MARTIRIUL
LUI IGNAŢIU TEOFORUL
Nici
un fapt din istoria Bisericii din primele timpuri n-a fost păstrat cu mai multă
grijă ca istorisirea morţii ca martir a lui Ignaţiu. Nici o istorisire din
această vreme nu-i mai vestită ca drumul lui din Antiohia la Roma, ca prizonier
în lanţuri.
Ignaţiu
era unul din ucenicii de aproape ai apostolului Ioan şi episcop sau
supraveghetor al adunării din Antiohia, pe la anui 70. În acest mare oraş,
capitala Siriei şi una din cele mai însemnate cetăţi din imperiul roman, după
lucrarea binecuvântată a lui Pavel şi Barnaba, ucenicii Domnului au fost
pentru prima dată numiţi creştini (Faptele Apostolilor 11:26).
Pe la
anul 107, împăratul Traian, plecând în Orient pentru a se lupta cu parţii,
trecea prin acest oraş. Oare fiindcă era mândru de biruinţele sale, nu putea să
îngăduie gândul că ar exista în imperiul său oameni care să respingă închinarea
la idoli, care, după credinţa lui, îl făcuseră biruitor? Sau mai degrabă voia
să-i îmbuneze, prigonind pe creştini? Nu se ştie, dar el a ameninţat că va
pedepsi cu moartea pe oricine, în Antiohia, va refuza de a aduce sacrificii
zeilor.
Dorind
să înlăture furia ce ameninţa turma sa, atrăgându-şi-o însă asupra capului lui,
Ignaţiu a cerut să fie dus înaintea împăratului, pentru a-i arăta adevărata
trăsătură şi situaţie a creştinilor şi, dacă va trebui, să fie el dat la moarte
în locul lor. Astfel Traian a fost pus faţă în faţă cu această „absurdă superstiţie",
despre care până atunci doar auzise vorbindu-se.
Iată
cum ne istorisesc scriitorii vechi starea de vorbă dintre împărat şi
venerabilul episcop. Îndreptându-se spre el, Traian îi zise:
— Tu
eşti acela care, asemenea unui demon periculos, stăruie a nu ţine socoteală de
poruncile mele şi duci pe oameni la pierzare?!
— Nimeni,
răspunsese Ignaţiu, nu numeşte Teofor pe un demon periculos.
— Şi
cine este Teofor?
— Cel
ce poartă pe Cristos în inima sa.
— Nu
crezi tu că locuiesc în noi zeii, care se luptă pentru noi împotriva
vrăjmaşilor noştri?
— Tu
te înşeli, numind zei pe demonii neamurilor; pentru că nu este decât un singur
Dumnezeu, care a făcut cerul, pământul şi marea şi tot ce este în ele; şi doar
un Isus Cristos, singurul Său Fiu, de a cărui Împărăţie am şi eu parte.
—
Vrei să spui despre Împărăţia Celui ce a fost răstiginit sub Pilat?
— Da,
despre Cel ce a răstignit păcatul meu cu făptuitorul său şi care a pus păcatul
întreg şi răutatea lui Satan sub picioarele celor care-L poartă în inimile lor.
— Tu
porţi în tine pe Cel care a fost răstignit?
— Da,
pentru că este scris: „Eu voi locui în ei şi voi umbla în mijlocul lor"
(Matei 19:20; Ioan 17:9).
Împăratul
a tăiat scurt această stare de vorbă, dând următoarea sentinţă: „Pentru că
Ignaţiu mărturiseşte că poartă în el pe Cel care a fost răstignit, poruncim ca
să fie dus, legat de către soldaţi, la marea Romă, ca să fie sfâşiat de fiare,
pentru a distra poporul."
Această
pedeapsă se dădea celor mai răi criminali, îndeosebi celor despre care erau
convinşi că se ocupă cu magia, lucru de care adesea erau acuzaţi creştinii.
Ignaţiu ascultă cu bucurie această sentinţă crudă, fericit că e socotit vrednic
de a suferi pentru Numele Domnului Cristos, şi ca jertfă pentru sfinţi; se
bucura, deci, ca şi altădată preafericitul apostol Pavel, că e legat şi dus la
Roma.
Ignaţiu
a fost deci dat în seama a zece soldaţi care, fără a ţine seama de vârsta sa
înaintată, se pare că s-au purtat cu el cu mare asprime. El scrise creştinilor
din Roma, trimiţându-le scrisoarea prin nişte călători care mergeau pe o cale
mai scurtă decât cea pe care era dus el: „Din Siria şi până la Roma eu sunt
lăsat în seama fiarelor sălbatice, pe mare şi pe uscat; zi şi noapte sunt legat
de zece leoparzi, o bandă de soldaţi care, chiar când le fac bine, se arată
faţă de mine cu atât mai sălbatici."
El a
fost dus pe mare la Smirna, unde i s-a îngăduit să vadă pe Policarp, episcop al
acestei cetăţi, care fusese şi el ucenic al apostolului Ioan. Mulţi alţi
creştini au venit să-l salute şi să ceară binecuvântarea sa. A trimis la
diferite adunări, îndeosebi la Efes şi Roma, scrisori care au fost păstrate. În
aceste scrisori de rămas bun, el stăruie mult asupra marelui adevăr că Domnul Cristos
a venit în trup. Căuta să păzească pe creştini de învăţătura cea rea, care se
strecurase printre ei şi care învăţa că Domnul Cristos n-ar fi avut un trup
adevărat şi astfel tot ce a făcut în timpul vieţii Sale aici pe pământ, ca şi
suferinţele şi moartea Sa, n-au fost decât o închipuire. Ignaţiu combate şi pe
învăţătorii iudaizanţi, adică pe aceia care se manifestau astfel chiar din
timpul lui Pavel, voind să amestece Legea cu Evanghelia. Trebuie să adăugăm,
din nenorocire, că la aceste lucruri foarte bune, Ignaţiu amestecă altele
greşite mai ales în ce priveşte autoritatea episcopilor în adunări. Învăţăturile
lui, în această privinţă, arată începutul statornicirii clerului, înlocuind în
Adunare lucrarea Duhului Sfânt.
Însă
Ignaţiu era un sfânt, preaiubit de Dumnezeu, un servitor credincios şi un
martor al Domnului Cristos, pentru care îşi dădea viaţa. În scrisoarea sa către
creştinii din Roma, el îi roagă să nu facă nimic pentru a împiedica darea sa la
fiare: „Nu puteţi să-mi daţi nimic mai preţios decât aceasta: ca eu să fiu dat
lui Dumnezeu ca jertfă, în timp ce altarul este gata... Rugaţi-vă numai ca
să-mi fie dată puterea, ca nu numai să fiu numit creştin, ci şi să fiu găsit cu
adevărat în stare." El mai spune după aceea: „Lăsaţi-mă ca pradă leilor şi
urşilor; acesta îmi va fi un foarte scurt drum către cer."
Totuşi
păzitorii lui Ignaţiu se grăbeau la drum, temându-se ca nu cumva să nu ajungă
înainte de sfârşitul jocurilor, când martirul trebuia dat fiarelor sălbatice.
Totodată au luat parte, fără îndoială cu nerăbdare, la scena mişcătoare care a
avut loc înainte de a intra în cetatea imperială. În apropiere de Roma, ei au
întâlnit o mulţime de oameni care ieşeau din oraş. Erau creştinii întristaţi
care veneau înaintea lui Ignaţiu. Cu toată scrisoarea sa, ei l-au rugat să le
îngăduie de a face orice sforţare pentru a-l scăpa; dar el nu s-a învoit.
Soldaţii au îngăduit lui Ignaţiu câteva clipe pentru a se ruga împreună cu
fraţii săi şi a le spune câteva cuvinte. El a îngenuncheat împreună cu ei şi a
cerut Domnului Cristos să pună sfârşit persecuţiilor; el nădăjduia că-i fusese
dat să moară pentru turma sa, şi prin aceasta vor fi scăpate bietele oi, pe
care le iubea aşa de mult. Era ultima zi a jocurilor şi a fost dus imediat în
amfiteatru.
Se
vede şi acum la Roma, arcul de triumf bine păstrat, care a fost ridicat în
onoarea lui Titus, învingătorul iudeilor. Nu departe se află ruinele unui mare
circ, numit Coliseul. Aproape de ţinutul unde să găseau vestitele grădini ale
lui Nero. Într-o adâncitură de pământ aşezată între două dealuri pe care era
clădită Roma, acest împărat făcuse un lac artificial. Titus îl secase şi a pus
să se construiască pe acest loc un circ foarte mare, destinat să cuprindă 80.000
spectatori. Acesta era Coliseul. Se zice că pentru a ridica această clădire
uriaşă, au fost întrebuinţaţi iudeii care fuseseră luaţi în captivitate.
Mărimea sa era de aşa fel că, dacă s-ar fi umplut odată cu apă arena centrală,
ar fi putut da poporului roman priveliştea unei lupte navale. Dar de obicei era
păstrat pentru luptele de gladiatori între ei sau împotriva fiarelor sălbatice.
În zilele de sărbătoare, aveau loc în această arenă lupte sângeroase şi
măceluri. Romanii le priveau şi le aplaudau de pe băncile în formă de trepte,
pe care şedeau, apăraţi prin reţele cu sârmă de aur, atârnate de stâlpii de
fildeş, de furia fiarelor sălbatice, care ajungeau şi mai îngrozitoare din
cauza foamei.
Aici
şi venerabilul episcop din Antiohia, istovit de vârstă şi de oboseala lungului
său drum, a fost dat fiarelor sălbatice sub ochii miilor de spectatori. Într-o
clipă a fost făcut bucăţi şi mâncat de ele. Bătrânul călător obosit a intrat
astfel în odihna fericită a lui Dumnezeu, la Acela pentru care şi-a dat bucuros
viaţa.
Prietenii
lui Ignaţiu n-au putut să mai adune din rămăşiţele sale decât câteva oase. El a
fost primul creştin care a suferit această moarte crudă, în amfiteatrul din Coliseu.
Dar după el au urmat alţii, care au avut parte de aceeaşi soartă sub domnia lui
Traian.