PETRE
VALDO
Petre
Valdo era un negustor bogat din oraşul Lyon (Franţa) şi a trăit în a doua
jumătate a secolului al XII-lea. Am istorisit în ce fel ajunsese Evanghelia, în
secolul al XII-lea, până în acest oraş mare şi ce crudă persecuţie au avut
credincioşii de suferit acolo. După aceea, biserica din Lyon căzuse în erezie
şi superstiţie, ca şi cealaltă creştinătate, totuşi se mai păstraseră anumite
urme evanghelice, datorită râvnei şi credincioşiei câtorva episcopi care
fuseseră în fruntea ei.
În
timpul în care trăia Valdo, poporul era cu totul neştiutor de carte, iar
nobilii, chiar cei mai strălucitori cavaleri, adesea nu ştiau nici să citească
nici să scrie. Împreună cu clerul, negustorii se deosebeau de ceilalţi, nevoile
negustoriei le cereau anumite cunoştinţe. Petre Valdo prin urmare era ceva mai
răsărit în această privinţă; mai mult decât atât, era inteligent, cu purtări
alese, om evlavios, binefăcător şi cinstit faţă de toţi. Căzând în mâinile lui
câteva scrieri ale părinţilor Bisericii,* (* Cititorul îşi aduce aminte că se
numeau aşa acei oameni vestiţi prin ştiinţa şi evlavia lor, ca Iustin, Irineu,
Turtulian, Augustin şi alţii, care învăţau în biserici prin predicile lor. Dar
aceştia fiind şi ei oameni supuşi greşelii, au rătăcit cu privire la unele
lucruri şi adesea s-au şi ciocnit în vederi (păreri) între ei.) a rămas uimit
cât de mult s-a depărtat biserica romană de creştinismul de la început. Învăţătura
transubsantierii chiar pe atunci se strecurase în biserică, împreună cu
adorarea moaştelor. Valdo n-a putut să nu vadă, într-una un lucru potrivnic
bunului simţ, iar în cealaltă o idolatrie grosolană. Mai mult decât atât, el
văzuse că părinţii se duceau mereu la Scriptură, citându-le spre a adeveri ceea
ce spuneau, şi de pe atunci i se născuse o mare dorinţă de a le cunoaşte.
Până
atunci nu s-ar putea spune că se trezise conştiinţa lui Valdo. Fără îndoială că
şi el, ca orice bun catolic, se sprijinea pe faptele bune pentru a fi mântuit.
Dar Dumnezeu i-a făcut o serioasă şi puternică chemare. Într-o seară, pe când
se afla la masă cu câţiva prieteni, unul dintre ei deodată a căzut jos mort.
N-ar putea să moară şi el tot aşa, deodată, ca să se prezinte înaintea lui
Dumnezeu? Era el gata să întâlnească moartea? Ce-i trebuia pentru a fi mântuit?
În groaza lui a întrebat pe duhovnicul său, care i-a spus că cel mai bun mjloc
pentru a-şi asigura mântuirea era de a face ceea ce Domnul spusese tânărului
bogat: „Vinde tot ce ai şi dă la săraci." Valdo nu şovăi. Dădu soţiei şi
fiicei sale ceea ce le era de trebuinţă, a plătit unde era nevoie, iar ce-i mai
rămăsese a împărţit. Era aceasta adevăratul remediu care potoleşte conştiinţa
şi dă pace sufletului? Nu, desigur! Valdo simţea acest lucru şi a căutat în
Scriptură răspuns la nevoile sufletului său. Însă în timpul acela în Europa
Apuseană Biblia nu fusese tradusă în limba poporului. Nu se găsea decât
traducerea latină numită Vulgata, care fusese de ajuns cât timp limba latină
fusese vorbită; Valdo însă n-a deznădăjduit. Ajutat de doi preoţi, a tradus
Biblia în limba vorbită şi din ea, din Cuvântul lui Dumnezeu, a aflat cum să
găsească mântuirea: prin credinţa în Domnul Isus, mort pentru păcatele noastre
şi înviat pentru îndreptăţirea noastră.
Găsind
astfel pacea sufletului său, s-a simţit îndrumat să spună şi altora vestea bună
a harului lui Dumnezeu. După cum spuneam, el şi-a împărţit averea la săraci,
dar, hrănindu-le trupul, le vorbea şi despre bogăţiile nepieritoare ale lui Cristos.
„Casa lui", spune un istoric, „a ajuns o şcoală înfloritoare şi ca un
spital obştesc pentru a găzdui şi hrăni mai ales pe săracii care veneau din
alte părţi spre a fi luminaţi."
Pe
măsură ce Scripturile ajungeau tot mai aproape de Valdo, vedea tot mai limpede
că ele condamnau multe lucruri pe care biserica romană le susţinea şi că avea
altele despre care această biserică nici nu pomenea. Aşadar, îi rămâneau de
făcut două lucruri: mai întâi să înveţe şi să răspândească ceea ce spune
Scriptura; al doilea, să arate că orice nu se potriveşte cu ea este de înlăturat.
Şi aceasta şi făcea în lămuririle ce le dădea celor ce veneau la el, sau, mai
ales, mergând din casă în casă, pentru a vesti adevărul. Curând a căpătat un
mare număr de ascultători. Pentru a răspândi adevărul pe care îl aflase, a
făcut mai multe copii ale Scripturii şi, formând un anumit număr de ucenici,
i-a trimis doi câte doi pentru a răspândi şi lămuri sfintele scrieri. Aceştia
mergeau, deci, predicând Evanghelia pe drumurile şi prin pieţele publice, fiind
ascultaţi cu luare aminte de mulţime şi câştigând suflete.
Dar
nu se putea ca această mişcare să rămână ascunsă clerului, care nu stătea
nepăsător, atâta timp cât Valdo şi ucenicii săi condamnau Roma, practicile şi
ereziile preoţilor ei. Arhiepiscopul Lyonului le-a poruncit să nu se mai
amestece în citirea şi învăţătura Bibliei, sub pedeapsa de a fi excomunicaţi şi
urmăriţi ca eretici. Dar ei au răspuns prin Cuvântul Scripturii: „Domnul a zis:
„Mergeţi şi învăţaţi pe toate neamurile" şi „Trebuie să ascultăm mai mult
de Dumnezeu decât de oameni." Arhiepiscopul a spus lui Valdo: „Dacă ai să
mai înveţi încă, vei fi condamnat şi ars ca eretic." „Cum să tac când este
vorba de mântuirea veşnică a oamenilor?", a răspuns cu îndrăzneală
evlaviosul slujitor al Domnului Cristos. Arhiepiscopul, înfuriat, voia să pună
mâna pe el şi să-l prindă, dar se temea de mulţime. De altfel, Valdo avea
atâţia prieteni în Lyon, atât printre cei bogaţi, cât şi printre cei săraci,
atâtea suflete care au fost aduse la Mântuitorul cu ajutorul său, încât a putut
să rămână ascuns în acel oraş timp de trei ani, învăţând, încurajând şi
întâlnind pe credincioşi mai departe.
Papa
Alexandru al III-lea a aflat ce se petrecea la Lyon. El a excomunicat pe Valdo
şi a poruncit episcopului să lucreze cu cea mai mare asprime împotriva lui şi a
ucenicilor săi. Valdo s-a văzut silit să părăsească Lyonul cu un anumit număr
de ucenici, bărbaţi şi femei, ca să scape de prigoniri. În mâna lui Dumnezeu,
faptul acesta a fost un mijloc ca să întindă şi mai departe Evanghelia şi
învăţăturile Scripturii, în toate ţinuturile pe unde umblau aceşti fugari numiţi
„săracii din Lyon". Astfel ei au luat parte la luminarea numeroaselor şi
măruntelor adunări (comunităţi) care nu primeau ereziile Romei, dar care nici
ele nu erau pe deplin curate în credinţă. Acestea erau multe şi unite între
ele, pentru că se spunea că unii dintre membrii lor puteau călători din sudul
Italiei până în nordul Germaniei, poposind în fiecare seară la câte un frate. În
unele ţinuturi, ca în împrejurimile Trevei, aveau şcoli publice mai numeroase
decât cele catolice şi ele îşi începeau strângerile laolaltă la sunetul
clopotelor. Însă persecuţiile aduse cu înverşunată stăruinţă şi cu multă
cruzime de către Inchiziţie şi cler, au dat gata, în cele din urmă, pe aceşti
creştini care nu voiau să se supună Romei; şi numai cei de prin văile
Piemontului au supravieţuit, în ciuda eforturilor vrăjmaşilor lor, şi acolo au
îndurat cele mai groaznice persecuţii, aşa după cum vom avea prilejul să vedem.
Dar
să ne întoarcem la Valdo; el cu un mare număr din ai săi s-a dus mai întâi în
Dauphine, în văile Freissimiere, Vallouise şi Valcluson, unde se aflau vechi
comunităţi creştine. De acolo mulţi au trecut în văile Piemontului, unde au
întâlnit pe vechii vaudezi, cărora le-au adus Biblia în traducerea lor.
Persecuţia a silit pe Valdo să fugă iarăşi; s-a dus în Picardia, apoi în
Germania şi în sfârşit în Boemia, mereu ocupat în lucrarea Domnului. În acest
loc din urmă îşi sfârşi zilele în pace.
În ce
priveşte pe ucenicii lui Valdo, confundaţi sub numele de vaudezi, care dinainte
se numeau astfel, nu se desprinseseră, ca şi mai-marele lor, de biserică. Ei
cerea să fie autorizaţi să predice. De la sine înţeles, Roma nu putea să le dea
voie. „Dacă o facem", spunea într-un sinod un prelat, „noi vom fi izgoniţi."
Totuşi ei au vestit mai departe Evanghelia şi au fost excomunicaţi. Mulţi s-au
împrăştiat în Provence şi în Spania, unde la început au avut oarecare succes,
dar sub domnia lui Alphons al II-lea, regele Aragonului, din cauza instigatiei
clerului au fost persecutaţi şi izgoniţi.
Pentru
a termina ce avem de spus despre ucenicii lui Valdo şi despre vaudezi, trebuie
să adăugăm că ei stăruiau asupra învăţăturii de seamă a Evangheliei -
îndreptăţirea prin credinţă şi că nesocoteau toate ceremoniile, ereziile şi
superstiţiile bisericii romane. După cum am văzut mai înainte, ei se întemeiau
cu tărie pe Biblie şi erau exemple de viaţă curată, care se deosebea de aceea
pe care o ducea tot clerul roman. Minunat lucru, să vezi cum puterea lui
Dumnezeu ştie să păstreze de-a lungul secolelor şi în mijlocul sforţărilor
neobosite ale vrăjmaşilor înverşunaţi, un şir întreg de martori ai adevărului
Evangheliei, despărţiţi de întinăciunile aşa-zisei biserici adevărate! Ei
alcătuiau acea rămăşiţă despre care Domnul vorbeşte în scrisoarea Sa către
Tiatira, care nu cunoscuse adâncimile Satanei (Apocalipsa 2:24).