ROMA
TRIUMFĂ ÎN ANGLIA
Moartea
lui Oswald nu a oprit lucrarea grea a misionarilor. Ei mergeau propovăduind din
loc în loc şi îndată ce erau văzuţi pe undeva, populaţia alerga la ei,
rugându-i să le vorbească despre Cuvântul vieţii. Astfel învăţătura creştină
cea curată se răspândea la saxonii din Nord, în timp ce saxonii din Sud
recunoşteau întâietatea Romei şi urmau formele şi ceremoniile cultului ei.
Preoţii care aparţineau Romei doreau mult să atragă pe creştinii bretoni la
această biserică, care voia să aibă stăpânirea întregii lumi; ocazia
înfăptuirii s-a ivit în curând.
Osny
urmase fratelui său Oswald, însă era cu totul deosebit de el. Foarte ambiţios,
el voia să-şi mărească statele şi a mers chiar împotriva lui Oswin, ruda sa,
regele din Deiria. Acesta, nevoind să lupte, s-a refugiat la un nobil pe care
şi-l credea prieten. A fost trădat şi Osny a pus să-l omoare. Aidan, auzind de
această crimă, a murit de durere. Osny s-a făcut stăpân pe Deiria şi mai târziu
pe regatul Merciei. El a devenit astfel cel mai puternic dintre regii Saxoniei.
Era cel mai fericit? Nu; conştiinţa nu-i dădea pace.
Regina
Earfeld era sub ascultarea bisericii din Roma şi ar fi dorit ca Osny să fie la
fel. Ea era susţinută de doi preoţi, unul numit Roman şi celălalt Wilfrid,
acesta din urmă un om înzestrat cu mari talente, însă foarte ambiţios după
onoruri şi bogăţii. El nădăjduia că, dacă va aduce pe rege şi pe supuşii săi
sub ascultarea bisericii din Roma, va căpăta un post înalt în preoţime, pentru
a-şi putea satisface astfel avariţia.
Osny,
neliniştit de amintirea uciderii lui Oswin şi de alte greşeli, ar fi vrut să
liniştească pe Dumnezeu şi să-şi facă rost de o intrare în cer. Unde ar fi
trebuit el să caute pacea sufletului său? Singur Cristos putea să i-o dea, dar
preoţii romani îl încredinţau că numai în biserica lor ar putea să găsească
ceea ce îi dorea inima. Pentru a hotărî, ei au propus o întâlnire publică între
ei şi episcopii bretoni. Osny a consimţit şi întâlnirea a avut loc la Whitby.
După
moartea lui Aidan, bătrânii din Iona au trimis, pentru a-l înlocui, un episcop
numit Colman, om simpu dar energic. El a venit la această reuniune împreună cu
alţi episcopi bretoni. Regele a început astfel: „Pentru că noi suntem
servitorii aceluiaşi Dumnezeu şi pentru că aşteptăm aceeaşi moştenire, trebuie
să avem aici pe pământ aceeaşi lege asupra vieţii şi trebuie să căutăm care
este cea adevărată." Corman a răspuns: „Noi urmăm învăţătura lui Colomba,
care este aceea a lui Ioan, şi învăţătura bisericilor pe care el le conducea.
Să ne păzim de a o călca!" Wilfrid, cu multă agerime şi ştiind cum să
uimească sufletul regelui prin aspectul măreţiei şi a puterii, a răspuns: „Cât
despre noi, legea noastră este aceea a Romei, unde au propovăduit sfinţii
apostoli Petru şi Pavel. Ea este răspândită la toate popoarele. Picţii şi bretonii,
alungaţi la capătul pământului, voiesc ei să lupte singuri împotriva lumii
întregi? Vreţi voi să-l puneţi pe Colomba, oricât de sfânt ar fi fost el, în
faţa lui Petru, cel dintâi dintre apostoli, căruia Cristos i-a zis: „Tu eşti
Petru, şi-ţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor?"
Wilfrid
nesocotea într-adins pe Ioan, pentru a nu vorbi decât de Colomba. Dar în loc ca
unii şi alţii să se îndrepte numai spre Scripturi, se plângeau neliniştiţi de
tradiţii, de obiceiuri, de aşa-zise reguli date de cutare sau cutare apostol,
care se împotriveau unul faţă de altul. Tot aşa era şi la corinteni, unde se
spunea: „Eu sunt al lui Pavel; şi eu al lui Apolo; şi eu al lui Chifa" (1 Corinteni
1:12).
Şi
apoi vedem întărindu-se această pretenţie care nu poate fi îndreptăţită de
Scriptură, că Petru fiind conducătorul apostolilor, iar papa, ca urmaşul său,
trebuie să fie căpetenia întregii biserici creştine. Pavel, inspirat de Duhul
Sfânt, a zis: „Căci măcar că nu sunt nimic, totuşi cu nimic n-am fost mai
prejos decât aceşti apostoli înălţaţi" (2 Corinteni 12:11) nu era nimic în
el, în sufletul lui, nici prin el însuşi, dar ceea ce era, venea din îndurarea
lui Dumnezeu. Unde este întâietatea lui Petru, dacă Pavel nu este cu nimic mai
prejos decât cei mai aleşi apostoli? Dar se va zice: Domnul n-a dat oare lui
Petru cheia Împărăţiei cerurilor? (Matei 16:19). Da, fără îndoială, şi Petru
s-a folosit de ea. El a deschis porţile Împărăţiei cerurilor pentru evrei, la
sărbătoarea Rusaliilor sau Cincizecimii (Faptele Apostolilor 2:37-41) şi le-a
deschis şi neamurilor când el vestea pe Cristos şi iertarea păcatelor prin
Numele Său lui Corneliu, casei sale şi prietenilor săi (Faptele Apostolilor 10:1-48).
Poate
cineva va zice: Da, dar Domnul a dat lui Petru puterea de a lega şi a dezlega
pe pământ. Dar faptul acesta trebuia întărit în cer (Matei 16:19) şi era dat
fiecărui apostol (Ioan 20:23). A lega şi a dezlega înseamnă a recunoaşte
iertarea oricărui om care crede în Domnul şi pedepsirea oricărui nu crede în Cristos
(Ioan 3:36), şi aceasta a făcut-o Petru în cele două ocazii pe care le-am
citat.
O
altă întrebare pe care o pun partizanii Romei este aceasta: Domnul n-a spus El
Însuşi: „Tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Biserica Mea" (Matei
16:18)? Şi prin această biserică ei înţeleg aceea a Romei. Dar cuvintele
Domnului nu însemnau că biserica Lui e întemeiată pe Petru. Ar fi în
neînţelegere cu alte locuri unde citim că Cristos este singura temelie (1 Corinteni
3:11). Este bine spus că sfinţii sunt „zidiţi pe temelia apostolilor şi a
prorocilor" (Efeseni 2:20), pentru că ei au vestit mântuirea şi ei au
arătat gândurile lui Dumnezeu, dar Petru nu-i mai mare decât ceilalţi apostoli
şi Isus Cristos rămâne singur piatra din capul unghiului, fără de care nu se
poate nimic.
Biserica
nu-i întemeiată pe Petru, ci pe frumoasa mărturie a lui Petru: „Tu eşti Cristosul,
Fiul Dumnezeului Celui viu" (Matei 16:16). Petru era o piatră, o simplă
piatră în măreaţa clădire pe care avea s-o zidească Cristos. Şi cât despre
pretenţia celor care fac din papă căpetenia bisericii de pe pământ, să ne
aducem aminte că Cristos este singurul Cap sau Căpetenie a Bisericii, care este
trupul Său, şi că acest divin Conducător Se află în cer (Efeseni 1:22-23).
Sărmanul
Osny, dacă ar fi cunoscut Cuvântul Domnului, ar fi putut ţine piept dibăciei
partizanilor Romei; iar bieţii episcopi bretoni nu au ştiut să se folosească de
această armă puternică, „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu"
(Efeseni 6:17).
După
ce îl auzise pe Wilfrid, regele, întorcându-se spre Colman, îi spuse: „Este
adevărat că Domnul ar fi spus aceste cuvinte lui Petru?"
— Acestea
sunt adevărate, o rege! a răspuns Colman.
— Şi
poţi să-mi dovedeşti că o aşa mare putere a fost dată lui Colomba?
— Nu
putem.
Colman
nu ar fi trebuit să-l lase pe Colomba la o parte şi să spună regelui ceea ce
arată Scriptura? Dar acum, chiar celor din Iona le slăbise cunoaşterea
Cuvântului lui Dumnezeu şi se ataşau mai mult de tradiţii decât de ceea ce a
spus Domnul.
Osny,
fericit de a vedea curmată o ceartă care nu părea să aibă rezolvare nici chiar
în propria sa casă, fericit de asemenea, în adânca lui neştiinţă, de a avea pe
cineva care să-i deschidă cerul, a strigat: „Petru este portarul; eu vreau să-l
urmez pe el şi pe urmaşul lui, ca nu cumva, când mă voi înfăţişa la poarta
cerului, să nu-l găsesc ca să-mi deschidă." El nu ştia că Cristos este
poarta mântuirii, că El deschide şi că nimeni altul n-o închide (Ioan 10:7-9;
Apocalipsa 3:7). Astfel a învins biserica Romei. Pretenţia ei de totdeauna este
să stăpânească; ea vrea să fie aşezată ca regină (Apocalipsa 18:7). În afară de
supunerea la învăţăturile şi ritualurile ei şi aceluia care cutează să-şi zică
vicarul lui Dumnezeu pe pământ, nu este mântuire, spune ea. Dar ce spune
Cuvântul Domnului? „În nimeni altul nu este mântuire - decât în Cristos - căci
nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi"
(Faptele Apostolilor 4:12). Cât despre biserică, cât de departe se întinde
stăpânirea ei, ne este spus că adevărata Biserică este supusă lui Cristos
(Efeseni 5:24). Ea nu sfinţeşte, deci, ci este sfinţită de Cuvânt (versetele
26-29). În biserica romană amăgitoarea prorocită Izabela este cea care
stăpâneşte, şi ea reprezintă Roma şi pretenţiile ei.
Copleşit
de durere, Colman s-a întors în Scoţia cu episcopii pe care nu-i putuse
convinge Wilfrid. Osny, nădăjduind astfel să-şi răscumpere sufletul, desfăşură
o mare activitate pentru a-şi aduce supuşii la ascultarea bisericii din Roma.
Wilfrid îl ajuta din toate puterile lui. El a devenit episcopul unei foarte
mari dioceze, s-a îmbogăţit cu numeroase bunuri care fuseseră ale multor
mănăstiri şi era înconjurat de o mare suită; el nu era servit decât în vase de
aur şi de argint. Câtă deosebire între el şi umilii episcopi din Iona! Dar
această mândrie, acest lux, această lăcomie, această iubire de stăpânire, de
bogăţii şi de plăcerile cărnii începea să se răspândească din ce în ce mai mult
la înalţii slujbaşi ai clerului roman şi la papi de-a lungul veacurilor
întunecate ale Evului Mediu, în timp ce preoţimea de jos şi poporul rămâneau în
cea mai jalnică ignoranţă şi daţi pe mâna superstiţiei.
Dar
triumful Romei nu se mărginea aici. În curând Scoţia şi chiar Iona au fost
copleşite de străduinţele preoţilor romani. Preoţii s-au adresat lui Naitam,
regele picţilor. L-au convins cât de mult înalţă pe un rege onoarea de a
aparţine unei biserici puternice în fruntea căreia se află chiar un pontif
universal, urmaş direct al lui Petru, în comparaţie cu supunerea unor
comunităţi religioase conduse de nişte bătrâni sărăcăcioşi. I-au arătat cât de
mult se potriveşte măreţia cultului roman, măreţiei regeşti. Naitam, sedus de
gândul că se va putea potrivi cu iluştrii regi ai francilor, a cedat şi şi-a
chemat arhitecţii ca să-i zidească biserici de piatră în locul umilelor
locaşuri de lemn, unde fusese vestit mai înainte Cristos.
Apoi
a dat ordin ca toţi preoţii regatului să primească tunsura romană* (*Călugării
şi preoţii din secolul şase, în Răsărit şi Apus erau tonsuraţi, adică parte din
cap era rasă. Acesta era semnul lor distinctiv. În Răsărit tonsura se făcea un
timp de la o ureche la alta, în formă de semilună. În Apus se făcea rotund,
deasupra creştetului capului.) în semn de supunere acestei biserici. Şi chiar
astfel s-a făcut. Unde erau în toate acestea Cuvântul lui Dumnezeu şi dorinţa
de a câştiga suflete?
Bătrânii
din Iona se opuneau încă navalei de obiceiuri romane. Într-o zi, un călugăr numit
Ecgbert, foarte înflăcărat pentru Roma şi cu un caracter foarte plăcut, a venit
să stea de vorbă cu ei. A fost primit cu multă ospitalitate şi a ştiut să se
împrietenească în curând cu toţi. Prin vorbele lui şi prin bogatele daruri pe
care le răspândea şi care îi fuseseră date în acest scop, el a început să le
clatine gândirea. A reuşit să şi-i câştige, mai ales când li s-a înfăţişat ca
având o misiune de la Dumnezeu către ei. „Într-o noapte" le povesteşte el,
„unul dintre preafericiţi s-a arătat unui frate din mănăstire şi îi zise:
„Spune-i lui Ecgbert aceste cuvinte: Du-te la mănăstirile lui Colomba, pentru
că plugurile lor nu merg drept; trebuie ca tu să le pui din nou pe brazda cea
dreaptă." Eu n-am vrut să ascult şi m-am îmbarcat pentru a merge să duc
Evanghelia la germani. Dar o furtună a aruncat corabia pe ţărm. Am văzut că din
cauza mea se întâmplase naufragiul şi m-am hotărât să mă supun. Acum,"
adăugă el, „supuneţi-vă glasului cerului."
Dumnezeu
poate vorbi oamenilor prin vise (Iov 33:14-15), dar El nu va vorbi niciodată în
folosul celor care calcă Scriptura. Bătrânii din Iona, în loc să respingă acest
vis ca produs al imaginaţiei unui om şi să păstreze Cuvântul Domnului, s-au
lăsat convinşi de Ecgbert şi au crezut că ascultă pe Dumnezeu. Ei au primit
tunderea care îi dădea în stăpânirea papei. Roma a învins pretutindeni.
În
acest timp un mic număr în Scoţia nu a primit să-şi plece capul sub jugul ei.
„Se vedeau," spune Bede, „şchiopătând pe potecile lor, cum au refuzat să
ia parte la serbările romane şi n-au vrut să se tundă." La începutul
secolului 8, Roma îşi întinsese astfel puterea asupra tuturor Insulelor
Britanice, dar Dumnezeu Şi-a păstrat o rămăşiţă în mijlocul veacurilor de
întunecime, câteva slabe lumini rătăcite, strălucind ici şi colo, aşteptând ca
o puternică lumină să se arate.
Această
biserică a Angliei a servit în mare măsură papalităţii prin zelul ei misionar.
Nişte călugări anglo-saxoni ai ordinului benedictinilor - întemeiat de sfântul
Benoit în 529 - peste un secol după Colomban, a pornit ca să ajungă şi mai
departe decât el în Germania, pentru a converti pe sălbaticii păgâni dintre Rin
şi Elba. Cei mai cunoscuţi misionari de aici au fost Willibrod, mort în 739,
printre frizoni, apoi Winfrid, care şi-a schimbat numele în Bonifaciu, printre saxoni.
Celebra mănăstire de la Fulda a fost înfiinţată în 744 de către Sturm.
Bonifaciu, pe care biserica îl cinsteşte ca fiind „apostolul germanilor",
a murit ca martir în Frizia în anul 755, împreună cu câţiva tovarăşi ai săi.
Însă alipirea la creştinism a frizonilor, a saxonilor şi a turingilor s-a făcut
mai târziu, când Carol cel Mare le-a cucerit ţara şi i-a constrâns pe păgâni
sub pedeapsa cu moartea să se boteze. Aceste regiuni dăruite într-un chip atât
de puţin evanghelic creştinismului de nume, supuse superstiţiei Romei, au
trebuit să devină la rândul lor nişte focare de propagandă spre Răsărit, la slavii
de pe Elba, la poloni, la cehi, la unguri, ca să se ciocnească de populaţiile
evanghelizate de către ortodocşii Ciril şi Metodiu, aparţinând patriarhului de
la Constantinopol.
În
orice caz, când la începutul secolului al X-lea, normanzii şi scandinavii au
îmbrăţişat la rândul lor religia creştină, a devenit catolică întreaga Europă
Occidentală şi cea mai mare parte a Europei Centrale şi aici puterea papală n-a
încetat să se întărească tot mai mult, timp de mai multe secole.