NESTOR
ŞI NESTORIENII
După
ce ne-am ocupat de ceea ce se petrecea în Biserică la marginile Europei
apusene, în Irlanda, în Scoţia şi în Marea Britanic, vom reveni în Răsărit. În
Apus, puterea bisericii romane creştea sub supravegherea papilor ambiţioşi şi
vicleni; în Răsărit, ceea ce se vede din nefericire dominând sunt discuţiile
fără sfârşit, stârnite de ambiţiile şi rivalităţile episcopilor marilor oraşe:
Constantinopol, Antiohia şi Alexandria, producând erezii şi dezbinări şi
aducând adesea certuri sângeroase, pentru că în loc de sabia Duhului, Cuvântul
Domnului, se foloseau de arme fireşti, căutând sprijin pe lângă împăraţi.
Aceste discuţii se îndreptau mai ales asupra Persoanei Domnului Isus.
Satan
este adversarul lui Cristos, care are un singur scop: să-I distrugă puterea; şi
toate strădaniile şi şiretlicurile lui caută să atace şi să distrugă ceea ce ne
învaţă Cuvântul Domnului despre Isus, Fiul lui Dumnezeu. El ştie că odată cu
credinţa în Cristos, totul cade şi că, atacând pe Mântuitorul, ar putea
înlătura mântuirea. Pentru a-şi atinge scopurile, Satan învaţă pe oameni să
raţioneze asupra Persoanei Domnului, care, noi ştim din Scriptură, este
totodată adevărat Dumnezeu şi adevărat om, Dumnezeu peste toate lucrurile,
veşnic lăudat şi arătat în trup (carne). „Cuvântul a devenit came", ne
spune Ioan 1:14; Romani 9:5; 1 Timotei 3:16. Cine poate explica aceasta?
Nimeni; este o taină de nepătruns, aşa cum, Însuşi Isus ne-o spune: „şi nimeni
nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl" (Matei 11:27).
Când
se iveau greutăţi în ceea ce priveşte învăţătura, se convocau, e drept, sinoade
sau adunări de episcopi, dar de obicei ele erau conduse de împăraţi şi influenţate
de ei sau de acei care aveau în mână conducerea imperiului; de asemenea, ele
erau adesea scena violenţelor şi judecăţilor nedrepte, cum am văzut în cazul
lui Chrisostom.
Totuşi
câteva sinoade au păstrat adevărul, ca de exemplu acela din Niceea, care a
subliniat dumnezeirea lui Cristos potrivit Scripturii. Scriptura ne arată cu
claritate că Isus era în adevăr un om. El a fost născut prunc din Maria; El a
crescut, mărindu-Se în statură ca şi în înţelepciune, şi a devenit om matur. El
mânca şi bea, era obosit, Se odihnea, dormea, Se bucura şi Se întrista; suferea
cu trupul şi cu sufletul. Şi ceea ce este atât de preţios pentru noi este că
Isus avea toate afecţiunile şi sentimentele unui om, dar fără păcat, în acelaşi
timp El era cu adevărat Dumnezeu, înviind morţii printr-un cuvânt, potolind
vânturile şi valurile, zicând: „Potoliţi-vă" şi făcând El Însuşi alte
minuni pe care simpla putere a unui om nu le-ar fi putut înfăptui. Prorocii şi
apostolii au făcut astfel de lucruri, însă în numele Celui Veşnic sau al lui
Isus din Nazaret, în timp ce El le făcea prin propria Sa putere dumnezeiască.
Glasul Domnului Îl numeşte „Fiul Său preaiubit"; prin El lucrurile au fost
create şi tot prin El se menţin; îngerii lui Dumnezeu Îl adoră; El este Cel
viu, Cel care trăieşte veşnic". Lui Îi aparţine gloria. Iată ce ne învaţă
Cuvântul Domnului şi ce trebuie să ne rămână în minte.
O
mare neînţelegere s-a iscat în Răsărit cu privire la Fiinţa Domnului. Douăzeci
şi unu de ani după moartea lui Chrisostom, scaunul episcopal din Constantinopol
a devenit vacant. Împăratul Teodosie al doilea a chemat pentru a ocupa acest
post însemnat, pe un preot din biserica Antiohiei, numit Nestor, despre care se
spunea că era la fel de distins şi în talentele sale şi în evlavia sa. Dar în
realitate, Nestor era mândru şi necruţător. Îndată ce a fost aşezat ca episcop
la Constantinopol, a început să persecute cu multă violenţă pe toţi acei care
erau în afară de comuniunea bisericii - pe arieni şi chiar pe acei care nu erau
deosebiţi decât asupra unui punct neînsemnat, ca de exemplu timpul ţinerii
sărbătorilor Paştelui. Într-o cuvântare către împărat, Nestor a mers până
acolo încât a zis: „Împărate, dă-mi un loc pe pământ curăţit de eretici şi eu
îţi voi da cerul; luptă cu mine împotriva ereticilor şi te voi ajuta să birui
pe perşi." Cuvinte semeţe în gura unui sărman muritor, chiar conducător de
suflete! Nu ştia că în curând el însuşi avea să fie acuzat de erezie şi
condamnat.
Încă
de pe atunci Maria, mama Mântuitorului, începuse să fie înconjurată cu un fel
de venerare superstiţioasă. I se sfinţeau biserici, unde era invocată sub
numele de „Mama lui Dumnezeu". Se zicea că ar fi murit la Efes, se arăta
chiar mormântul ei, ceea ce atrăgea o mulţime de pelerini şi aceasta era pentru
efeseni un izvor de numeroase câştiguri. Ea era astfel privită nu numai ca
patroană, dar chiar ca hrănitoarea Efesului. Se zicea că ea făcea să plouă
asupra oraşului şi chiar asupra Asiei, binefaceri de tot felul.
Aceasta
ne aminteşte istoria povestită în capitolul 19 din Faptele Apostolilor. Cu 400
de ani înainte, în acelaşi oraş Efes s-a înălţat templul marei zeiţe Diana, pe
care o slăvea întreaga Asie, căreia îi era consacrat oraşul Efes şi care era de
asemenea izvor de venituri pentru orăşeni. Pavel, slujitorul Dumnului, vestise
pe Cristos, şi cultul Dianei şi idolatria căzuseră; şi acum o nouă idolatrie,
mai rea decât prima, înlocuise pe aceasta. Nu numai mama lui Isus era privită
ca un fel de divinitate, o „regină a cerului", dar în curând şi sfinţii,
apostolii şi martirii au apărut ca un fel de mijlocitori între Dumnezeu şi
oameni, s-au zidit biserici puse în cinstea lor, li s-au adresat rugăciuni şi
li s-au venerat rămăşiţele cărora li se atribuiau chiar puterea de a face
minuni. Şi acest rău a continuat să cuprindă din ce în ce mai mult biserica.
Câtă putere de orbire răspândeşte Satan în sufletul omului! Dar să revenim la
Nestor.
Era
deci ceva răspândit în secolul al patrulea de a da Mariei numele de „Maica
Domnului", expresie care nu se află în nici o parte în Scriptură, deşi ştim
că: „din Maria S-a născut Isus Cristos" (Matei 1:16), dar în acelaşi timp
ştim că „Cristos este mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în
veci.” Într-un discurs ţinut la Constantinopol, Anastase, preot adus de Nestor
din Antiohia, s-a ridicat împotriva titlului de „Maica Domnului" atribuit
Mariei, iar Nestor l-a încuviinţat.
Aceasta
a adus o mare frământare în biserica din Constantinopol, unde Maria era
venerată ca şi în Efes; aceste cuvinte au fost privite ca o insultă adusă mamei
lui Isus. Nestor a încercat să lămurească într-o cuvântare, de ce el nu putea
să încuviinţeze ca titlul de „Maica Domnului" să fie acordat Mariei. Dar
el a lămurit în aşa fel încât se înţelegea din cuvântarea lui că deoarece în Cristos
sunt două firi: dumnezeiască şi omenească, au fost deci şi două persoane: omul,
fiul Mariei, şi Fiul lui Dumnezeu. El împărţea astfel Fiinţa Domnului pe care
noi o vedem mereu una - un singur Cristos. Mai multe expresii de care se
folosea arată că aşa era gândirea sa şi el a mers până a se exprima într-un
chip cu totul nerespectuos, zicând: „Nu voi admite niciodată un Dumnezeu de
două luni, un Dumnezeu de trei luni; niciodată eu nu voi adora ca atare un
copil care a supt laptele mamei sale şi care a fugit în Egipt ca să-Şi scape
viaţa." Era o adevărată defăimare şi aceasta ne arată până unde poţi fi
târât când vrei să raţionezi cu privire la ceea ce este din veşnicie, în afară
de priceperea noastră şi cunoscut numai de Dumnezeu. Pruncul din iesle, Acela
pe care Îl preamăreau îngerii, pe care Simeon L-a luat în braţele lui şi care
într-adevăr a fost călăuzit împreună cu mama Sa de Iosif în Egipt, era chiar
Fiul lui Dumnezeu, Domnul Însuşi, care printr-o taină de nepătruns S-a coborât
astfel până la noi.
Episcopul
Alexandriei, Cyril, a atacat puternic pe Nestor şi învăţăturile lui, dar,
făcând aşa, a căzut el însuşi în mari greşeli, care au fost arătate de Ioan,
episcopul Antiohiei. Totuşi Ioan, deşi prieten cu Nestor, nu îl încuviinţa
deloc şi chiar îi scrisese, pentru a-l face să înţeleagă că nu are dreptate. Pe
de altă parte, Cyril a ştiut să câştige de partea sa pe episcopul Romei,
Celestin. Pentru a pune capăt acestor neînţelegeri, împăratul a convocat un
sinod general la Efes în 431. Ar fi trebuit să se aştepte ca toţi episcopii
chemaţi să fie la un loc, dar Cyril prin intrigile lui a ştiut să procedeze aşa
de bine, încât consiliul se deschisese înaintea sosirii lui Ioan şi a
episcopilor care erau cu el şi Cyril însuşi, deşi învinovăţit, a prezidat.
Urmarea a fost condamnarea şi scoaterea din funcţie a lui Nestor. Tocmai atunci
au sosit Ioan şi episcopii sirieni care s-au adunat de asemenea într-un sinod,
au declarat că adunarea alcătuită sub conducerea lui Cyril era un sinod fals şi
l-au excomunicat. Chestiunea a fost adusă înaintea împăratului, pe care Cyril a
reuşit să-l convingă despre dreptatea cauzei lui şi despre validitatea
sinodului pe care îl prezidase. Împăratul a sfârşit prin a-l aproba şi astfel
scoaterea din funcţie a lui Nestor a fost încuviinţată. Cei mai credincioşi de
la curte l-au părăsit, şi chiar Ioan al Antiohiei i-a cerut îndepărtarea.
Mai
întâi Nestor s-a retras în mănăstirea în care îşi petrecuse tinereţea, aşezată
la mică depărtare de Antiohia. Dar aici nu a rămas liniştit. A publicat câteva
cărţi şi, prin predicile lui mişcătoare, a atras numeroase persoane din lumea
bună a Antiohiei. Duşmanii au început să se neliniştească. Îndemnat de ei, papa
Celestin a cerut împăratului ca duşmanul fecioarei şi al Fiului să fie scos
afară din societatea oamenilor pe care se încăpăţâna s-o piardă şi îndemna pe
episcopi să se alăture cererii lui. Împăratul l-a exilat la Petra în Arabia şi
a proscris la fel pe prietenii şi partizanii lui. Duşmanii lui Nestor au găsit
că locul exilului nu era destul de îndepărtat şi el a fost trimis în Egipt, în
oazele Ibis, unde se îndepărtau marii criminali de stat. Era un loc învecinat
de un foarte mare ocean de nisip şi de unde nu se putea fugi fără a-ţi pierde
viaţa.
Aici
Nestor a început să-şi scrie biografia, lucrare care nu ne-a rămas până azi.
Făcut prizonier de o ceată de arabi nomazi care se abătuseră pe la oază pentru
a o jefui, el a fost părăsit de ei şi a putut să ajungă în Panopolis, mic oraş
din provincia Tebei. Guvernatorul Tebei n-a îngăduit lui Nestor să rămână aici.
El a dat ordin de a-l trece la Elefantis, pe hotarul Etiopiei. Dar copleşit de
bătrâneţe şi oboseală, Nestor a căzut de pe cal şi s-a rănit greu. Adus la
Panopolis, a murit în anul 440.
Un
oarecare număr de episcopi nu au putut fi de acord cu hotărârile sinodului din
Efes, în ceea ce priveşte scoaterea din funcţie a lui Nestor. Ei au fost siliţi
la aceasta de către împărat, nelăsându-le altă posibilitate decât de a iscăli
şi ei sau de a fi declaraţi ca nestorieni şi, ca atare, urmăriţi, destituiţi,
exilaţi sau trimişi în mine. Aşa era rezultatul asocierii bisericii cu statul,
acesta folosindu-se de sabia conducătorului pentru a persecuta pe cei care nu i
se supuneau! Cei mai mulţi s-au supus, dar vreo câţiva au rămas neclintiţi.
Unul dintre ei, numit Alexandru, episcop din Hierapolis, om foarte bătrân,
arăta o tărie de neclintit. Prietenilor care stăruiau să iscălească, ca şi
ceilalţi, le răspundea: „Liniştiţi-vă. Eu nu mă sinchisesc deloc de ceea ce fac
alţii, dar dacă ar învia toţi morţii şi ar numi cucernicie nelegiuirea din
Egipt (voia să spună, purtarea lui Cyril din Alexandria), eu nu-i voi socoti
demni de încredere." El a rupt relaţiile cu prietenii săi şi, obligat de
guvernator să iscălească sau să părăsească oraşul, el a plecat. Însă numaidecât
întregul oraş a închis bisericile. Guvernatorul a spart uşile şi a făcut să se
ţină slujba cu sprijinul soldaţilor. Cât despre bătrânul episcop, el a fost
condamnat la muncă în minele din Egipt şi acolo a murit.
Instigaţi
de Cyril, persecuţia împotriva nestorienilor bântuia în toate părţile. Ce se
întâmpla? Se întrebuinţa un mijloc de care S-a folosit Domnul pentru a răspândi
nu neadevăratele învăţături puse pe seama lui Nestor, ci însuşi creştinismul.
Acei care erau numiţi nestorieni fiindcă nu au voit să iscălească legile unui
sinod pe care nu-l puteau recunoaşte şi care erau pentru aceasta foarte mult
persecutaţi, s-au retras în Persia. Aici ei au fost foarte bine primiţi şi
ocrotiţi de regii acestui ţinut, din ură faţă de imperiul grec. Ei au întemeiat
o biserică independentă de cea din Constantinopol şi căreia un oarecare
Barsumas, episcop de Nisibia în Mesopotamia, i-a dat o constituţie.
Nestorienii
s-au răspândit în ţinuturile udate de Eufrat şi, însufleţiţi de o mare râvnă de
misionari, ei au răspândit cuvântul Evangheliei în Arabia, în Persia, în India
şi până în China, unde mai dăinuiau încă, în veacul al 13-lea, câteva din
bisericile lor; dar în veacul al 16-lea nu mai rămăsese nici urmă. Urmaşii nestorienilor,
aşezaţi în Persia, mai există încă. Vom spune câteva cuvinte despre ei.
În
partea de miazănoapte a Persiei, la poalele munţilor înalţi acoperiţi de zăpadă
este o câmpie întinsă de o mare frumuseţe. Este provincia Urmia sau Oroomiah,
unde dăinuiesc creştinii nestorieni. Această câmpie, mărginită de munţi
prăpăstioşi, are multe oraşe înconjurate de arbori verzi şi de lanuri de grâu.
În apropiere se află lacul Urmia, presărat de insule. În numeroase locuri în
câmpie se văd un fel de movile alcătuite din cenuşă, acoperite de un strat subţire
de pământ. Se bănuieşte că sunt locurile unde ardea fără încetare focul sfânt
şi unde preoţii parsis se închinau până la pământ înaintea răsăritului de
soare.* (* Parsişii, urmaşi ai vechilor perşi şi ai discipolilor lui Zoroastru,
erau adoratorii focului, iar soarele este pentru ei tipul cel mai curat, precum
în acelaşi timp este imagine a divinităţii. Mahomedenii îi numeau de asemenea
Guebry sau necredincioşi. Dintre ei a mai rămas un mic număr în provincia
Bombay.)
Nestorienii
sunt un popor vrednic de luare aminte, în multe privinţe. Limba lor, siriacă,
se apropia mult de ebraică şi era vorbită cu mai multe veacuri înaintea
naşterii Mântuitorului. Ea este aproape aceeaşi cu cea obişnuită în general în
Palestina în zilele Domnului şi de care El Se folosea pentru a vorbi cu
ucenicii Săi şi pentru a învăţa poporul. Chiar în această limbă, El a strigat
de pe cruce: „Eloi! Eloi! Lama Sabactani!" adică „Dumnezeul Meu, Dumnezeul
Meu, pentru ce M-ai părăsit?"
Nestorienii
erau numeroşi şi îşi urmau în pace îndeletnicirile de agricultori şi negustori,
tot astfel ca şi lucrarea misionară. Când a avut loc invazia mahomedană în
Persia, pe la mijlocul secolului al şaptelea, nestorienii au fost chiar foarte
prigoniţi de către învingători. Ei nu aveau altă scăpare, ca şi armenii de mai
târziu, decât Coranul sau moartea. Numărul lor mereu s-a dus ca zăpada
primăvara şi astăzi nu mai sunt socotiţi decât cam 400.000. În acelaşi timp ei
au căzut puţin câte puţin în neştiinţă, demoralizare şi superstiţie.
Cu
toată marea decădere a bisericii lor, nestorienii au rămas în ceea ce priveşte
învăţătura, mai apropiaţi de Biblie decât romano-catolicii, grecii şi armenii.
„Eu n-am întâlnit niciodată", spunea un misionar, „un nestorian care să
tăgăduiască autoritatea supremă a Cuvântului lui Dumnezeu. Ei urăsc cultul
icoanelor şi nu admit deloc spovedania şi iertarea dată de preot. Ei nu cunosc
nici slujba liturghiei, nici închinarea la anafura catolicilor. Ei resping ca
rele şi împotriva Scripturii, învăţăturile reînnoirii baptismale (învăţătura
care pretinde că botezul apei lucrează în suflet noua naştere sau reînnoirea),
penitenţa (care înseamnă actele impuse de preot ca o îndreptare sau o pedeapsă
a greşelilor făptuite), purgatoriul (purgatoriul este, după romano-catolici, un
loc intermediar între cer şi iad, unde focul completează curăţirea sufletului,
care pe pământ nu a fost îndeajuns făcută). Ei cred în Cristos, ca într-o
singură Persoană „totdeauna Dumnezeu adevărat şi om adevărat." Ei primesc
cu bucurie pe acei care vin la ei în numele lui Isus Cristos. Misionarii
americani veniţi printre ei au fost bine primiţi şi s-au silit să răspândească
adevărurile din Scriptură, îndemnându-i, în acelaşi timp, să ducă o viaţă
sfântă şi umilă.
Primul
misionar care a venit în mijlocul lor a găsit această veche biserică în ruine
şi în ţărână. Poporul zăcea în cea mai cumplită neştiinţă. Nu se aflau şcoli şi
cu greutate într-un sat ştiau să citească 6 inşi. De altfel ei nu aveau cărţi,
decât puţine manuscrise, al căror preţ era foarte mare. Furtul printre ei era
general şi minciuna un obicei învechit. „Noi toţi minţim," spuneau ei;
„cum ne-am putea face treburile, dacă nu am minţi?" Ei beau vinul ca apa
şi cât despre religie, păstrau un fel de ortodoxie, ea nu era decât o formă.
Azi în multe sate sunt şcoli şi s-au întemeiat instituţii pentru a ridica şi
forma tinerii de ambele sexe potrivit scopului de a învăţa poporul şi de a
repara astfel relele strânse de atâtea veacuri. Sfintele Scripturi au fost
tipărite în întregime, atât în vechea limbă a nestorienilor, cât şi în aceea pe
care ei o vorbesc astăzi.
„Influenţa
Sfintei Scripturi asupra elevilor în şcoli şi gimnazii," spunea un
misionar, „apoi asupra sutelor de nestorieni adulţi care învaţă să citească în
şcolile de duminică, această influenţă exercitându-se în umilele lor locuinţe
şi, prin toţi aceşti cititori, asupra mulţimei poporului, este de
nebănuit." Cei mai mulţi sunt ca nişte fiinţe ce se deşteaptă dintr-un
somn adânc şi se întreabă: „Cum se face că noi am fost ţinuţi atâta timp în
neştiinţă?" Şi preoţii răspund: „Noi înşine am rămas până în ziua aceasta
ca morţi în greşelile şi păcatele noastre şi păcatul nostru este cu mult mai
mare decât al vostru, pentru că v-am ascuns atât de mult timp lumina."
Misionarii americani au de luptat cu misionarii romano-catolici, care ar voi să
alipească Romei, biserica nestoriană. Pe de altă parte se pare că un oarecare
număr de nestorieni s-a îndreptat spre biserica greacă, pentru a fi ocrotiţi
împotriva mahomedanilor din Persia.* (* Se află mici comunităţi nestoriene
împrăştiate în Iran, Iraq, Turcia, Siria, Libia, India, Armenia şi Statele
Unite ale Americii. Ele nu numără mai mult de 80.000 persoane.)