MAHOMED
ŞI RELIGIA SA
Mahomed
s-a născut în anul 570 la Meca, în Arabia, unde închinarea la idoli era foarte
răspândită. Pierzând de tânăr pe tatăl său, a fost crescut de unchiul său Abu
Taleb, care l-a pus la negustorie. În felul acesta, a avut ocazia să facă dese
călătorii în Siria şi acolo, venind în legătură cu creştini şi cu iudei, a
început să cunoască Vechiul şi Noul Testament. A fost totodată şi martor la
certurile şi ceremoniile superstiţioase şi la viaţa lumească ce se strecuraseră
în biserică şi care necinsteau numele lui Cristos. Mahomed vedea deci pe de o
parte nebunia închinării la idoli, şi pe de altă parte nu voia nici iudaismul,
nici creştinismul, pe care îl avea sub ochi. S-a gândit să întemeieze o religie
mai curată, a luat din cărţile sfinte ale iudeilor şi creştinilor ceea ce i se
părea nimerit, şi le-a amestecat cu propriile lui gânduri. Pentru a face să fie
primită această religie, susţinea că a avut descoperiri din partea lui
Dumnezeu.
Din
citirea Scripturilor, Mahomed n-a ajuns să cunoască nici pe Dumnezeul Cel viu
şi adevărat, pe care Îl descoperă, nici pe Isus Cristos, Fiul Său, Mântuitorul,
pe care ni-L prezintă. De unde i-a venit deci gândul de a pune temelia unei
forme noi religioase? Nu de la Dumnezeu, de bună seamă, ci de la cel care
odinioară a împins pe oameni spre idolatrie, de la Satan, tatăl minciunii,
mincinosul şi care a fost ucigaş de la început (Ioan 8:44), pentru că în
adevăr, mahomedanismul se întemeiază pe minciună şi este o religie sângeroasă.
Era o înşelăciune cu atât mai periculoasă, cu cât se ascundea sub o înfăţişare
frumoasă, aceea de a recunoaşte un singur Dumnezeu. În timpurile îngrozitoare
din necazul cel mare, Satan va reuşi să ridice un profet fals cu mult mai
periculos decât Mahomed, care va înşela pe oameni şi îi va face să creadă în
minciună (citiţi Apocalipsa 12:9; 13:14; 19:20; 2 Tesaloniceni 2:8-11).
Abia când
a fost în vârstă de patruzeci de ani, Mahomed a început să se dea drept profet,
trimis de Dumnezeu. S-a căsătorit la vârsta de 25 de ani, cu o văduvă bogată
mai în vârstă decât el şi timp de 15 ani care au urmat după căsătorie, se
retrăgea des într-o peşteră din muntele Hira, aproape de Meca. Într-o zi,
venind înapoi din retragerea sa, a spus soţiei că i-a venit în vizită
arhanghelul Gabriel, care i-a spus că el este trimisul lui Dumnezeu. De atunci
a început să răspândească învăţătura sa, dar numai acasă şi la un mic număr de
prieteni şi cunoscuţi. Soţia lui a fost cel dintâi ucenic; a câştigat apoi mai
mulţi membri din familia sa şi câteva persoane de seamă din oraş. Îi învăţa că
trebuie să creadă într-un singur Dumnezeu şi să-l recunoască pe el, pe Mahomed,
drept profet al Său; să creadă apoi în răsplata şi pedeapsa viitoare; şi, ca
forme religioase, le-a impus spălaturi şi rugăciuni. El spunea că aceasta nu-i
o nouă religie, ci aceea a patriarhului Avraam* (*Arabii, ieşiţi în parte din
Ismael, se socotesc coborâtori din Avraam) restaurată în curăţia ei. Îşi
sprijinea învăţătura pe aşa-zisele descoperiri pe care i le aducea, se zice,
îngerul Gabriel. Aceste descoperiri culese şi adunate în urmă, formează Coranul
sau cartea sfântă a mahomedanilor.
După
trei ani, numărul partizanilor săi nu se ridica decât la 40. Nu făcuse cunoscut
până atunci învăţătura sa decât la un număr mic de persoane, dar în sfârşit s-a
hotărât să o vestească în mod public şi să lovească puternic în idolatria
compatrioţilor săi. Aceştia, înfuriaţi, l-ar fi omorât, dacă nu intervenea
unchiul său. Împotrivirea lor nu a descurajat pe Mahomed, el a continuat a
predica şi a văzut numărul partizanilor săi crescând. Dar, în anul 622,
duşmanii săi au ridicat poporul împotriva lui şi a fost silit să fugă la Iatreb,
oraş care de atunci a fost numit Medina (Medinet al Nabi, adică oraşul
profetului). Din acest an datează era mahomedană** (**De la această dată, încep
mahomedanii să-şi numere anii, aşa cum noi îi numărăm de la naşterea lui Cristos.)
numită hegira, adică fuga. Mahomed avea la Medina un număr oarecare de
partizani, care câştigaseră pe locuitori de partea lui. Ei au venit în
întâmpinarea profetului dispreţuit, l-au salutat ca rege şi profet.
Acesta
a fost începutul succeselor lui. Descoperirile sale i-au poruncit să
întrebuinţeze sabia împotriva închinătorilor la idoli şi a acelora care nu s-ar
supune lui. O mare armată de duşmani la care s-au adăugat şi iudei au venit să
împresoare Medina; dar Mahomed a reuşit să dezbine pe conducători, care au
părăsit asediul unul după altul. A fost încheiată o pace de zece ani, de la
care iudeii au fost excluşi. Mahomed a asediat şi a luat mai multe din oraşele
lor, a pus mâna pe averile lor, a făcut prizonieri pe femei şi pe copii şi a
omorât o mare parte din oameni.
Fiindcă
locuitorii din Meca au călcat tratatul de pace, Mahomed, în fruntea a zece mii
de luptători, i-a atacat şi a pus stăpânire pe oraş. Locuitorii s-au supus lui
şi el i-a iertat pe toţi care au îmbrăţişat credinţa lui. În urmă, el a distrus
cei 360 de idoli la care se închinau, a făcut să dispară orice urmă de
idolatrie, a împodobit templul lor şi l-a consacrat cultului singurului
Dumnezeu. Apoi el şi-a făcut rugăciunile şi se închina în sanctuarul numit
Kaaba, o clădire mică, care se găseşte în mijlocul templului şi care se zice că
a fost ridicată de Avraam. Acolo se găsea o piatră neagră, obiect de închinare
al credincioşilor, despre care se spunea că a fost odată un altar consacrat
adevăratului Dumnezeu.* (*În fiecare an, mii de mahomedani vin din toate ţările
în pelerinaj la Meca, oraşul sfânt. Orice mahomedan trebuie să facă acest
pelerinaj cel puţin odată în viaţă. Aceasta îi aduce titlul de „hagiu"
adică pelerin.)
Mahomed
a ajuns astfel comandantul cel mai de frunte, totodată religios şi lumesc, al
întregii Arabii. Hotărâse să atace imperiul roman de Răsărit, ce era în fiinţă,
dar moartea a pus capăt planurilor lui. În anul 632 a mai făcut o călătorie la
Meca şi acolo, după ce şi-a făcut închinăciunea, s-a adresat mulţimii care îl
înconjura şi a zis: „Ascultaţi cuvintele mele şi ele să pătrundă adânc în
inimile voastre. V-am lăsat o lege. Dacă veţi asculta de ea, veţi fi scăpaţi
totdeauna de rătăcire. E o lege clară şi hotărâtă, o carte dictată din cer. O,
Dumnezeule! Mi-am îndeplinit însărcinarea!" Mii de voci au răspuns: „Da,
ţi-ai îndeplinit-o!" Profetul adăugă: „O, Dumnezeule! auzi această
mărturie!" Se vede până unde mergea, înşelând pe alţii, dar înşelându-se
şi pe sine (2 Timotei 3:13). Duhul minciunii, sub frumoasă înfăţişare, vorbea
prin gura sa.
Mahomed
s-a întors acasă şi a murit în curând. Vestea morţii lui a aruncat o
încremenire adâncă în partizanii lui, care au crezut că un profet ca el nu
putea să moară. Dar cineva din mulţime a strigat: „Musulmani, să ştiţi că
Mahomed a murit, dar Dumnezeu este viu şi nu poate să moară. Aţi uitat oare
acest pasaj din Coran: „Mahomed nu este decât un apostol; alţi apostoli au
murit înaintea lui." Şi un alt pasaj: „Tu vei muri, de bună seamă, o
Mahomed! dar aceştia vor muri?..."
Această
citare din Coran a potolit inimile; li se arătase clar că profetul trebuia să
moară. Atunci s-a pus chestiunea importantă de a şti cine să-i urmeze. Abu
Bekr, căruia Mahomed îi dăduse pe fiică-sa în căsătorie, a fost ales şi a ajuns
astfel cel dintâi „calif", adică vicarul sau locţiitorul lui Mahomed.
Caracterul
personal al lui Mahomed nu s-a arătat a fi într-o lumină adevărată. Având
nevoie de o consfinţire asupra uneia din faptele lui, atât de nedreaptă sau
necinstită sau imorală, el a adus numaidecât o descoperire ca venind din partea
lui Dumnezeu. În mai multe rânduri a găsit îndreptăţire în felul acesta, pentru
faptul că şi-a omorât vrăjmaşii, a călcat jurămintele şi s-a căsătorit cu mai
multe femei, una după alta. Am mai spus câteva cuvinte despre învăţătura sa.
Recunoştea Scripturile Sfinte, de unde împrumutase mai multe lucruri, ca fiind
cărţi dumnezeieşti, dar spunea că iudeii şi creştinii le-au modificat şi că el
a fost trimis să restabilească adevărul. Socotea ca profeţi trimişi să înveţe
pe oameni, pe Noe, Avraam, Moise şi alţii din Vechiul Testament. În ce priveşte
însă Domnul Isus, scumpul nostru Mântuitor, vorbirea lui este plină de hulă. El
spune: „Cel mai mare dintre profeţi este Isus, fiul Mariei"; nu recunoştea
însă că a fost Fiul lui Dumnezeu. „Mesia Isus", spune el, „fiul Mariei, nu
este decât un apostol al lui Dumnezeu... Dumnezeu este un singur Dumnezeu;
urmează să-I întuneci gloria, când spui că are un fiu. Numai necredincioşii pot
spune că Mesia, Fiul Mariei, este Dumnezeu. Dumnezeu este unul, Dumnezeu este
veşnic; El nu Se naşte şi n-a fost născut. Nimeni nu se poate asemăna cu El"
Toate acestea sunt cu totul potrivnice spuselor Cuvântului lui Dumnezeu (citiţi
cu atenţie Ioan 1:1,14,18; Romani 1:3-4; 9:5; Filipeni 2:6; Coloseni 1:14-17;
Evrei 1:1-3; 1 Ioan 1:1; 4:15). Apostolul Ioan ne mai spune: „Oricine tăgăduieşte
pe Fiul, n-are pe Tatăl" (1 Ioan 2:23), adică nu cunoaşte cu adevărat pe
Dumnezeu şi nu este copil al Său. Tot Ioan mai spune: „Cine are pe Fiul are
viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa" (1 Ioan 5:12). Şi
această viaţă este viaţa veşnică. Nu are deci viaţa veşnică şi nu poate fi
mântuit decât acela care recunoaşte pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu şi crede în
El (Ioan 3:16,18). Vedem aşadar în ce rătăcire grozavă ţinea mahomedanismul
sufletele.
Mahomed
stăruia asupra faptului că Dumnezeu este Unul. Pare ceva frumos să spui: „Nu
este decât un singur Dumnezeu; Dumnezeu este veşnic etc." Aşa este desigur
adevăratul Dumnezeu, dar este Dumnezeul lui Mahomed adevăratul Dumnezeu, Acela
care ne este arătat în Scriptură? Nu. Dumnezeu este lumină, iar Coranul nu este
decât întuneric, pentru că el nu descoperă pe Dumnezeu în natura Sa ca Tată,
Fiu şi Duh Sfânt, nici în trăsătura Sa morală şi nu face cunoscut mijlocul,
pentru omul păcătos, de a fi mântuit şi de a se apropia de un Dumnezeu drept şi
sfânt. Dumnezeu este dragoste, iar Coranul nu respiră decât ură, mânie şi omor.
Dumnezeu este sfânt şi curat, iar Coranul consfinţeşte toate poftele şi merge
până acolo că promite partizanilor săi un paradis de plăceri senzuale. Este
unul din mijloacele prin care ţine pe oameni legaţi de această învăţătură,
pentru desfătarea cărnii şi patimilor ei, în timp ce apostolul Pavel ne spune
că: „Cei care sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit carnea împreună cu
patimile şi poftele ei" (Galateni 5:24).
Mahomedanismul
este cu totul potrivnic adevăratului creştinism; e o lucrare a Diavolului, o
înspăimântătoare ademenire a vrăjmaşului, care a înlănţuit astfel milioane de
suflete şi le ţine într-o rătăcire de moarte, departe de adevăratul Dumnezeu şi
de mântuire. Cuceririle urmaşilor lui Mahomed au fost repezi şi s-au întins
până departe. S-ar putea crede că religia lui Mahomed este un progres asupra
păgânismului, prin faptul că îndreaptă gândurile omului spre un singur
Dumnezeu, nevăzut şi veşnic. Acest Dumnezeu însă nu e mai adevărat ca idolii,
pentru că, întocmai ca şi ei, lasă pe om în voia patimilor sale şi nu deschide,
pentru păcătosul pierdut, calea mântuirii, a vieţii şi a păcii. „Şi aceasta
este viaţa veşnică", spune Domnul, „să Te cunoască pe Tine singurul
Dumnezeu adevărat şi pe Isus Cristos, pe care L-ai trimis Tu" (Ioan 17:3).
Iată
calea împărătească, aceea a mântuirii, a vieţii şi a cerului, pentru că Isus a
spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin
Mine" (Ioan 14:6). Ce contrast cu mahomedanismul care spune: „Este un
singur Dumnezeu şi Mahomed este profetul său", care îngăduie păcatul şi
varsă sânge!
Mahomedanismul,
întrucât are o oarecare înfăţişare de adevăr mai presus de păgânism, ţine cu
atât mai departe de Cristos pe partizanii săi. Prea rar se poate vedea un
mahomedan făcându-se creştin, în timp ce milioane de păgâni cred în Cristos şi
sunt mântuiţi.