EUTIH
ŞI ARMENII
Puţin
timp după moartea lui Nestor, biserica din Răsărit a fost din nou tulburată
prin învăţăturile susţinute de un călugăr cu numele Eutih, arhimandritul sau
egumerul unei mănăstiri cu 300 de călugări din preajma Constantinopolului.
Eutih se împotrivise cu putere lui Nestor când acesta a fost condamnat, însă
el însuşi a căzut în alte greşeli privitoare la Persoana Domnului. El spunea
bine că Cristos, născut din fecioara Maria, era adevărat Dumnezeu şi adevărat
om, dar că trupul lui Isus nu era de aceeaşi substanţă ca al nostru, contrar
Scripturii, care ne spune că Cristos „a fost părtaş sângelui şi cărnii"
(Evrei 2:14). Ceva mai mult, că cele două naturi, dumnezeiască şi omenească,
ale Domnului, nu formau decât una, natura omenească fiind absorbită de natura
dumnezeiască sau amestecată cu ea.
Eutih
avea un prieten, un anume Eusebiu, episcop de Dorileea, în Frigia, care mai
înainte de a ocupa acest post, se arătase cu tărie împotriva lui Nestor. Fiind
episcop, el se ducea la Constantinopol pentru afacerile episcopiei şi a mers la
Eutih, să-l vadă. Vorbind cu el, a aflat cu mirare despre învăţăturile pe care
le susţinea prietenul lui. Eusebin a avut partea frumoasă de a-l combate, dar
Eutih nu a voit deloc să se lase convins. Ori, în acelaşi an, Flavian,
patriarhul Constantinopolului, a întrunit un sinod pentru a hotărî unele chestiuni.
Eusebiu se afla aici şi învinuia pe Eutih că susţinea învăţături potrivnice
adevăratei credinţe. Sinodul a trimis lui Eutih o notă pentru a-l hotărî să
vină ca să-şi arate şi să-şi apere ideile. De două ori acesta a refuzat; a
treia oară a promis că va veni. În cele din urmă a venit însoţit de o mulţime
de călugări şi escortaţi de soldaţi; în acelaşi timp s-a prezentat un sol al
împăratului cu o scrisoare, cerând ca să fie de faţă la şedinţe.
După
o lungă dezbatere în care Eutih căuta printr-un fel de umilinţă şi prin
vicleşuguri să scape de acei care îl obligau să-şi arate credinţa, el a fost în
cele din urmă constrâns să-şi mărturisească greşeala pe care totuşi o
menţinea. Ori această greşeală, care învaţă că Cristos nu a fost în adevăr un
om ca noi afară de păcat, înseamnă nimicirea mântuirii. Eutih a fost condamnat
ca defăimător al lui Cristos şi a fost dat afară din preoţie, de la
împărtăşanie şi destituit din locul de arhimandrit al mănăstirii lui. Treizeci
de episcopi şi două zeci şi trei arhimandriţi au semnat condamnarea lui.
Eutih
a ieşit din sinod, spunând că va apela la episcopul Romei, ceea ce în urmă a şi
făcut. Flavian a răspândit peste tot decretul care îl condamna pe Eutih, cerând
ca fiecare să i se supună. Dar un mare număr, mai ales călugări, partizani ai
lui Eutih, nu au vrut să primească decretul şi o mare tulburare a urmat în
biserică.
Eutih
avea un prieten la curtea imperială, şeful eunucilor, Chrisafius, căruia i-a
fost naş la botez şi care avea o mare influenţă asupra împăratului,
şovăielnicul Teodosie. Chrisafius, care era zgârcit şi căuta prin toate
mijloacele să-şi mărească avuţiile, îl ura pe Flavian pentru că acesta nu voise
să-i dea ajutor la o jefuire de bunuri a bisericii şi, mai mult, îi refuzase
ajutorul la un complot urzit, pentru a închide într-o mănăstire pe Pulcheria,
sora împăratului, de a cărei trecere se temea. Acestui duşman al lui Flavius
s-a adresat Eutih şi el a reuşit să facă pe împărat să adune un sinod unde
să-şi susţină cauza. De altfel, împăratul era câştigat de partea sa.
Sinodul
s-a adunat la Efes în anul 449. El număra 128 de episcopi prezenţi, iar papa de
la Roma, Leon I, a trimis aici pentru a-l reprezenta, trei delegaţi, purtând o
scrisoare în care arăta credinţa bisericii romane în ceea ce priveşte taina
întrupării Fiului lui Dumnezeu. Această scrisoare era îndreptată împotriva
ereziei lui Eutih. În puţine cuvinte, ea stabilea că în Cristos sunt două
naturi (firi), dumnezeiasă şi omenească, unite fără amestecare, fără schimbare
şi fără deosebire, într-un singur şi acelaşi Cristos. Şi Leon adăuga că
greşeala cu privire la firea trupului Mântuitorului nimiceşte patimile şi
rodnicia jertfei Lui. El arăta pentru aceasta, pasajul din 1 Ioan 4:2-3: „Orice
duh care mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi
orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu." Eşti
fericit când vezi în aceste timpuri în care atâtea greşeli s-au strecurat în
biserică, cum se păstrează adevărul măcar în ce priveşte Persoana Fiului lui Dumnezeu.
Împăratul
îl numise pe Dioscor, patriarhul Alexandriei, pentru a conduce sinodul. Ca şi
ceilalţi patriarhi, el trebuia să vină împreună cu 10 mitropohţi şi 10
episcopi. El i-a ales după vederile lui, care erau acelea ale lui Eutih.
Dioscor era un om care prin violenţă şi lăcomie mergea pe urmele înaintaşului
său Teofil, pe care l-am văzut în istoria lui Chrisostom, firea lui fiindu-i
asemănătoare. Totul a fost hotărât mai dinainte pentru a dezvinovăţi pe Eutih
şi a-l condamna pe Flavian. Teodosie a dat poruncă tuturor ca episcopii care au
luat parte ca judecători la sinodul din Constantinopol să fie îndepărtaţi de la
dezbateri şi de la votare.
Eusebiu
din Dorileea a primit ordin de a nu părăsi ţinutul bisericii lui, afară de
cazul că l-ar chema sinodul. Astfel, din 128 episcopi, 42 erau lipsiţi de
dreptul de a vorbi şi de a vota. Acestora, Dioscor le mai adăuga 15 alţii,
asupra părerii cărora Dioscor nu era sigur.
Doi
ofiţeri ai împăratului aveau dreptul de a lua parte la dezbateri. Mai mult, Teodosie
a dat dreptul de a vota unui arhimandrit sirian numit Barsumas, un călugăr
grosolan care, în fruntea a mii de călugări tot atât de sălbatici şi de barbari
ca şi el şi înarmaţi cu bâte puternice, au fugărit pe nestorieni sau pe acei
care i se păreau că sunt, prădau bisericile, dădeau foc mănăstirilor, omorau
sau urmăreau cu înverşunare pe episcopii pe care nu-i credeau ortodocşi.
Aceasta era alcătuirea sinodului şi aceştia erau ajutătorii lui Dioscor, fără a
socoti pe parabolani (muncitori şi infirmieri puşi sub ascultare directă de
episcop), pe care îi adusese din Egipt şi care la nevoie erau gata să-şi pună
braţele la lucru pentru a-şi susţine episcopul.
Sinodul
s-a deschis. Primul sol al papei a luat cel dintâi cuvântul pentru a cere ca
mai înainte de toate să se citească scrisoarea lui Leon. Dar cum se ştia bine
care erau părerile papei în ceea ce priveşte învăţăturile lui Eutih, cu toate
stăruinţele repetate ale solilor, s-a găsit mijlocul de a-l lăsa la o parte.
Apoi
a apărut Eutih şi s-a înfăţişat nu numai fără aparenţa de umilinţă pe care o
avusese în sinodul de la Constantinopol, dar chiar cu capul sus, ca unul care
era sigur de triumful său. El ţinea în mână un sul pe care cerea să-l citească
şi care începea prin transcrierea simbolului din Niceea. A mai spus că va trăi
şi va muri cu aceste credinţe şi că anatemiza pe toţi ereticii. Apoi a aruncat
împotriva lui Eusebiu din Dorileea şi împotriva lui Flavian o acuzare
întemeiată pe felul cum fusese tratat şi condamnat în sinod.
După
ce s-a terminat sulul, Flavian s-a ridicat şi a spus: „Trebuie acum să fie
ascultat Eusebiu.” Însă ofiţerul împăratului a zis: „Nu este nevoie; împăratul
l-a dat afară. Sunteţi adunaţi pentru a vedea dacă trebuie anulată sau întărită
judecata dată şi nu pentru a reîncepe procesul." Apoi Dioscor a făcut
propunerea ca să citească actele sinodului din Constantinopol. Toţi episcopii
au aprobat, în afară de solii papei, care au stăruit încă să fie citită
scrisoarea din Roma. Eutih, temându-se ca părerea lor să nu biruie, s-a grăbit
de a scoate dintre judecători pe delegaţii papii, sub cuvânt, zicea el, că
locuiesc la Flavian acasă şi au căpătat multe favoruri din partea lui. Totuşi
Dioscor a spus că pentru o bună rânduială, trebuia mai întâi să se citească
actele sinodului şi de abia la sfârşit să se citească scrisoarea papei, ceea ce
însă nu s-a întâmplat.
În
sinodul din Constantinopol, Eusebiu, acuzatorul lui Eutih, îl constrânse pe
acesta de a mărturisi adevărul privitor la natura (firea) lui Cristos; dar când
în citirea actelor a sosit la locul unde acesta era prezentat,* (*În sinoade
sau consilii erau întotdeauna mai mulţi scriitori numiţi notari, care luau note
de ceea ce se spunea sau se făcea. După terminarea şedinţelor, ei îşi alăturau
notele şi alcătuiau actele consiliului sau ale sinodului, care erau păstrate cu
mare grijă.) un mare număr de episcopi câştigaţi de partea lui Eutih au
strigat: „Să fie izgonit şi să fie ars Eusebiu! Eusebiu să fie ars de viu; să
fie tăiat în bucăţi!" Astfel era duhul care însufleţea pe acei care îşi
ziceau „slugile lui Cristos", ale Aceluia care era blând şi smerit cu
inima şi care nu voia să coboare foc din cer asupra vrăjmaşilor Săi! Dioscor a
pus la vot această propunere: „Aprobaţi declaraţia credinţei lui Eutih sau a
lui Eusebiu?" În mijlocul strigătelor, învăţătura lui Eutih a fost
aprobată de toţi şi el însuşi a fost pus din nou în rangul său şi redat
mănăstirii lui. Solii papei s-au abţinut, dar Eutih a avut câştig de cauză şi
s-a întors triumfător la ai lui.
Călugării
din mănăstirea lui Eutih, pe care Flavian îi dăduse afară din comunitate pentru
că şi-au susţinut stareţul şi după condamnarea lui, au trimis şi ei o solie în
sinod. Ei au îndreptat o reclamaţie împotriva lui Flavian, pe care îl
învinovăţeau nu numai că s-a folosit prea mult de puterea sa faţă de ei, dar
chiar de a fi pus în folosul lui sechestru pe bunurile bisericii lor;
învinovăţire cu totul nedreaptă. Călugării au spus de asemenea că în ceea ce
priveşte credinţa lor, ea este aceea a stareţului lor. Dioscor, ca şi ceilalţi
din sinod, nu au cercetat dacă învinuirile aduse lui Flavian erau îndreptăţite,
ci, trecând peste aceasta, au pus din nou pe călugări în posturile (slujbele)
lor. Era o nouă biruinţă asupra lui Flavian; dar asta nu era destul, trebuiau
să-l piardă, şi Dioscor a găsit mijlocul.
Într-un
sinod ţinut mai înainte la Efes, acela unde fusese condamnat Nestor, se oprise
orice alcătuire sau publicare a simbolurilor (mărturisirilor de credinţă) care
ar schimba ceva din acela de la Niceea. Ori Flavian, în sinodul de la Constantinopol
a făcut totuşi o scurtă mărturisire de credinţă, în care recunoştea pe Isus,
fiul Mariei, ca adevărat Dumnezeu şi adevărât om într-o Persoană. Dioscor a
spus că făcând aceasta, Flavian călcase hotărârile sinodului din Efes şi se
învrednicise, tot astfel ca şi Eusebiu, de a fi destituit şi lipsit de orice
podoabă episcopală şi preoţească. Şi el a cerut ca episcopii să aprobe prin
semnătura lor această hotărâre. Atunci Flavian, ridicându-se, a spus: „Mă
împotrivesc judecăţii" şi a pus în mâna unuia din soli cererea de ajutor
îndreptată papei şi episcopilor din Apus. Apoi un alt sol, în numele biserici
romane, a vestit opunerea sa la hotărârea dată de Dioscor. În acest moment 4
episcopi i-au căzut acestuia în genunchi şi l-au rugat să se gândească mult la
ceea ce făcea, Flavian, zicând ei, nemeritând să fie destituit. Dar Dioscor i-a
respins, zicându-le că el îşi făcea datoria. Şi apoi, fiindcă episcopii
stăruiau şi alţii se apropiau pentru a şti ce se întâmplă, el s-a ridicat mânios
şi a cerut ajutorul ofiţerilor împăratului. Aceştia, crezând pe Dioscor în
primejdie, au introdus pe soldaţi, care, unii cu sabia scoasă, alţii purtând
lanţuri ca şi cum ar fi fost vorba de a lega nişte răufăcători, au năvălit în
biserică şi au îndepărtat cu brutalitate pe episcopii care stăruiau să-l
înduplece pe Dioscor.
Zgomotul
a ajuns atunci la culme. Oamenii din popor, parabolanii lui Dioscor, călugării
lui Barsumas cu măciucile lor, toţi s-au răspândit de asemenea în biserică,
scoţând nişte strigăte sălbatice. „Trebuie să fie izgoniţi, trebuie să fie
omorâţi acei care nu se supun lui Dioscor!"
Episcopii
înspăimântaţi fugeau în toate colţurile, dar pentru ca să se facă votarea s-au
închis toate uşile. Episcopii din Egipt, alăturaţi călugărilor şi
parabolanilor, ameninţau cu destituire şi băteau pe acei care păreau că se vor
plânge. Dioscor, în picioare, din locul de unde conducea adunarea, a vestit că
se vor strânge toate voturile. „Şi dacă cineva nu vrea să voteze," a spus
el, „va avea de a face cu mine, şi împăratul îl va şti."
Ei
deci au votat. Însă mai trebuia ca hotărârea să fie semnată şi, în vălmăşag,
notarii nu au putut alcătui procesul verbal al şedinţei. A fost hotărât de
Dioscor ca să se iscălească în alb cu aceste cuvinte: „Eu am judecat şi am
semnat." Apoi Dioscor, întovărăşit de doi oameni cu figuri ameninţătoare,
a mers din bancă în bancă pentru a strânge semnături. Înfricoşaţi, episcopii au
iscălit, iar acei care încercau să se împotrivească erau ameninţaţi şi chiar
bătuţi. Ultima întâmplare şi cea mai îngrozitoare din acest proces nedrept
rămâne să fie povestită.
Flavian
s-a retras într-un colţ din tinda bisericii, aşteptând clipa plecării. Dioscor
l-a zărit şi a alergat spre el, insultându-l; apoi l-a izbit cu pumnul în faţă
şi doi dintre diaconii lui au apucat pe nefericitul episcop de mijlocul
trupului şi l-au trântit la pământ. Dioscor îl călca în picioare, lovindu-l cu
călcâiul în coaste şi în piept, în timp ce călugării lui Barsumas, instigaţi de
stăpânul lor care striga: „Omoară-l, omoară-l!" îl loveau pe Flavian cu
bâtele lor şi îl călcau sub sandalele lor.
Flavian,
târât afară de soldaţi, a fost aruncat pe jumătate mort într-o temniţă.
Trebuiau să-l ducă în exil, dar el a murit pe drum, trei zile după condamnarea
sa, în urma brutalităţilor pe care le îndurase. Aşa a fost biruinţa lui Eutih
şi a lui Dioscor. Acesta s-a grăbit de a se reîntoarce la Constantinopol pentru
a pune aici un nou patriarh. Pe când se întorcea, s-a oprit la Niceea şi,
alcătuind un sinod din episcopii egipteni care îl însoţeau, a excomunicat pe
papa Leon ca eretic. Solii acestuia au reuşit să fugă şi au dus la Roma
plângerea lui Flavian.
Însă
ceea ce se petrecuse a umplut de groază creştinătatea; sinodul acesta a fost
stigmatizat cu numele de „Tâlhăria din Efes" şi el nu a fost pus între
sinoadele recunoscute. Totuşi Chrisafius a înduplecat pe împărat să fie de
acord cu hotărârile acestui sinod de tâlhari şi o lege a lui Teodosie a ordonat
persecuţia împotriva acelora care nu l-ar primi. Dar în curând lucrurile s-au
schimbat. Un an după moartea lui Flavian, împăratul Teodosie a murit în urma
unei căderi de pe cal. Sora lui, Pulheria, care susţinuse pe Flavian, i-a urmat
la domnie şi şi-a asociat pe Marcian, cu care s-a căsătorit. Acesta era un
vechi ostaş, cinstit, drept şi hotărât, care apăra imperiul împotriva barbarilor
şi a introdus ordinea. El împărtăşea părerile Pulheriei privitor la Eutih, pe
care îl condamna. El a zădărnicit persecuţiile şi a desfiinţat îndatorirea de a
recunoaşte hotărârile falsului sinod; episcopii exilaţi au fost puşi din nou în
vechile funcţii; şi Eutih a fost alungat din mănăstirea lui; Chrisafius a fost
condamnat la moarte.
Leon
din Roma a cerut mai întâi ca un nou sinod general să fie adunat la Roma. Însă
împăratul nu a fost de acord şi în cele din urmă s-a ajuns la înţelegerea ca să
fie adunat la Niceea sub conducerea solilor papei. Dioscor nu a fost primit să
ia parte ca episcop. Mai înainte de a deschide sinodul, rămăşiţele lui Flavian
au fost duse în chip falnic la Constantinopol şi au fost îngropate lângă
Chrisostom, mort ca şi el pradă duşmăniei episcopilor.
În
urmă, împăratul a mutat sinodul la Calcedonia, pentru ca să fie cât mai aproape
de Constantinopol şi ca el să poată lua parte cât mai uşor. Acest sinod a fost
cel mai numeros din câte au fost vreodată. Mai mulţi de 500 de episcopi şi alţi
prelaţi au luat parte. De o parte s-au aşezat episcopii din Egipt şi acei care
sprijineau pe Dioscor şi de cealaltă parte episcopii din Răsărit, de pe lângă
Marea Neagră, din Asia şi din Capadocia. Solii papei au spus că ei nu pot să
stea alături de Dioscor, iar Eusebiu din Doryleea a devenit acuzatorul lui. Dar
în curând, certuri puternice au luat naştere la intrarea lui Teodorit din Cyr
(Cars), care nu fusese primit de sinodul cel mincinos din Efes, fără altă cauză
decât împotrivirea lui faţă de Eutih. Văzându-l intrând, sprijinitorii lui
Dioscor au început să strige: „Ieşi afară, duşmanul Domnului!" Episcopii
din Răsărit răspundeau: „Afară de aici ereticii, ucigaşii lui Flavian!"
Mărindu-se zarva, căpetenia magistraţilor care reprezenta pe împărat s-a
ridicat şi a spus: „Aceste strigăte sunt nedemne de o adunare de episcopi;
faceţi linişte şi nu mai tulburaţi rânduiala sinodului."
Dioscor
cel acuzat voia să arunce toată vina celor petrecute, pe cei patru pe care
împăratul îi dăduse lui ca ajutoare şi chiar asupra adunării însăşi, care
aprobase totul; dar atunci episcopii din Rasarit l-au făcut de ruşine, spunând:
„Noi am fost siliţi, am fost bătuţi şi ne-am supus din cauza ameninţărilor şi a
brutalităţilor." Şi atunci au fost date amănuntele asupra felului cum
Dioscor smulgea voturile şi iscăliturile şi împiedica pe notari să scrie,
luându-le cu forţa hârtiile. S-a ajuns la declaraţia de credinţă a lui Eutih.
Un episcop, Vasile din Seleucia, a spus că în sinodul din Efes, el îndemnase pe
Eutih de a recunoaşte că în Cristos sunt două firi, dar că Eutih se
împotrivise. „Pentru ce atunci", au spus judecătorii lui Vasile, „aţi
iscălit iertarea lui Eutih şi destituirea lui Flavian?" „Pentru că am fost
constrâns să mă supun", a răspuns Vasile. „Eu am greşit," adăugă el.
Şi toţi răsăritenii care cedaseră ca şi el din cauza forţei, au strigat: „Noi
am căzut cu toţii în greşeală; noi toţi cerem iertare.” În sfârşit, s-a citit
declaraţia de credinţă a lui Flavian din sinodul de la Constantinopol, şi
sinodul, în afară de câţiva partizani ai lui Dioscor, a întărit ca ortodoxă
învăţătura martirului Flavian. În acest moment, Juvenal, episcopul Ierusalimului,
care până atunci sprijinise pe Dioscor, şi împreună cu el episcopii din
Palestina, au spus: „Noi credem toţi acelaşi lucru" şi, ridicându-se, au
trecut de partea episcopilor de Răsărit. Exemplul lor a fost urmat de episcopii
din Grecia, din Creta şi Macedonia; chiar patru episcopi egipteni i-au urmat.
Dioscor a rămas aproape singur.
Apoi
a urmat constatarea brutalităţilor făcute de Dioscor la sinodul din Efes şi, în
timp ce sinodul era adunat, patru egipteni dintre care un preot şi doi diaconi,
toţi patru loviţi de Dioscor, au adus împotriva lui învinuirile cele mai grave
privitor la firea sa, la purtarea sa şi la obiceiurile sale. Mai înainte de
a-şi prezenta cererile, Eusebiu din Doryleea a cerut ca Dioscor să fie
condamnat şi pedepsit pentru că a sprijinit învăţătura lui Eutih, ca aceasta să
fie sub anatemă şi ca adunarea din Efes să fie ştearsă de pe lista sinoadelor.
El a stăruit ca acuzatul să apară înaintea judecăţii, pentru a se apăra. Dar în
ciuda a trei somaţii, Dioscor a refuzat să vină, deşi în ultima i s-au spus
acuzaţiile aduse lui din partea celor patru egipteni şi că, pentru cinstea
bisericii, el trebuia să răspundă.
Solii
papei au spus pe scurt ceea ce cădea în sarcina lor, sinodul şi-a rostit
condamnarea, destituindu-l de sarcina şi cinstea de episcop şi de orice funcţie
preoţească. Condamnarea i-a fost adusă la cunoştinţă şi hotărârea a fost
comunicată public. Însă fiindcă Dioscor declarase că el se neliniştea foarte
puţin de hotărârea sinodului şi se lăudase că în curând îşi va relua postul de
episcop. Împăratul l-a exilat la Gangres în Paflagonia. Sinodul a hotărât de
asemenea, şi împăratul a confirmat doctrina. Acesta din urmă a spus de asemenea
că va pedepsi pe toţi cei care nu vor asculta de hotărârile sinodului. Vedem
prin aceasta şi prin tot ceea ce s-a petrecut mai înainte cât de mult se
înrobise biserica puterii lumeşti. Ea locuia în lume, unde Satan îşi are tronul
(Apocalipsa 2:13), deşi ea păstra încă adevărul privitor la Persoana Fiului lui
Dumnezeu.
Dar
nici declaraţia sinodului care referitor la doctrină a fost de partea scrisorii
lui Leon, nici condamnarea lui Eutih şi a lui Dioscor, nu au pus capăt luptelor
dintre ortodocşi şi susţinătorii lui Eutih. Ele au durat timp de mai mult de o
sută de ani. Partizanii învăţăturii lui Eutih, numiţi monofiziţi, ceea ce înseamnă
o singură fire, a sfârşit prin a se despărţi de biserica greacă şi a alcătuit
mai multe biserici deosebite: acelea din Abisinia, din Egipt (Biserica coptă),
a iacobiţilor în Siria şi în sfârşit a Armeniei, având fiecare patriarhul lor.
Despre
ultima dintre aceste biserici vom spune câteva cuvinte. Dacă am vorbit cam mult
despre cele două sinoade, am făcut-o pentru a arăta în ce stare tristă se afla
Biserica şi imposibilitatea pentru om de a-i repara ruinele. În mijlocul
neorânduielii, eşti destul de fericit de a vedea totuşi câteva scântei ale
adevărului.
Numele
armenilor nu este necunoscut. Suferinţele acestui popor, dat nimicirii de către
turci, au ajuns la cunoştinţa întregii lumi. Armenia este un ţinut muntos,
aşezat între Marea Neagră şi Marea Caspică, şi se întinde de la munţii Caucaz
până la munţii Taurus şi până în câmpiile Mesopotamiei. La răsărit se află
Persia, la apus se mărgineşte cu provinciile Asiei Mici. În Armenia se află
muntele Ararat, unde s-a oprit corabia lui Noe (Geneza 8:4) şi de asemenea din
acest ţinut îşi trag izvoarele Eufratul şi Tigrul, primul fluviu fiind adesea
numit în Biblie, iar al doilea menţionat sub numele de Hidechel (Geneza 2:14;
Daniel 10:4).
Armenii
creştini care locuiesc în Armenia turcească erau socotiţi aproximativ 800.000
de suflete şi suferinţele îndurate au micşorat cu mult numărul lor. În afară de
aceasta, foarte mulţi armeni s-au risipit în felurite ţinuturi, unde se
îndeletniceau mai ales cu negoţul. Creştinismul era încă din veacul al II-lea
în Armenia, însă în veacul al IV-lea el s-a stabilit aici pentru totdeauna. Un
preot păgân, fiu al unui principe part, fiind convertit, a dovedit o foarte
mare hărnicie pentru evanghelizarea Armeniei şi a convertit pe rege şi tot
poporul lui. Acest harnic vestitor al Evangheliei se numea Grigore şi a fost
supranumit Luminătorul, acela care luminează. Armenii aveau o limbă a lor, una
din cele mai vechi din câte sunt şi spre anul 400 un anume Mesrob, împreună cu
un altul Lahak, au tradus Biblia din limba siriană în cea armeană. În zilele
noastre, misionarii americani veniţi în acest ţinut au răspândit peste tot
Cuvântul Domnului.
Eutih
şi partizanii săi au fost condamnaţi de sinodul din Calcedonia, în anul 451. Însă
bisericile armene, foarte numeroase, pentru că ele aveau mai mult de 600 de
episcopi, s-au împotrivit hotărârilor acestui sinod şi s-au despărţit de
Biserica de Răsărit, cu toate că păstrase acelaşi cult şi aceleaşi greşeli
referitor la prefacerea pâinei şi a vinului în trupul şi sângele lui Cristos,
la cele 7 taine, la cultul Fecioarei şi a sfinţilor. Unii dintre ei s-au alipit
de biserica Romei. Vom spune câteva cuvinte despre ceea ce a făcut Dumnezeu
pentru ei în zilele noastre.
Viaţa
religioasă a decăzut la creştinii armeni; ei nu se mai arătau ataşaţi decât de
formele exterioare, deşi mai păstrau numele lui Isus Cristos, Fiul lui
Dumnezeu, Mântuitorul, până ce în anul 1832 Dumnezeu a trezit în inima
misionarilor americani dorinţa de a răspândi Cuvântul Evangheliei şi armenilor.
Aceşti slujitori ai Domnului aveau ca scop să redeştepte sufletele prin
Cuvântul lui Dumnezeu şi să răspândească învăţătura printre armenii care trăiau
în cea mai adâncă neştiinţă.
Primul
lucru de făcut era să se tipărească Biblia în limba armeană de astăzi. În 1842,
tipărirea Noului Testament în această limbă a fost terminată şi totodată s-a
răspândit un mare număr de cărţi. Lucrarea a fost în mod evident binecuvântată
de Dumnezeu. Iată ce scrie unul dintre misionari. „Probabil n-a rămas nici un
oraş în acest ţinut, în care să nu fi ajuns Scripturile. Am putea să arătăm 20
unde se află armeni care cercetează în fiecare zi Cuvântul Domnului şi care
doresc să-şi potrivească viaţa după învăţăturile sale. În multe locuri, sfânta
carte tipărită în limba armeană de acum este privită ca o nouă veste din cer. În
aceste oraşe au loc în toate duminicile, adunări al căror scop este studiul
Scripturilor şi aceasta se întâmplă chiar în locurile unde nu a pătruns
niciodată vreun misionar străin. Aceasta este fapta numai a Bibliei. Biblia în
vechea lor limbă a fost întotdeauna pentru armeni un obiect de adâncă
cinstire. Aşezată pe altar, ea este zilnic prezentată, după rugăciune, mulţimii
care o sărută cu cucernicie. Este aproape o superstiţie, dar aceasta a folosit,
fără îndoială, ca să-i facă să primească în smerenie învăţăturile din ea, când
ei au putut-o citi într-o limbă pe care o înţeleg. Citirea Scripturilor a
vindecat mai mulţi armeni de îndoielile lor. Ei au fost convinşi că, oricâte
lipsuri ar vedea la creştinii de nume care îi înconjoară, Biblia cuprinde
adevărul curat şi viu. Un bancher armean spunea: „Naţiunea noastră are o mare
datorie de recunoştinţă către acei care ne-au făcut să cunoaştem Biblia şi
ne-au răspândit-o într-o limbă pe care o înţelegem. Ei au mântuit de la
necredinţă nu numai pe mine, ci pe mulţi alţii, pentru că noi am înţeles că
creştinismul se sprijină pe temelii mai tari şi mai adânci decât le-am fi
bănuit şi că este în Cuvântul Domnului ceva statornicit pentru a întocmi
credinţa noastră".
Un
tânăr a venit odată să cumpere mai multe cărţi din Scriptură, în limba armeană.
„Mi s-a scris", spuse el, „din oraşul meu natal, pentru a mi se cere bani
ce trebuie la clădirea unei biserici. Dar cum eu vreau mai curând să se
întemeieze o biserică din pietre vii, voi trimite partea mea sub forma unor
exemplare din Cuvântul Domnului.” Într-un sat, aproape de Nicomedia, s-a format
o comunitate religioasă, însuşindu-şi Scripturile ca singura rânduială a credinţei.
Nici un misionar n-a fost printre ei, în afară de marele Misionar, Biblia. Se
povesteşte acelaşi lucru la Alep, unde mai mult de 200 de persoane s-au adunat
astfel, şi se adaugă în fiecare zi altele. Aici de asemenea, singura citire a
Scripturilor a lucrat în suflete fără ajutorul nici unui misionar. Astfel s-a
răspândit Cuvântul Domnului la armeni până în judeţele cele mai îndepărtate şi
adesea prin mijloace minunate. Astfel un oarecare număr de cărţi din Scripturi
au căzut în mâinile unei bande de kurzi rătăcitori, în nordul Siriei. Neştiind
ce să facă ei cu aceste cărţi, le-au împărţit populaţiei armene care locuia în
apropierea lagărului lor şi care le-a primit cu bucurie.
În
felul acesta Cuvântul Domnului, răspândindu-se, se arăta aceea ce era: sabia
Duhului pentru a atinge inimile şi conştiinţele, lumina pentru a lămuri mintea
şi a face cunoscute lucrurile Domnului şi puterea pentru a transforma viaţa.
Dar acolo unde Domnul face o lucrare, Diavolul se împotriveşte. Cititorii
Bibliei, care au fost numiţi protestanţi, au fost prigoniţi de episcopii care învinuiau
pe misionari că tulbură şi împart biserica naţională. Aceasta face pe acei care
au primit Evanghelia să se unească într-o biserică aparte. În acest timp
misionarii au întemeiat colegii, seminarii, şcoli superioare şi primare, astfel
că odată cu Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea şi învăţământul. Nu vom intra
aici în amănuntele sângeroaselor prigoniri, ale măcelurilor în mulţimi, de la
1890 şi mai ales în 1895, 1896; măcelurile acestea n-au încetat în întregime şi
au adus pustiirea şi nenorocirea în acest ţinut. Lucrările de care am vorbit
au fost mai mult sau mai puţin împiedicate; însă roadele au fost aduse şi vor
rămâne. Şi Dumnezeu îi ştie pe aceia care adesea puţin luminaţi, au voit totuşi
mai bine să moară decât să tăgăduiască numele lui Isus.