PARTEA
A DOUA
VREMEA
PERSECUŢIILOR
Domnul
Isus spusese către biserica din Smirna: „Nu te teme nicidecum de ce ai să
suferi. Iată că Diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi ca să vă
încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile." Astfel Domnul Isus anunţă
sfinţilor Săi o vreme de persecuţie, limitată totuşi. În zece rânduri diferite
s-a îngăduit vrăjmaşului să-şi dezlănţuie furia împotriva creştinilor, dar
aceasta nu se întâmpla decât pentru a se dovedi puterea Domnului, arătată în
unelte slabe. El îi sprijinea în mijlocul suferinţelor de tot felul şi prin
moartea chiar, pe care aveau s-o sufere pentru Numele Său. Apostolul Ioan zice:
„Cine este cel care a biruit lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul
lui Dumnezeu?" (1 Ioan 5:5). Aceşti martiri îşi dădeau viaţa pentru
dragostea Celui care i-a iubit.
Dorim
să prezentăm câteva exemple de aceste biruinţe aduse asupra lumii de cei care
credeau în Isus, Fiul lui Dumnezeu.
CREŞTINII
ÎN VREMEA LUI TRAIAN
Scrisori între Plinius şi Traian
(103-107)
La sfârşitul
celui dintâi secol şi în timpul primei părţi al celui de al doilea, refuzul
hotărât al creştinilor de a lua parte la ceremonia vreunui cult, fie în cinstea
zeilor, fie a da slavă împăratului, începea a atrage asupra lor atenţia
cârmuirii romane. Exista o lege împotriva tuturor religiilor neîncuviinţate de
stat şi această lege dintr-o clipă într-alta putea fi pusă în aplicare. Era o
sabie neîncetat spânzurând deasupra capului creştinilor. Îi mai urmărea
pericolul de a fi târâţi înaintea cârmuitorilor, din cauza tulburărilor şi
răscoalelor, stârnite contra lor de către preoţii idolilor, prin mijlocirea
celor care făceau icoane şi care se temeau, ca şi Dimitrie, că meseria lor se
va duce de râpă, şi în cele din urmă de toţi care trăiau din spectacole şi din
jocuri publice, la care vedeau că ucenicii Domnului Cristos nu asistau. Ei îşi
aduceau aminte că nu sunt din lume, ca şi Stăpânul lor. Mai mult, în acel timp
se răspândeau acuzaţii ciudate împotriva acelora despre care lumea nu ştia
decât că trăiesc deosebit de ea. Fiindu-le teamă de persecuţie, pe care o
aşteptau să se dezlănţuie, erau siliţi să se adune în ascuns; şi se găseau
oameni care-i învinovăţeau că în aceste adunări se petreceau lucruri care n-ar
fi fost îngăduite la lumină. Încă de la început, sub domnia lui Traian s-a dat
un edict (o lege), declarând ilegale toate corporaţiile şi asociaţiile. Se vede
uşor cât de mult această lege punea în primejdie micile comunităţi de creştini,
uniţi între ei ca fraţi în Cristos, prin legătura cea mai puternică. Dumnezeu a
îngăduit ca o mărturie lămurită şi fără a fi pusă la îndoială să ne fie
păstrată, din care se vede care era situaţia creştinilor faţă de cei care îi
înconjurau şi faţă de stăpânirea romană. Sunt scrisorile schimbate între
împăratul Traian şi vestitul scriitor Plinius cel tânăr, prietenul împăratului.
În ele se vorbeşte despre persecuţiile ce s-au dezlănţuit în timpul acela.
Plinius
fusese trimis ca guvernator al provinciilor Pont şi Bitinia, din Asia Mică. În
faţa lui fuseseră aduşi oameni care erau acuzaţi că sunt creştini. Cazul era
nou pentru el şi nu ştia cum să lucreze cu privire la acest fel de învinuire şi
în nedumerirea sa arăta împăratului cum a procedat până atunci împotriva
acestor acuzaţi. Printre altele, iată ce scria el:
„Înainte
de a veni în această provincie, n-am avut ocazia să asist la un interogatoriu
al creştinilor. Nu ştiu deci cum să procedez şi să hotărăsc, în ce priveşte
pedeapsa ce trebuie să li se aplice. Trebuie pedepsiţi ca şi cum numai a fi
creştini constituie în sine însăşi o crimă, sau numai dacă e însoţită şi de
alte învinuiri? Trebuie să se facă vreo deosebire ţinându-se seama de tinereţea
sau de vârsta celor acuzaţi? Aşteptând răspunsul, iată cum am procedat eu faţă
de cei care erau aduşi înaintea mea ca creştini. I-am întrebat dacă sunt creştini.
Dacă mărturiseau că sunt, repetam întrebarea a doua şi a treia oară, ameninţându-i
cu moartea când vedeam că stăruie în credinţa lor. Dacă rămâneau neînduplecaţi,
porunceam să fie aduşi, unii pentru a fi executaţi, iar alţii, ca cetăţeni
romani, pentru a fi trimişi la Roma, ca să fie judecaţi." Plinius
îndreptăţeşte sentinţa sa în felul următor: „Nu stau la îndoială că, oricare
le-ar fi credinţa, încăpăţânarea lor trebuie să fie pedepsită."
Scriitorul
continuă. „Mi s-a dat acum de curând o acuzaţie anonimă, cu numele unui
oarecare număr de persoane, întrebându-i (fiind cercetaţi), unii dintre ei au
tăgăduit că sunt sau că ar fi fost creştini, au invocat zeii, aşa cum le-am
poruncit eu, au pus pe altar tămâie şi vin în faţa icoanelor zeilor şi au
înjurat numele lui Cristos, toate aceste lucruri, mi s-a spus, la care n-ai fi
putut sili pe un creştin adevărat. Iată pe scurt rătăcirea lor.
Am
găsit deci nimerit să le dau drumul. Alţii au mărturisit la început că erau
creştini, dar la urmă au tăgăduit, în ce priveşte religia dinainte - fie că
este greşeală sau o călcare de lege - iată ce au declarat: ei au obiceiul de a
se aduna într-o anumită zi, înainte de răsăritul soarelui, şi de a cânta
împreună o cântare de laudă lui Cristos, ca unui Dumnezeu. Apoi se hotărăsc
prin jurământ să se oprească de la rău, să nu înşele, să nu fure, să nu
desfrâneze şi să nu-şi calce cuvântul dat. După aceea, au obiceiul să se
despartă pentru a se aduna mai târziu, în aceeaşi zi, şi a lua parte împreună
la o masă simplă, în linişte şi fără nici un scandal. Însă, acest din urmă
obicei l-au lăsat, în urma edictului dat din porunca ta, prin care opreai orice
adunări."
Plinius
era un filozof, un om bine crescut şi delicat, binevoitor şi mărinimos, şi cu
toate acestea nu şovăia de a întrebuinţa mijloacele cele mai barbare pentru a
descoperi ceea ce el socotea „o superstiţie absurdă", adeverind astfel
cuvântul apostolului, „fără îndurare", când era vorba de copiii lui
Dumnezeu, urâţi cum a fost şi Isus, necunoscuţi de lume ca şi El. Iată cum
continuă:
„După
această comunicare, mi s-a părut cu atât mai nimerit să întreb, punându-le la
chin, pe două femei din acelea pe care ei le numesc diaconiţe. (Cititorii
noştri ştiu că acest cuvânt înseamnă „slujitoare", persoane însărcinate în
adunare cu un serviciu special, ca Fivi (Romani 16:1). Dar, afară de o rea şi
absurdă superstiţie, n-am putut scoate nimic de la ele... Numărul acuzaţiilor
este aşa de mare încât chestiunea acesta merită o serioasă luare aminte. Multe
persoane de ambele sexe, de orice vârstă şi din orice clasă socială sunt
acuzate şi în curând va fi un număr şi mai mare, căci molipsirea acestei
superstiţii a cuprins nu numai oraşele, ci şi cele mai mici ţinuturi şi
locuri."
Plinius
spunea apoi că la sosirea sa, templele erau aproape părăsite, ceremoniile
religioase nu mai aveau loc de multă vreme, că animalele pentru jertfă nu mai
găseau decât rari cumpărători. Dar el lasă să se înţeleagă în acelaşi timp că silinţele
sale pentru a opri progresul superstiţiei n-au fost zadarnice şi termină
spunând: „Se poate crede că un mare număr vor putea fi aduşi înapoi, dacă se
asigură iertarea celor care se căiesc.” Împăratul a răspuns lui Plinius: „Tu ai
procedat foarte bine, iubite Plinius, în felul cum ai lucrat faţă de creştinii
de acest fel; nu se poate da nici o regulă generală. Nu trebuie să umblaţi
pentru a găsi astfel de oameni. Dar dacă sunt acuzări şi dovediţi că sunt creştini,
trebuie să fie pedepsiţi cu moartea, cu condiţia totuşi că dacă vreunul se
leapădă de creştinism şi o dovedeşte, rugându-se zeilor, să fie achitat din cauza
căinţei sale, oricare i-ar fi fost purtarea de mai înainte. În nici un caz nu
trebuiesc primite denunţurile anonime; ele sunt un mijloc periculos, care nu se
potriveşte nicidecum cu orânduirile din vremea noastră."
Acesta
a fost răspunsul puternicului împărat către prietenul său, filozoful, într-o
vreme care se lăuda cu strălucirea şi civilizaţia sa. Dar propovăduirea crucii
a fost totdeauna o nebunie pentru înţelepţii veacului acestuia. Cât de uşor ar
fi fost pentru aceşti creştini dispreţuiţi să-şi salveze viaţa, aruncând în foc
boabe de tămâie şi închinându-se în faţa unei statui a împăratului! Dar cei ce
urmau această „superstiţie" absurdă şi neînţeleasă pentru spiritul roman
cult ştiau bine ce înseamnă această ceremonie neînsemnată la înfăţişare. Ei nu
primeau să-şi răscumpere viaţa, fiind necredincioşi lui Cristos. Ei păzeau
Cuvântul Său şi, precum proconsulul însuşi este silit să mărturisească, ei nu
voiau să tăgăduiască Numele Său.
Scrisorile
amintite mai sus sunt importante din mai multe puncte de vedere; mai întâi,
deşi nu-i vorba decât de o provincie din imperiu, vedem dintr-o mărturie de
netăgăduit că creştinismul, credinţa în Cristos ca Dumnezeu, era destul de
mult răspândit, încât era pe cale să dispară păgânismul în această provincie.
Se înţelege că Satan face orice sforţare pentru a păzi întăriturile sale
împotriva puterii adevărului. Se vede totodată cât de mare era această putere
în inimile şi în viaţa celor ce credeau. Într-adevăr, singura crimă de care
puteau să acuze pe creştini era refuzul de a se închina în faţa icoanelor
împăratului, de a se ruga zeilor şi de a blestema pe Cristos, Cel pe care-L
priveau drept Dumnezeul lor Mântuitor; dar viaţa lor era fără pată. Mărturia
aceasta a unui păgân în favoarea creştinilor din această vreme este destul de
puternică.
Să
observăm ce spune Plinius şi despre adunările lor, după raportul ce i s-a făcut
şi care este adeverit chiar sub tortură. Se adunau pentru a cânta laudă lui Cristos
şi a mânca împreună. Fără îndoială că e vorba de Cina Domnului şi de agapa sau
masa de dragoste, care le însoţeau adesea, cum se vede la 1 Corinteni 11:23-32.
În această vreme, trăsătura de seamă a adunărilor creştine era simplitatea. La
temelia lor era aducerea aminte de moartea Domnului Cristos şi „vestirea"
acestei morţi.
O
împrejurare destul de însemnată şi care arată într-un chip mişcător purtarea de
grijă a lui Dumnezeu faţă de ai Săi este locul unde se petreceau aceste scene
între învăţatul şi bogatul guvernator Plinius, şi săracii şi modeştii creştini.
Acestea aveau loc în Bitinia şi în Pont. Iar dacă citim începutul primei
epistole a lui Petru, vom vedea că ea este adresată „către cei împrăştiaţi prin
Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia." Fusese trimisă deci către
părinţii acestor credincioşi din vremea lui Traian. Poate că unii mai trăiau
încă, şi nu e de necrezut că apostolul Petru a lucrat printre ei. Câte
îndemnuri şi încurajări din această epistolă erau venite la timp, celor ce
aveau să meargă în faţa lui Plinius în aceste vremuri grele! Desigur că-şi
aduceau aminte de aceste cuvinte, destul de puternice pentru a-i întări: „Chiar
dacă aveţi de suferit pentru dreptate, ferice de voi! N-aveţi nici o teamă de
ei şi nu vă tulburaţi, ci sfinţiţi în inimile voastre pe Cristos ca Domn. Fiţi
totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în
voi; dar cu blândeţe şi cu teamă" (1 Petru 3:14,15).
Ce
mângâiere pentru ei, de a-şi aminti „că ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi
urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor" (1 Petru 3:12)! Ca împlinire a
acestor cuvinte: „Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din
mijlocul vostru care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar
întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă întrucât aveţi parte de
suferinţele lui Cristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea
slavei Lui" (1 Petru 4:12-13). Acolo era taina tăriei, statorniciei şi
răbdării lor în mijlocul suferinţelor. Nădejdea slavei şi a unei fericiri
nespus de mare le umplea inima de bucurie. Apostolul mai spune: „În ea
(mântuire) voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi
întristaţi pentru puţin timp prin felurite încercări." Apoi, din nou le
îndreaptă privirile spre clipa fericită când Se va descoperi Isus şi zice: „Pe
care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut" (1 Petru 1:6-8). Da, aceasta era
dragostea pentru Cel care Şi-a dat viaţa Sa pentru ei, ca la rândul lor să-I
fie „credincioşi până la moarte." Ce putere aveau împotriva unor astfel de
oameni, care aveau în vedere „o moştenire care nu putrezeşte", care erau
„păziţi prin puterea lui Dumnezeu" pentru un viitor aşa de fericit, ce
putere aveau împotriva lor ameninţările şi pedepsele unui Traian sau unui
Plinius? Şi în acelaşi timp, ei erau supuşi autorităţii împărăteşti potrivit
îndemnului apostolului: „Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti pentru Domnul:
fie împăratului, ca înalt stăpânilor." Prin viaţa şi prin vorbirea lor
„vesteau puterile minunate ale Celui ce i-a chemat din întuneric la lumina Sa
minunată" (1 Petru 2:9-13).
Adevărul,
prin gura acestor martori smeriţi, era dus în faţa cârmuitorilor şi împăraţilor
acestei lumi, care, dacă i se împotriveau, rămâneau fără dezvinovăţire. Aşa a
fost în tot timpul persecuţiilor, potrivit cuvântului spus de Domnul: „Din
cauza Mea veţi fi duşi înaintea stăpânitorilor şi înaintea împăraţilor, ca
mărturie înaintea lor şi înaintea neamurilor" (Matei 10:18).
Vom
vorbi acum despre câţiva martiri, ale căror nume şi fapte au ajuns până la noi.