PAULICIENII
Iată
obârşia „sectei" căreia i s-a dat numele acesta. Către anul 660, trăia în
apropiere de Samosate, oraş pe Eufrat, în Armenia, în târgul numit Mananalis,
un om vrednic de cinste cu numele Constantin. Scriitorii romano-catolici spun
că ar fi primit anumite învăţături manicheene, însă alţii zic că ar fi ţinut
de biserica greacă. Era pe timpul când ucenicii lui Mahomed năpădeau în Siria.
Într-o zi a venit la Constantin un diacon din biserica armeană, care fusese
prizonier la sarazini* (* Cuvântul provine de la saraceni, numele unui trib
nomad din Arabia care a primit printre cei dintâi islamismul şi care avea
puterea de seamă a armatelor arabo-mahomedane) dar reuşise să-şi recapete
libertatea. Constantin l-a primit, l-a păzit câteva zile la sine, iar diaconul,
plecând, i-a dăruit în schimbul ospitalităţii sale, două cărţi scrise de mână,
una cu cele patru evanghelii, iar cealaltă cu cele 14 epistole ale lui Pavel.
Pentru timpul acela, când manuscrisele Scripturii erau rare şi scumpe, acesta
era un dar bogat şi preţios. Prin acest dar ne putem da seama de felul
convorbirilor pe care le avusese Constantin cu oaspetele său. Constantin a
citit şi a cercetat cărţile sfinte şi lumina adevărului a pătruns în sufletul
său. Şi-a ars cărţile proaste şi nu mai voia să cerceteze altele decât numai
evangheliile şi epistolele. Vederile lui religioase şi întreaga viaţă s-au
schimbat. „Din plinătatea inimii vorbeşte gura": Constantin a început să
împărtăşească şi altora ceea ce îl învăţase Dumnezeu prin Cuvântul Său şi
împrejurul lui s-au strâns mai mulţi ucenici. Văzuse în Faptele Apostolilor ce
erau bisericile la început şi dorea să se întoarcă la aceeaşi stare. Prin asta
înlătura ierarhia ce era în biserica greacă, ca şi în cea romană, cât şi
abaterile acestor două biserici, mai ales adorarea sfinţilor şi a Fecioarei.
Constantin
s-a dus să se stabilească la Cibossa, oraş din Armenia, şi acolo a lucrat
împreună cu ucenicii săi să răspândească adevărul pe care Dumnezeu li-l arătase.
Vrăjmaşii săi l-au învinuit că leapădă Vechiul Testament şi anumite părţi din
Noul Testament. Poate că din cauza aceasta şi a faptului că nu avea decât o
parte a Scripturii, s-au strecurat şi câteva greşeli în învăţătura sa.
Constantin
şi-a luat numele de Silvan, tovarăşul lui Pavel (1 Tesaloniceni 1:1); iar
ucenicii săi, uniţi în aceeaşi lucrare, au luat la rândul lor alte nume noi, de
la ceilalţi tovarăşi de lucru ai apostolului Pavel, ca Timotei, Tit şi Tihic. Îşi
luau aceste nume, pentru că se străduiau să răspândească învăţătura cuprinsă
în scrierile lui Pavel, şi poate că de la el şi-au primit numele de paulicieni.
Silvan,
cum am spus, s-a stabilit la Cibossa. Sosind aici, el spunea locuitorilor: „Eu
sunt Silvan, iar voi sunteţi macedoneni", gândindu-se la lucrările lui
Silvan (Sila) în Macedonia, la Filipi şi la Tesalonic (Faptele Apostolilor 15:40;
16:19; 25:17). Timp de 27 de ani, Silvan a lucrat cu o neobosită râvnă în a
vesti ceea ce învăţase din Scripturi. Un mare număr de oameni, fie din biserica
greacă, fie dintre ucenicii lui Zoroastru* (* Zoroastru este fondatorul sau
reformatorul vechii religii a perşilor, care se numea mazdeism. Ea învăţa
coexistenţa a două principii veşnice: unul este Ormuz, adică binele, adevărul,
lumina, reprezentat prin soare; celălalt este Ahriman, adică răul şi
întunericul, în luptă cu Ormuz care în final îl va învinge. Credincioşii lui
Zoroastru se închinau soarelui, ca reprezentat al lui Ormuz. Peste tot ei
înălţau altare pe care ardeau focul sacru. Sub numele de Guebre sau Parsis, un
munăr de adoratori ai soarelui se găsesc în India) s-au întors la Dumnezeu prin
el şi în diferite locuri s-au format adunări, atât prin el cât şi prin ucenicii
lui.
Progresul
sectei celei noi a fost atât de mare, încât a atras atenţia autorităţilor
bisericeşti şi, fără îndoială, clerul a adus lucrul acesta la cunoştinţa
împăratului. Acesta a dat în anul 669 un edict împotriva lui Constantin şi a
adunărilor pauliciene. Îndeplinirea lui a fost dată unui ofiţer al curţii,
numit Simion, care a primit în acelaşi timp ordinul de a da la moarte pe capul
sectei şi de a duce pe ucenici prin mănăstiri, sub supravegherea clerului,
pentru a îndrepta pe ucenici pe calea cea bună. Sosind la Cibossa, Simion chemă
pe Constantin şi un mare număr dintre ucenicii săi. Apoi porunci acestora sub
pedeapsa cu moartea să omoare pe învăţătorul lor cu pietre. Dar toţi, afară de
unul singur, numit Iust, n-au vrut să se supună acestui ordin crud şi au dat
drumul jos pietrelor cu care au fost înarmaţi. Acest Iust fusese înfiat şi
crescut de Constantin; şi nerecunoscătorul, cu o lovitură de piatră îşi omorî
binefăcătorul. Ceilalţi au fost daţi la moarte, iar Iust a fost lăudat de
vrăjmaşii paulicienilor, ca un al doilea David, pentru că printr-o singură
lovitură de piatră a doborât pe noul Goliat, uriaşul eretic.
Însă
Domnul este mai presus de toţi. „El poate întoarce mânia omului spre lauda
Sa" (Psalmul 76:18). Odinioară, după ce Ştefan fusese omorât cu pietre,
Domnul a ridicat pe Pavel, care fusese împotriva lui; tot aşa moartea lui
Constantin şi a prietenilor săi a făcut să se nască chiar în Simion, un urmaş
al lui Constantin Silvan în lucrarea Domnului. Vederea harului dumnezeiesc
care sprijinise pe martiri a izbit pe Simion. A stat de vorbă cu câţiva paulicieni
şi urmarea pentru el a fost convingerea că aceştia se găseau pe adevărata
cale. Totuşi s-a întors la Constantinopol, unde a rămas trei ani, gândindu-se
serios la ceea ce văzuse şi auzise şi bănuim că cerea lui Dumnezeu să-l
lumineze şi să-l îndrumeze. În sfârşit, părăsind curtea şi situaţia, cât şi
toate bunurile sale, s-a întors în Armenia. Aici a ajuns, sub numele de Tit, un
harnic urmaş al lui Constantin Silvan; nu sunt minunate căile lui Dumnezeu?
Cinci
ani după moartea lui Constantin, Iust, ucigaşul binefăcătorului său, în ura
lui împotriva lor, s-a făcut denunţătorul paulicienilor. Ducându-se la
episcopul din Colonia, i-a spus că erezia paulicienilor se renăştea şi se
întindea din ce în ce mai mult. Episcopul a trimis împăratului Iustinian un
raport cu privire la ceea ce îi spusese Iust. Simion, din porunca crudului împărat,
a fost luat împreună cu un mare număr de paulicieni. S-a ridicat un rug uriaş
şi au pierit cu toţii în flăcări. Vedem dintr-asta că biserica greacă nu se
arăta mai miloasă decât biserica romană faţă de cei care le condamnau abaterile
şi se despărţeau de ele.
Dar
sângele martirilor mărea şi mai mult numărul şi puterea paulicienilor. Alţi
lucrători şi alte adunări noi răsăreau, ca să zicem aşa, din cenuşa rugului în
care au pierit Simion şi tovarăşii săi. Mişcarea s-a întins în toată Asia Mică,
în Pont şi într-o parte din Armenia şi în ţinuturile de la apus de Eufrat. Mai
mulţi ani paulicienii au suferit cu răbdare persecuţiile din partea autorităţilor
civile, instigate de cler.
Trei
dintre cei care au fost luaţi împreună cu Simion au fost cruţaţi şi trimişi la
Constantinopol spre a fi cercetaţi. Ei au reuşit să fugă şi s-au întors la
Mananalis, unde timp de 30 de ani au trăit, împreună cu alţi paulicieni, sub
ocrotirea sarazinilor.
Către
anul 777 Dumnezeu a ridicat un mare sprijin paulicienilor în persoana lui
Sergius. Înainte de a vorbi despre acest slujitor al lui Dumnezeu, atrag luarea
aminte asupra faptului că paulicienii se întemeiau foarte mult pe Scripturi.
Vrăjmaşii lor îi învinuiau de multe greşeli de condamnat, pe care, mulţi dintre
ei, mai ales dintre învăţătorii lor, este imposibil să le fi făptuit. Însă ei
iubeau Cuvântul lui Dumnezeu şi aceasta îi sprijinea şi prin el se întorceau şi
alţii la Dumnezeu. Aceasta o arată istoria vieţii lui Sergius. Pe când el era
încă tânăr, o bătrână dintre paulicieni i-a dăruit o Biblie. El a citit-o şi a
cercetat-o amănunţit, s-a întors la Dumnezeu şi şi-a luat numele de Tihic şi a
început să predice. Vedem că, întocmai cum a fost cu Constantin, el a fost adus
la credinţă numai prin citirea Cuvântului lui Dumnezeu. Tot aşa se întâmplă şi
azi.
Treizeci
şi patru de ani, Sergius s-a îndeletnicit cu vestirea adevărurilor pe care le
aflase, în toate oraşele şi provinciile prin care trecea, slujindu-se în
acelaşi timp de meseria lui de dulgher pentru a trăi. Tot aşa şi pe Pavel îl
vedem la meseria lui de lucrător de corturi (Faptele Apostolilor 18:3) şi de
aceea putea să spună: „Singuri ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru
nevoile mele şi ale celor ce erau cu mine" (Faptele Apostolilor 20:34).
Sergius nu se mulţumea numai să predice. El spunea: „De la răsărit până la
apus, de la miazănoapte până la miazăzi, am vestit Evanghelia, lucrând în
genunchi." Voia să spună, cu multă rugăciune. Aşa fac adevăraţii slujitori
ai Domnului (Efeseni 1:16; Filipeni 1:4; Coloseni 1:9; 4:12). Sergiu era un om
blând, de o evlavie adevărată şi adâncă. Predica lui practică şi viaţa-i curată
au fost mijloace în mâna lui Dumnezeu pentru a câştiga multe suflete. Dar noi
prigoniri s-au dezlănţuit. Mulţi paulicieni au fugit odată cu Sergius. Au aflat
adăpost la sarazini, unde Sergius a murit în anul 811.
Urâţi
de biserica greacă, fiindcă - spuneau vrăjmaşii lor - ei se lepădaseră de
biserica ortodoxă, nu se închinau Maicii Domnului, nu credeau că pâinea de la
cină se schimbă în trupul Domnului Cristos şi au părăsit biserica de Răsărit, paulicienii
erau tot atât de urâţi şi de biserica romană. Succesul pe care îl obţinuse
Sergius în lucrarea sa a făcut ca biserica romană să-l numească Anticristul cel
prevestit, capul marii lepădări de credinţă.
Prigoana
împotriva paulicienilor şi-a atins cea mai mare înverşunare sub regenţa crudei
Teodora, mama împăratului Mihail al III-lea (842-857). Ea era fanatica
apărătoare a cultului icoanelor şi a hotărât să prigonească, să nimicescă pe paulicieni
din rădăcină până la ramuri, „dacă nu se întorc la adevărata credinţă, cea a
bisericii greceşti." Scriitorii, atât cei bisericeşti cât şi cei lumeşti,
istorisesc că au ucis dintre ei cel puţin 100.000, cărora li s-a tăiat capul
sau au fost răstigniţi, spânzuraţi, arşi sau înecaţi, iar averile lor au fost
confiscate. Când se pun aceste omoruri sângeroase alături de cele arătate ale Inchiziţiei,
vedem că biserica Răsăritului n-are de ce să invidieze pe cea a Apusului.
Prigonirile, de altfel, au căpătat încuviinţarea papei Nicolae I, care a scris
Teodorei spre a o felicita pentru râvna ei în a nimici erezia.
Dar,
trist de spus, o parte din paulicieni, în loc să îndure cu răbdare persecuţia,
s-au răsculat împotriva împărăţiei. Un ofiţer superior împărătesc, numit
Karbeas, aflând că din ordinul Teodorei, tatăl său fusese ucis de mâna
călăului, a ieşit în fruntea a cinci mii de paulicieni şi s-au dus la sarazini,
unde se aflau un mare număr din fraţii lor. Sarazinii, mereu în război cu
împărăţia grecească, i-au primit bucuroşi şi le-au dat oraşul Tefris, unde
şi-au zidit o cetate şi acolo au dat multe lupte cu armatele împăratului.
Războiul acesta a ţinut 30 de ani, cu reuşită când de o parte când de alta.
Nu
mai urmărim istoria acestor paulicieni. Ne vom ocupa de alţii, care în felurite
locuri şi-au adus lumina ce o primiseră. Au fost unii dintre ei care s-au
răspândit prin Arabia, unde au continuat să facă ucenici.
Dar
ceea ce este vrednic de ştiut şi mai însemnat pentru urmărirea subiectului
nostru este de a cunoaşte influenţa pe care au avut-o paulicienii în Apus. Şi
mai înainte de Teodora fuseseră, după cum am văzut, persecuţii împotriva lor. Împăratul
Constantin Copronimul, către jumătatea secolului al VIII-lea, dusese un mare
număr dintre ei în Tracia, şi le dăduse ca reşedinţă oraşul Filipopolis, unul
dintre porturile înaintate ale împărăţiei. De acolo învăţăturile lor au pătruns
şi s-au răspândit în Europa. Se pare că au lucrat cu succes, mai ales printre bulgari,
popor barbar venit de pe malurile Volgăi şi care s-au aşezat pe ţărmurile
Dunării. Bulgarii au fost atraşi în parte la creştinism, în veacul al IX-lea;
alţii se făcuseră mahomedani. Paulicienii şi-au dus învăţătura printre cei
dintâi.* (* Ei au primit numele de bogomili (prietenii lui Dumnezeu).) Astfel,
un sciitor roman, Petru de Sicilia, a scris arhiepiscopului Bulgariei pentru
a-l feri de molipsirea paulicienilor. Erau, deci, pretutindeni un popor
dispreţuit şi urmărit; dar Dumnezeu îi păzea. În secolul al X-lea, un alt
împărat grec a trimis din nou un mare număr de paulicieni, colonişti în văile
munţilor Hemus (azi munţii Balcani). De aici s-au răspândit încetul cu încetul
în Europa Apuseană, unde adunările lor cunoscute sub mai multe nume au fost
urâte şi prigonite de biserica romană.