DIFERITE
ALTE FORME RELIGIOASE
Vorbind
despre armeni, am amintit despre turci, fioroşii lor stăpânitori. Aceasta ne
duce în chip firesc să vorbim despre Mahomed şi religia pe care a întemeiat-o,
care îi poartă numele şi pe care o răspândeau turcii.
Apostolul
Pavel menţionează trei sisteme religioase în care se grupau oamenii din timpul
său. Erau evreii, grecii, care se închinau la idoli, şi Adunarea Domnului,
adică creştinii: păgânismul, iudaismul şi creştinismul. Acestor trei forme
religioase care mai dăinuiesc şi astăzi, trebuie să li se adauge acum o a
patra, mahomedanismul sau islamismul.
Închinătorii
la idoli sau păgânii alcătuiau din timpul lui Pavel, ca şi astăzi, categoria
cea mai numeroasă. Sunt acei care cinstesc o mulţime de dumnezei numiţi idoli,
nume dat mai ales reprezentărilor în aur, argint, în piatră sau lemn (Psalmul
115:4; Ieremia 2:27; Faptele Apostolilor 18:20). Aceste divinităţi erau sau
stelele (2 Împăraţi 21:3; Ţefania 1:5) cărora li se dădeau mai mult decât o
existenţă materială, sau fiinţe ale închipuirii cu care populau cerul, pământul
şi marea, dând fiecăruia o îndeletnicire şi o putere aparte, sau chiar animale,
fie şi reptile, sau plante (Romani 1:22-23).
Omul
simte în el însuşi nevoia unei religii, adică de a se realipi unei puteri
superioare, căreia el se poate adresa pentru a fi ajutat; însă păcatul l-a
îndepărtat de Dumnezeu, a cărui cunoştinţă el n-a păstrat-o (Romani 1:10-21)
şi Satan l-a îndreptat spre închinarea la idoli, astfel că înapoia idolilor se
află demonii (1 Corinteni 10:20-21). Însă aceşti dumnezei, departe de a dărui
sufletului pace, îl umplu de înfricoşare. Trebuie întotdeauna să-i cauţi, să-i
împaci, ca să le câştigi ocrotirea.
Închinarea
la idoli a luat naştere puţin timp după potop, pentru că Iosua spune poporului
lui Israel că părinţii lor, înainte de Avraam au slujit altor dumnezei (Iosua 24:8).
Ea s-a răspândit destul de repede pe pământ. Atunci Dumnezeu a hotărât să-Şi
aleagă un popor (Deuteronom 7:7; 10:15), căruia să Se descopere, în mijlocul
căruia amintirea că este un singur Dumnezeu adevărat să fie păstrată, cultul
Lui să fie ţinut (Deuteronom 7:9; 6:4; 10:12 etc. 12:10-14) şi căruia să-i
încredinţeze cuvintele Lui (Romani 3:2), cuprinzând marele plan al cugetării
sale veşnice, trimiterea unui Mântuitor care Se va naşte din sânul acestui
popor (Galateni 4:4).
Poporul
ales trebuia să urască închinarea la idoli şi să rămână cu totul departe de
popoarele păgâne (Deuteronom 5:6-10; 6:14; 7:3-6,25,26; 9:16). Pentru a
îndeplini ceea ce îşi pusese în gând, Dumnezeu S-a descoperit lui Avraam
(Faptele Apostolilor 7:2), credinciosul ascultător, ai cărui urmaşi prin Isaac
şi prin Iacov aveau să fie poporul ales. Aceştia sunt evreii cu care Dumnezeu a
făcut legământ, popor căruia îi dăduse o lege, îi rânduise un cult, îi pusese
un mare-preot şi îi făcuse promisiuni măreţe. Dar acest popor copleşit de
atâtea haruri s-a arătat nerecunoscător, întotdeauna răzvrătit, dedându-se
închinării la idoli şi pierzând astfel însuşirea sa strălucită de martor al lui
Dumnezeu, şi aceasta în ciuda mustrărilor şi pedepselor pe care Dumnezeu le-a
înmulţit, până când nu a mai fost nici un mijloc de îndreptare. Ei au fost luaţi
în captivitate şi supuşi regilor străini şi închinători la idoli.
Dumnezeu
a adus înapoi un oarecare număr în ţinutul lor, astfel că s-a împlinit printre
ei promisiunea Mântuitorului, a Mesiei prezis de toţi profeţii (Mica 5:2; Isaia
7:14; 9:6-7; 11:1-10; Daniel 9:24-26) şi Însuşi Fiul lui Dumnezeu, devenit om,
a apărut printre ei! El era născut din femeie, urmaş al lui Avraam, din neamul
lui David, potrivit promisiunii (Galateni 4:4; Luca 2:7; Matei 1:1). El venea
să-i scape (Mateil.21; Marcu 1:15) de păcatele lor şi să întemeieze Împărăţia
lui Dumnezeu. Însă evreii, în afară de un foarte mic număr, L-au lepădat şi
L-au ucis.
Atunci
Dumnezeu nu i-a mai recunoscut pentru un timp ca poporul Său şi judecăţile cele
mai grozave au căzut asupra lor. Ei au fost împrăştiaţi peste tot, nemaiavând
ţară, oraş sfânt, templu şi jertfe. Noi îi vedem în acesta stare şi ei vor
rămâne în ea până ce se vor pocăi şi vor recunoaşte că Mesia şi Regele lor este
Acela pe care nu L-au primit (Osea 3:4-5; Zaharia 12:10; 13:1). Aşteptând,
Dumnezeu S-a îndreptat spre sărmanii păgâni azvârliţi în întunecimi de
neştiinţa lor şi a făcut să se ridice deasupra lor lumina (Faptele Apostolilor
13:46-47; 28:24). El a făcut să fie vestită Evanghelia, vestea bună a mântuirii
pentru oricine crede în Isus mort, înviat şi glorificat în ceruri (Faptele
Apostolilor 13:38-39; 10:43); şi El a trimis Duhul Sfânt pentru a fi de faţă
spre gloria lui Cristos, pentru a fi în oricare credincios şi pentru a forma
Adunarea Creştină, strângând pe credincioşi în jurul Domnului. Deşi evreii au
fost daţi pentru un timp la o parte, ca popor, oricine dintre ei care crede în
Domnul Isus este mântuit şi face parte din Adunare; însă el nu mai este evreu,
el este creştin, pentru că în adunare nu este nici evreu, nici grec, ci Cristos
este totul.
După
cum am văzut, Satan a reuşit să introducă răul în adunarea creştină. Puţin câte
puţin, ea a decăzut de la curăţenia şi simplitatea de la început. Marele
adevăruri ale mântuirii prin har au fost întunecate şi au fost înlocuite cu
mântuirea prin fapte; formele exterioare au luat locul vieţii; în locul
închinării în duh şi în adevăr s-a alcătuit un cult de ceremonii luate de la
păgâni şi de la evrei. Mai întâi biserica s-a supus statului pentru a fi sub
ocrotirea lui, în locul celei a lui Dumnezeu, apoi, plină de mândrie, ea a voit
să îl stăpânească la rândul ei. Deşertăciunea lumească s-a introdus în ea,
după aceea ea a alunecat într-o închinare la idoli mai rea decât aceea a
păgânismului, dând un cult sfinţilor şi Fecioarei şi închinându-se până la
pământ înaintea icoanelor. Certuri nesfârşite au sfâşiat-o, iar pe de altă parte
s-a ridicat puterea papei de la Roma, numindu-se vicarul sau locţiitorul lui
Isus Cristos pe pământ şi cerând autoritatea cea mai înaltă asupra întregii
Biserici, în timp ce episcopii şi preoţii care îi erau supuşi îşi îndeplineau
stăpânirea lor asupra turmelor. La aceasta trebuie să se adauge o adâncă
neştiinţă.
Aceasta
era starea de lucruri în creştinătate când s-a ivit Mahomed şi a întemeiat
religia sa nouă care respingea păgânismul, dar nu primea ca bune nici iudaismul
nici creştinismul. Islamismul sau religia musulmană este o plagă groaznică
pentru creştinătate mai ales în Răsărit şi se poate spune pentru toată lumea.
Este o religie adevărată sau măcar una care are ceva adevăr? Nu. Cu toate
pretenţiile ei, ea este în întregime neadevărată. Mahomed este un profet
mincinos şi Dumnezeul care vrea el să fie iubit nu este un adevărat Dumnezeu.
Să ne aducem aminte că nu este decât o singură revelaţie a lui Dumnezeu: aceea
pe care a dat-o prin proroci, prin Fiul Său şi apostolii Săi şi care se află în
Biblie, care în întregime este Cuvântul lui Dumnezeu.
Astfel,
sunt azi pe pământ patru mari forme religioase: păgânismul, care se împarte
într-o mulţime de felurite forme, de la budism până la fetişism sau cultul
lucrurilor neînsufleţite şi care au pe Satan iniţiator. Pe câţi nu-i ţine el
legaţi în lanţuri! Apoi mahomedanismul, care pretinde că vine de la Dumnezeu,
dar care nu e decât o amăgire, o nălucire şi o cursă încă mai nenorocită a
duşmanului, care ţine astfel milioane de oameni sub stăpânirea lui şi în
lanţurile unor greşeli ucigătoare. În al treilea rând iudaismul, care are pe
adevăratul Dumnezeu, care are în Vechiul Testament o parte din revelaţia lui
Dumnezeu. Dar, neprimind pe Cristos, Mesia pe care îl vestise Vechiul
Testament, iudeii nu s-au supus lui Dumnezeu. În sfârşit, creştinismul, care
are întreaga revelaţie a lui Dumnezeu în Vechiul şi în Noul Testament.
Creştinii au pe adevăratul Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Creştinismul
în forma lui exterioară este creştinătatea cu numeroasele sale secte, însă
oricare ar fi decăderea Bisericii sau a Adunării, numai în creştinism se află
adevărul care mântuie. Aici este făcut cunoscut numele lui Isus, singurul care
a fost dat printre oameni şi prin care trebuie să fim mântuiţi (Faptele
Apostolilor 4:12). Biserica a fost neascultătoare şi a decăzut. Vedem pentru
ea timpul când va fi vărsată din gura Domnului (Apocalipsa 3:16).
Însă
în toate timpurile, Dumnezeu a avut o rămăşiţă de oameni (martori) credincioşi
(Apocalipsa 2:13,25; 3:4) şi care la anumite epoci au pus din nou în lumină
adevăruri uitate. Astfel, în timpul Reformei, luptând împotriva greşelilor
Romei, Luther, Calvin, Farel şi alţii au pus din nou în lumină Biblia, Cuvântul
lui Dumnezeu, singura autoritate fără greşeală, şi îndreptăţirea păcătosului
prin credinţa în Isus. Astăzi, ce a fost reamintit creştinilor este adevărul
despre Biserică şi despre viitoarea întoarcere a Domnului pentru a lua pe ai
Săi cu Sine. Noi suntem în ultimul timp, deosebit de serios, şi Cuvântul
Domnului către acei - în mic număr - care au primit aceste adevăruri este: „Eu
vin curând; păstrează ce ai, ca nimeni că nu-ţi ia cununa" (Apocalipsa 3:11).