului faţă de ei mergea deci crescând. Se răsculau
împotriva lor şi sileau pe cârmuitorii provinciilor să-i pedepsească şi să dea
ordine de urmărire, cu privire la cei care erau denunţaţi ca creştini şi aduşi
la tribunalul lor.
Printre
cei ce au suferit moarte de martir la Roma sub Marcu Aureliu a fost şi Iustin
numit Martirul. Istoria lui Iustin este cu atât mai interesantă, cu cât el a
fost unul dintre acei filozofi foarte împotrivitori Evangheliei. Dar harul lui
Dumnezeu este puternic. El a adus la Domnul Cristos pe fariseul Saul din Tars,
şi tot El a schimbat pe filozoful Iustin. El a făcut pe unul să se dezbrace de
propria sa dreptate şi a arătat altuia neputinţa înţelepciunii omeneşti.
Iustin
era născut din părinţi păgâni la Neapole, un oraş al Samariei, construit în
locul vechiului Sihem. El însuşi povesteşte cum, în tinereţea sa, dorind mult
să cunoască adevărul, a trecut prin toate şcolile de filozofie, studiind cu
grijă sistemele înţelepţilor acestei lumi, fără a găsi nimic care să-i umple
sufletul şi să răspundă nevoilor sale. Dar Dumnezeu, pe care nu-L cunoştea încă,
îl urmărea ca păstorul care caută oaia pierdută, şi i-a descoperit adevărul, pe
care în zadar îl ceruse de la oameni. Unul singur este „Adevărul", cum tot
El este „Viaţa" şi „Calea" pentru a veni la Dumnezeu, şi acesta este
Domnul Isus. Iustin avea să-L găsească.
Într-o
zi când, obosit de zădărnicia căutărilor sale, se plimba pe malul mării, a
întâlnit pe un bătrân cu înfăţişarea plină de respect, care a intrat în vorbă
cu el. Iustin îşi deschise inima acestui necunoscut, care-i câştigase
încrederea, îi spuse dorinţa sa înfocată de a afla pe Dumnezeu şi tot ceea ce a
făcut, în zadar însă, pentru a-L găsi. Bătrânul îi răspunse că într-adevăr
toate învăţăturile filozofilor nu puteau să-l ducă la cunoaşterea lui Dumnezeu
şi la aflarea păcii după care suspina, căci apostolul Pavel zice: „Căci
întrucât lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu..." (1 Corinteni
1:21). Apoi bătrânul vorbi lui Iustin despre descoperirea pe care a dat-o
Dumnezeu oamenilor în scrierile prorocilor şi în evanghelii, şi-l îndemnă să le
citească şi să cerceteze învăţăturile creştinismului. „Roagă-te", mai adăugă
bătrânul, „ca să-ţi fie deschise porţile luminii, întrucât Scripturile nu pot
fi înţelese decât cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Fiului Său Isus Cristos."
Bătrânul
s-a îndepărtat, iar Iustin nu l-a mai văzut, însă i-a ascultat sfatul. El citea
şi cerceta Scripturile; s-a rugat şi Dumnezeu a răspuns la rugăciunile sale. A
găsit lumină şi pace în Domnul Isus Cristos şi, odată întors la Dumnezeu, a
ajuns un înfocat apărat al creştinismului. Plin de râvnă pentru adevărul pe
care-l găsise şi care-i umplea şi-i bucura inima, a plecat în călătorie,
totdeauna îmbrăcat cu haina sa de filozof, în Egipt şi în Asia, vestind tuturor
care voiau să-l asculte, Evanghelia care-i era aşa de scumpă. Din plinătatea
inimii sale vorbea gura.
Iustin
s-a statornicit în cele din urmă la Roma şi a continuat adevărata învăţătură.
Căuta să intre în legătură cu filozofii, cu dorinţa de a le face cunoscut
adevărul. Dar unul din aceştia, numit Crescens, mâniat de faptul că Iustin l-a
adus la tăcere în starea de vorbă cu el, l-a pârât că e creştin. Iustin,
împreună cu alţi şase inşi, printre care se găsea şi o femeie, a fost adus în
faţa lui Rusticus, prefectul Romei. Acesta, văzând pe Iustin îmbrăcat în haina
de filozof, l-a întrebat ce învăţătură are.
— Am
căutat să dobândesc tot felul de cunoştinţe, a răspuns Iustin; am studiat în
toate şcolile filozofice şi în cele din urmă m-am oprit la singura învăţătură
adevărată, aceea a creştinilor, a acestor oameni dispreţuiţi de toţi, despre
care se spune că sunt în orbire şi rătăcire.
— Cum,
nenorocitule! Tu urmezi această învăţătură? strigă prefectul.
— Da,
şi cu multă bucurie; căci ştiu că ea este adevărul.
Întrebat
apoi despre locurile unde se adunau creştinii, el a răspuns că ei se adună unde
pot, nu toţi în acelaşi loc, „pentru că Dumnezeul nevăzut este fără margini. El
umple cerurile şi pământul şi este adorat şi slăvit pretutindeni de către cei
credincioşi."
Prefectul,
ameninţându-l cu moartea dacă va stărui în superstiţia sa, martorul lui Cristos
a răspuns: „Tu mă poţi face să sufăr toate chinurile, eu voi rămâne totuşi în
stăpânirea harului, care dă siguranţa mântuirii şi care este partea tuturor
celor ce sunt în Cristos."
— Tu
crezi că ai să mergi în cer?
— Nu
numai că cred, dar ştiu şi am deplina siguranţă.
Astfel
a fost răspunsul plin de încredere al filozofului, care, după ce a fost dus
încoace şi în colo, atâta timp, de orice vânt de învăţătură omenească, şi-a
găsit în cele din urmă pentru sufletul său o ancoră sigură şi tare şi o nădejde
care nu înşală nicidecum (Efeseni 4:14; Romani 5:5).
Prefectul
şi-a dat silinţa atunci de a convinge pe Iustin şi pe tovarăşii săi să aducă
sacrificii idolilor.
— Nici
un om, a cărui minte e sănătoasă, a răspuns Iustin, nu va părăsi o credinţă
adevarată pentru rătăcire şi nelegiuire.
— Adu
sacrificii, zise prefectul, sau vei fi chinuit fără milă.
— Nu
doresc nimic altceva decât să sufăr pentru numele lui Isus, Mântuitorul meu. Mă
voi duce astfel cu încredere în faţa tronului Său, unde lumea întregă trebuie
să se înfăţişeze într-o zi, înaintea Lui.
Astfel
a fost răspunsul plin de curaj al martirului. Cei şase tovarăşi au întărit
cuvintele sale, zicând:
— Faceţi
ce veţi vrea; noi suntem creştini şi nu vom jertfi idolilor.
Prefectul,
văzdându-i neclintit în faţa ameninţărilor sale, a rostit condamnarea: „Cei ce
refuză de a aduce sacrificii zeilor şi de a asculta de ordinele împăratului,
vor fi mai întâi bătuţi cu nuiele, apoi li se va tăia capul." Martirii
s-au bucurat şi au binecuvântat pe Dumnezeu că i-a socotit vrednici să sufere
şi să moară pentru Numele Domnului Isus (Faptele Apostolilor 5; Filipeni 1:29).
Au fost deci duşi în temniţă, şi acolo, după ce au fost bătuţi crunt, li s-a
tăiat capul.