MARTORII
ADEVĂRULUI ÎN APUS
Încă
de pe timpul împăratului Constantin, care îmbrăţişase creştinismul, se
strecuraseră în biserică lumea şi stricăciunea, superstiţiile şi învăţăturile
rele, şi în acelaşi timp şi pretenţia episcopilor Romei şi a clerului de a
stăpâni asupra laicilor şi de a-şi impune învăţăturile lor întemeiate pe
tradiţii. Dar tot de atunci s-au găsit credincioşi care n-au vrut să părăsească
învăţăturile apostolilor şi care din această cauză au avut de suferit
persecuţii şi moarte.
Dar
nu numai simpli creştini şi-au arătat astfel nemulţumirea împotriva Romei şi a
abuzurilor ei. În secolul al V-lea, un preot din sudul Franţei, numit Vigilantius,
s-a ridicat cu înverşunare împotriva cultului moaştelor, pelerinajelor,
rugăciunilor aduse sfinţilor, postului şi a torturilor trupeşti, cât şi
împotriva celibatului preoţilor. În secolul al IX-lea, Claudiu, episcop de
Turin, s-a ridicat împotriva aceloraşi rătăciri. Bisericile erau pline de
chipuri şi el a pus să fie luate şi arse, la fel şi crucile. El spunea
poporului că, a te închina lui Jupiter şi Saturn - sau statuilor lui Petru şi
Pavel - este totuna. „Trebuie să i te închini sau s-o porţi?" spunea el.
„Dacă s-ar adora orice lemn cioplit în formă de cruce, pentru că Cristos a fost
răstignit pe cruce, de ce nu, atunci, şi ieslele, scutecele, corăbiile,
măgarii?" Iar în ce priveşte moaştele, tot atât e, spunea el, a cinsti un
os de dobitoc sau un os de sfânt. Dar Claudiu nu se mulţumea să lupte împotriva
superstiţiilor romane. Priceput în Scripturi, pe care le citea cu râvnă, el
susţinea că suntem mântuiţi numai prin credinţă şi că toţi ceilalţi apostoli
sunt egali lui Petru. În acelaşi secol, însă ceva mai târziu, un călugăr saxon,
numit Gottschalk, socotea greşită învăţătura mântuirii prin fapte şi susţinea
adevărul mântuirii fără plată, prin credinţă, tot aşa ca şi alte învăţături ale
Scripturii. El a fost condamnat de către un sinod, bătut cu nuiele în public şi
aruncat în închisoare. Acolo a şi murit, după nouăsprezece ani.
Să ne
întoarcem la creştinii despre care am vorbit la început. Nu putem să schiţăm
istoria lor din timpurile apostolice, fiindcă nu ne-a fost păstrată. Ştim numai
că, în ciuda persecuţiilor, ei au dăinuit de-a lungul secolelor şi în multe
ţinuturi, cunoscuţi fiind sub diferite nume, ca acel al catarilor (cei curaţi)
sau albingenzilor (nume venit de la oraşul Albi, unde ei erau numeroşi), vaudezilor,
nume a cărui origine este nesigură, sau săracilor din Lyon (vom vedea de unde
vine numirea aceasta din urmă). De prin jumătatea secolului al XII-lea se aflau
în multe părţi ale continentului, în Franţa, în Italia, în Spania, în Germania,
mici adunări alcătuite în parte din meseriaşi săraci, despărţiţi de biserica
din Roma, şi care preţuiau Sfintele Scripturi. Dar urme de ale acestora se
găsesc încă de prin secolul al II-lea. În acest timp, misionarii răsăriteni numiţi
„poblicani" (cuvânt provenit poate de la paulicieni), au venit din Italia
în Franţa, în provinica Perigord şi în episcopatul Limoges. Acolo au dobândit
un mare număr de ucenici, nu numai printre cei săraci, ci şi printre nobili.
După aceea ei au căutat să se întindă şi în alte ţinuturi. Astfel, către anui
1022, au sosit în Orleans un ţăran din Perigord şi o italiancă. Ei au vestit
ceea ce cunoşteau şi şi-au făcut un anumit număr de aderenţi printre oamenii
din popor; ba încă ei au convins şi pe câţiva nobili şi pe mai mulţi călugări.
Se adunau noaptea, în taină, fără îndoială, de teama persecuţiei. În aceste
adunări, se citeau şi se lămureau Scripturile.
Poblicanii
spuneau că Scripturile rămân literă moartă, dacă Duhul Sfânt nu vine să le
lumineze inima. Ei spuneau că botezul n-are nici o valoare în ce priveşte
mântuirea, lepădau invocarea sfinţilor şi prezenţa adevărată a lui Cristos în
euharistie. Au fost daţi pe faţă regelui Franţei, Robert, zis şi „cel
evlavios", ca eretici; acesta a pus să fie cercetaţi de arhiepiscopul din
Sens. Au fost condamnaţi la moarte. Numai doi dintre ei s-au lepădat. Pe când
ceilalţi, printre care se aflau zece călugări şi mai mulţi credincioşi, erau
duşi la moarte, au trecut prin faţa regelui şi reginei Constanţa. Acesta
(regele), văzând printre bănuiţi pe bătrânul său duhovnic, cuprins de mânie, îl
lovi cu bastonul şi-i sparse un ochi. Martirii, însă, gata de moarte, spuneau:
„Faceţi cu noi ce voiţi; de pe acum vedem pe regele nostru ceresc,
întinzându-ne mâinile pentru a ne scoate biruitori."
Mai
târziu, izbucnind prigoana în Franţa, mulţi au fugit în Polonia. Dar şi acolo
au fost persecutaţi şi mulţi au pierit în foc. În 1163 câţiva au fost prinşi
într-o şură unde aveau adunarea şi au fost condamnaţi să fie arşi pe rug. Din
mijlocul flăcărilor, unul dintre căpeteniile lor, numit Arnold, îşi puse
mâinile pe tovarăşii săi de suferinţă, spunându-le: „Fraţilor, fiţi statornici
în credinţa voastră; de astăzi veţi fi adăugaţi la martirii lui Cristos."
Se spune că se afla printre aceşti zişi sectanţi, şi o fetiţă care nu se lepădase,
dar pe care alţi oameni o scăpaseră, fiind izbiţi de tinereţea şi frumuseţea
ei; văzând cum flăcările mistuie pe cei condamnaţi, ea strigă: „Unde e Arnold,
cinstitul meu învăţător?" Şi cum i l-au arătat dându-şi sufletul, ea s-a
smuls din mâinile celor ce o ţineau şi, acoperindu-şi faţa, se aruncă în
mijlocul flăcărilor. Faptă frumoasă şi izbitoare, omeneşte vorbind; dar era ea
totodată după voia lui Dumnezeu?
Astfel,
pretutindeni, biserica romană urmărea şi dădea la moarte ca eretici pe aceşti
umili creştini care se întemeiau pe Cuvântul lui Dumnezeu. Fără îndoială că ei
nu aveau lumina pe care o avem noi şi poate că în învăţătura lor se strecurau
şi greşeli, dar ei se ridicau împotriva idolatriei de la Roma şia formelor ei
şi se încredeau numai în mântuirea lui Cristos. În anul 1212, cinci sute dintre
aceşti credincioşi bărbaţi şi femei au fost prinşi la Strasbourg. Printre ei se
aflau nobili, preoţi, bogaţi şi săraci. Aceştia au declarat că fraţi ai lor
erau foarte mulţi în Piemont (Italia), în Franţa, atât la miazănoapte cât şi la
miazăzi, la Neapole, în Sicilia, în Italia, în Flandra. Dintre aceşti cinci
sute de prizonieri, au fost arşi de vii optzeci, dintre care 12 preoţi şi 23
femei. Unul dintre ei, numit Ioan, a vorbit mulţimii, terminând astfel: „Suntem
cu toţii păcătoşi, dar nu pentru vreo învăţătură mincinoasă, nici pentru vreo
faptă rea suntem noi condamnaţi la moarte. Noi avem păcatele iertate, dar nu
prin mijlocirea preoţilor, nici prin vrednicia faptelor noastre."
Fără
îndoială că printre cei care se despărţeau de biserica romană erau şi adevăraţi
eretici, dar Roma punea la un loc pe toţi cei care nu se supuneau autorităţii
ei şi chiar avea tot interesul să amestece pe adevăraţii credincioşi cu
ereticii, pentru a-i putea condamna pe toţi. Dar, fără a ne opri prea mult
asupra persecuţiilor pe care le-au suferit aceşti martiri ai lui Dumnezeu, vom
da câteva amănunte asupra lor.* (* Câteva din aceste amănunte le scoatem din
lucrarea lui F. Bevan, intitulată: „Trei prieteni ai lui Dumnezeu".) După
cum am văzut, erau arătaţi sub diferite nume, dar ei îşi spuneau creştini, iar
între ei îşi spuneau „fraţi". În diferite regiuni erau numiţi fraţi
apostolici, fraţi elveţieni sau italieni. Unul dintre prigonitorii lor,
Rainerio Sacchoni, dă despre ei o mărturie demnă de luat în seamă. El îi
cunoştea bine, iar mărturia sa dă de bănuit, pentru că după ce fusese cu ei, se
întorsese în biserica romană, se făcuse dominican şi devenise inchizitor:
„Dintre toate sectele" spunea el, „nici una nu este atât de primejdioasă
biseicii, ca leoniştii** (** Unul dintre numele cu care erau cunoscuţi aceşti
creştini. S-ar putea să fie de la unul anume Ioan din Lyon, unul dintre
ucenicii lui Valdo. Despre acesta din urmă vom vorbi mai departe.) şi aceasta
pentru trei motive: fiindcă datează din timpuri străvechi, unii dintre ei fiind
de pe vremea papei Silvestru (anul 315). Mai mult: este secta cea mai
numeroasă. Cu greu găseşti un ţinut unde să nu fie şi ei. În sfârşit, în timp
ce celelalte secte insuflă groază prin hulele lor împotriva lui Dumnezeu, leoniştii
au o mare înfăţişare de evlavie şi, mai ales, trăiesc înaintea oamenilor o
viaţă cinstită. De altfel, ei mărturiseau întregul adevăr cu privire la
Dumnezeu, precum şi toate învăţăturile cuprinse în simbolul apostolilor, însă,
în acelaşi timp ei aveau oroare faţă de biserica din Roma şi faţă de preoţii
romani." Asta era crima lor cea mare! Să fi dus o viaţă lumească şi chiar
stricată; atâta timp cât rămâneau supuşi Romei (papei), totul era bine.
Inchizitorul
Rainerio Sacchoni continua să descrie pe vaudezi, pentru ca, spune el, orice
bun catolic să-i poată recunoaşte şi să-i prindă. „Îi veţi cunoaşte după
purtarea lor şi după felul lor de a vorbi. Sunt oameni serioşi şi modeşti. În
îmbrăcămintea lor nu se vede nici lux nici neorânduială, sunt hotărâţi în
treburi şi ocolesc jurămintele mincinoase şi înşelătoriile. Nu umblă după
bogăţii, ci se mulţumesc numai cu cât le trebuie. Sunt oameni curaţi şi
înfrânaţi şi fug de localurile de noapte şi de locurile de petreceri. Ei se
stăpânesc de la mânie, îşi văd totdeauna de lucrul lor sau mai degrabă
preocupaţi să se înveţe unul pe altul, ceea ce îi face să lipsească de la
rugăciunile şi învăţăturile bisericii. Se mai recunosc după vorbirea lor simplă
şi serioasă, lipsită de cuvinte de prisos. Ei nu-şi îngăduie nici convorbiri
uşuratice, nici minciuni, nici judecăţi."
Iată
o frumoasă mărturie, fără îndoială. Atunci de ce să urmăreşti pe vaudezi ca pe
nişte făcători de rele şi să-i prigoneşti până la moarte? Acelaşi inchizitor
arată motivele şi socoteşte pagubele bisericii catolice din cauza vaudezilor:
„Ei pretind că sunt adevărata biserică şi spun că cea romană este prostituata
din Apocalipsa 17. Tăgăduiesc să se fi făcut vreodată vreo minune în această
biserică. Socotesc fără preţ poruncile pe care biserica le-a introdus după
timpul apostolilor şi spun că nu trebuie să le păzeşti. Astfel, ei leapădă
sărbătorile, posturile, ordinele călugăreşti şi lucrurile binecuvântate de
biserica romană. Ei se ridică împotriva sfinţirii bisericilor şi cimitirelor,
ca fiind născociri ale preoţilor, ca să-şi sporească câştigurile. Unii dintre
ei spun că botezul copiilor nu foloseşte la nimic, fiindcă ei nu pot să creadă.
Ei leapădă taina confirmării, iar în locul ei, cei care îi învaţă îşi pun mâinile
asupra ucenicilor. Nu cred că trupul şi sângele lui Cristos se află în taina
cinei; pentru ei, pâinea este numită trupul lui Cristos în mod figurat. Ei spun
că preotul, care este un păcătos, nu poate să lege nici să dezlege pe nimeni,
fiindcă el însuşi este legat, şi că orice laic evlavios şi priceput poate să
ierte pe altul şi să-i impună pocăinţă. Leapădă cea din urmă ungere (maslul) şi
spun că nu este purgatoriu şi că rugăciunile pentru morţi nu folosesc la nimic.
Darurile pentru morţi, adaugă ei, sunt bune numai pentru preoţi. Batjocoresc
sărbătorile ţinute în cinstea sfinţilor şi lucrează în zilele de sărbătoare. Ei
nu primesc Vechiul Testament. Spun că aceia dintre ei care sunt în stare, să
ţină minte cuvintele Scripturii, spre a învăţa pe alţii. Nu numai bărbaţii
învaţă pe alţii, între ei, ci şi femeile, dar nu în public, ci numai în
particular.” În sfârşit, inchizitorul pretinde că în locul căsătoriei ei practică
necurăţia, dar asta, fără îndoială, pentru faptul că nu se duceau la preoţi
pentru a se căsători. Iar în ce priveşte lepădarea Vechiului Testament, chiar
documentele proprii ale vaudezilor dovedesc tocmai contrariul. Mai este
posibil, de asemenea, că cea mai mare parte nu aveau decât Noul Testament în
limba obişnuită, cel Vechi nefiind tradus. Este adevărat că anumiţi eretici pe
care romanii bucuros îi confundau cu ei, nu primeau această parte a Scripturii
ca venind de la Dumnezeu.
În
popor, vaudezii treceau drept un fel de vrăjitori care se adunau prin pivniţe
întunecoase spre a chema pe Diavolul, care venea în mijlocul lor, având un chip
îngrozitor. Se mai spune că demonii li se înfăţişau în chip de pisici, de
broaşte; dar cronicarul care aduce ştiri populare şi care totuşi era vrăjmaşul
lor, spune că acestea sunt nişte istorisiri închipuite. „Ceea ce îi face
primejdioşi, adaugă el, este marea lor înfăţişare de evlavie."
Ca să
condamne învăţăturile şi pretenţiile bisericii de la Roma, aşa cum şi făceau, vaudezii
se întemeiau pe Biblie. Tot din această Carte Sfântă îşi scoteau încrederea
lor. Trăiau experienţa naşterii din nou şi îndreptăţirea şi mântuirea păcătoşilor
prin credinţa în Domnul Isus. Şi mai spuneau că Biblia este o carte închisă,
dacă Duhul Sfânt nu luminează sufletul, spre a-l face să o înţeleagă.
Ataşamentul lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu era mare. Din anul 1203, mai
multe părţi au fost traduse în limba poporului şi răspândite în mulţime. Asta a
dat naştere hotărârii sinodului din Toulouse în 1229, care oprea să se împartă
aceste scrieri laicilor. Dar vaudezii spuneau că pentru a pricepe gândul
Domnului, trebuie să te întorci la învăţătura Domnului Cristos şi ale
apostolilor Săi. „Aceşti eretici, spunea un inchizitor, pretind că învăţăturile
Domnului Cristos şi a apostolilor Săi sunt tot ceea ce avem nevoie pentru mântuire,
fără orânduielile bisericii." Chiar după spusele vrăjmaşilor lor, studiul
Sfintei Scripturi era cea mai însemnată îndeletnicire a lor. „Toţi," spune
unul dintre judecătorii lor, „bărbaţi şi femei, mari şi mici, zi şi noapte, nu
fac altceva decât cercetează sau învaţă din Biblie; lucrătorul care nu mai are
răgaz în timpul zilei, o citeşte noaptea; aşa îşi neglijează rugăciunile"
(vrea să spună „liturghia").
Poruncile
date împotriva lor de Roma şi de sinoadele ei n-au împiedicat pe vaudezi de a
sfătui pe orice persoană în vârstă de 20 ani să citească Biblia în fiecare zi.
Şi pe oriunde erau risipiţi prin Europa, credinţa lor şi învăţăturile lor erau
aceleaşi. Unul dintre vrăjmaşii lor care prin secolul al XII-lea văzuse câţiva
din ei prin nişte munţi îndepărtaţi, unde căutaseră adăpost, scrie: „Sunt
îmbrăcaţi în piei de oaie şi nu cunosc întrebuinţarea rufăriei. Trăiesc la un
loc cu vitele în colibe făcute de piatră de cremene, cu un acoperiş teşit
învelit (acoperit) cu pământ. Mai au pe deasupra şi două peşteri mari în care
se ascund când sunt urmăriţi ca eretici. Dar aşa săraci cum sunt, ei se arată
mulţumiţi şi, cu toate că în afară par aspri şi sălbatici, ştiu să citească şi
să scrie şi cunosc de ajuns limba franceză pentru a înţelege Biblia. Cu greu
s-ar găsi printre ei vreun băieţel care să nu poată da socoteală cu pricepere
de credinţa pe care o trăiesc ei."
Vaudezii
erau vrednici de luat în seamă pentru faptul că învăţau pe dinafară părţi
însemnate din Scriptură. Aceasta era de mare folos într-un timp când îţi
trebuia mai mult de un an ca să copiezi un exemplar al Bibliei şi când un
astfel de manuscris costa mai mult de 1500 de franci. Apoi preoţii romani
ardeau toate părţile din Scriptură care le cădeau în mână, dar nu se puteau
atinge de ce era scris în memorie şi în inimă. Vaudezii din Piemont aveau
păstori numiţi barbi, adică „unchi", cuvânt de respect şi de iubire
totodată. Pregătirea barbilor pentru vestirea Cuvântului consta în a învăţa pe
dinafară evangheliile după Matei şi Ioan, toate epistolele şi cea mai mare
parte a Psalmilor, a Proverbelor şi prorocilor. Tinerii de prin văi alcătuiau
un fel de societăţi, în care fiecare membru trebuia să înveţe pe dinafară un
anumit număr de capitole. Când se strângeau pentru adunare, adesea prin vreun
coclau îndepărtat de munte, aceşti noi leviţi, citind în faţa păstorului,
spuneau unul după altul capitolele din preţioasa Carte. Cât de scump le era
acest Cuvânt dumnezeiesc! Inchizitorul Rainerio spunea că el cunoştea printre
ei un simplu ţăran care putea să spună pe dinafară toată cartea Iov şi pe mai
mulţi care ştiau pe dinafară aproape tot Noul Testament. Această cunoaştere a
Scripturilor îi făcea în stare să se împotrivească acelora care voiau să-i
atragă în biserica romană; ba încă făceau de ruşine pe vrăjmaşii lor. Un
călugăr trimis la ei spre a-i încredinţa de ereziile lor, s-a întors ruşinat cu
totul, spunând că în toată viaţa lui nu învăţase atâtea din Scriptură ca în
cele câteva zile pe care le petrecuse împreună cu aceşti eretici. Iar copiii erau
vrednici urmaşi ai părinţilor. Unul dintre învăţaţii de la Sorbona care fusese
trimis de la Paris la vaudezi, recunoştea că învăţase şi înţelesese din
învăţăturile cu privire la mântuire, prin rugăciunile acelor băieţaşi, mai mult
decât din toate certurile şi discuţiile teologice dintre învăţaţii pe care îi
auzise. Bernard de Clairvaux, numit sfântul Bernard şi care luptase împotriva
lor, spunea că ei îşi apărau ereziile cu cuvintele Domnului Cristos şi ale
apostolilor.
Vaudezii
nu păstrau pentru ei comoara adevărului aflat în Scripturi. Erau neobosiţi în
râvna lor pentru a-l vesti. Iar dacă erau persecutaţi şi izgoniţi în alte
ţinuturi, vesteau acolo Cuvântul, ca cei din Ierusalim care se împrăştiaseră
din cauza prigonirii care venise cu ocazia uciderii lui Ştefan (Faptele
Apostolilor 11:19-20). Evangheliştii lor, pe care îi numeu apostoli, adică
trimişi, mergeau de obicei doi câte doi, un bătrân cu câte un tânăr. Pentru a
nu fi recunoscuţi, se transformau în colportori sau negustori ambulanţi, ducând
pachete cu mărunţişuri pentru găteală, voaluri, inele sau cuţite, ace, mărgele.
În schimb căutau: ouă, brânză, veşminte, pentru că le era oprit să primească
bani. Dacă ajungeau la vreun frate erau primiţi cu bucurie şi toţi se grăbeau
să le dea găzduire, pentru că se gândeau că este plăcut înaintea lui Dumnezeu
să primeasă pe solii Săi. Mulţi dintre aceşti misionari erau studenţi în
medicină; călătorind, foloseau cunoştinţele lor medicale. Dar ţinta lor de
căpetenie era mântuirea păcătoşilor. În castele sau în colibe, bogaţilor sau
săracilor, pretutindeni unde li se deschidea uşa, vesteau pe Domnul Cristos.
Rainerio
Sacchoni istoriseşte cât erau de dibaci vaudezii în vestirea învăţăturilor lor
şi ne şi spune cum procedau. Se prezentau, de exemplu, drept colportori, intrau
în castel şi arătau mărfurile lor castelanului şi castelanei. „Jupâne",
spuneau ei, „n-aţi vrea să cumpăraţi inelul acesta sau pecetea aceasta?
Doamnă, nu vreţi să vă uitaţi la aceste batiste sau la aceste dantele de
perdele? Se vând ieftin." Dacă, după cumpărare, întrebau pe negustor,
dacă mai avea să dea şi alte lucruri, acesta spunea: „Oh! da; am nişte
nestemate mult mai scumpe decât acestea şi vi le voi da în dar, dacă îmi
promiteti că nu mă trădaţi. Am o piatră scumpă venită de la Dumnezeu, o podoabă
de un preţ foarte mare, care aprinde dragostea lui Dumnezeu în inima aceluia
care o poartă: este Cuvântul lui Dumnezeu prin care El împărtăşeşte oamenilor
gândurile Sale." Şi atunci colportorul le citea sau le spunea pe dinafară
părţi din Evanghelii, cu care memoria lui era bine pregătită. Dacă era
încurajat să urmeze, după ce a citit, de exemplu, tot capitolul 1 de la Luca,
repeta locuri ca acestea: „Vai de voi, căci voi închideţi oamenilor Împărăţia
cerurilor. Nici voi nu intraţi în ea şi nici pe ceilalţi care vor să intre nu-i
lăsaţi să intre. Vai de voi care mâncaţi casele văduvelor etc" şi le arăta
că aceasta se potriveşte preoţilor şi călugărilor. Adesea lăsa manuscrisul în
mâna ascultărilor săi. Dar ţinta acestor evanghelişti era mai degrabă să facă
sufletelor cunoscută dragostea lui Dumnezeu şi a Domnului Isus şi de a aprinde
dragostea aceasta în inimi, decât de a vorbi împotriva clerului.
Cei
care, fiind învăţaţi de Domnul, aveau pe inimă binele fraţilor lor, dar nu
puteau să călătorească, trimiteau scrisori către diferite adunări, iar
apostolii drumeţi sau alţi fraţi le duceau la destinaţie. Era primejdios să
pună pe ele adresa; se scria dedesubt doar: „Fraţilor creştini".
Purtătorii ştiau bine cui să le dea. Oriunde puteau, apostolii predicau, adesea
sub cerul liber. Fraţii mai aveau şi adunări de rugăciune şi de cercetare a
Cuvântului, precum şi şcoli pentru copii. De asemenea, toţi aveau obiceiul să
mulţumească înainte de masă şi aveau şi adunare de familie. Fraţii construiau aziluri
pentru săraci şi săli modeste de rugăciuni alăturate acestora, pentru că
socoteau că nu era nevoie să înalţe, cu cheltuieli mari, biserici minunat de
frumoase spre a adora acolo pe Dumnezeu. Ştiau că Domnul Isus Se află acolo
unde sunt adunaţi doi sau trei pentru Numele Lui. Luau cina în amintirea
Domnului care Şi-a dat viaţa pentru noi şi gândeau că după cum Domnul Cristos
ne-a iubit, şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii.
Vaudezii,
în general, erau urâţi de clerul roman şi de cei care îl urmau orbeşte; erau
totuşi şi catolici care, rămânând lipiţi de formele şi de ceremoniile
bisericii, simpatizau pe fraţi şi erau sufleteşte în legătură cu ei. Alt lucru
de observat este că fraţii şi evangheliştii din timpul acela, în multe privinţe
greşeau; dar iubeau pe Domnul, îşi găseau fericirea lor în legătura lor cu
Dumnezeu şi-şi dădeau viaţa pentru adevărul pe care-l cunoşteau.
Un om
pe care l-a ridicat Dumnezeu le-a fost de folos ca să-i lumineze: este vorba de
Petre Valdo, din Lyon, despre care vom spune câteva cuvinte.