IERONIM
(347-420)
Ieronim
s-a născut la Stridon, în ţinutul Panoniei, nu departe de Aquileea.* (Oraş din
Iliria, în partea de miazănoapte a Mării Adriatice.) Părinţii săi, care erau
creştini, l-au trimis să facă studii la Roma. Ieronim s-a distins printre
colegii săi. Râvna sa pentru a-şi înmulţi cunoştinţele şi a se perfecţiona în
arta de a vorbi bine era aşa de mare, încât cumpăra toate cărţile care puteau
să-i servească pentru acest scop şi petrecea nopţile pentru a copia pe cele ce
nu le putea procura. Dar aceasta nu-i dădea ştiinţa mântuirii, nici tăria
pentru a se împotrivi ispitelor ce le înfăţişa tinerilor un oraş mare cum era
Roma. Astfel a fost târât în lucruri urâte, de care s-a căit amar mai târziu.
Pentru a-l smulge din mijlocul acestor pericole, tatăl său l-a trimis în Galia,
la Treves, unde locuia atunci împăratul. Probabil acolo Ieronim s-a întors la
Dumnezeu pentru că şi-a petrecut timpul copiind lucrări cu conţinut religios.
Venind la Roma, a fost botezat şi astfel a făcut pe faţă mărturisire despre
creştinism.
S-a
dus apoi la Aquileea unde împreună cu câţiva prieteni a fost înflăcărat pentru
viaţa de călugări, crezând, ca atâţia alţii din acel timp, că acesta era
singurul mijloc de a scăpa de atracţiile lumii şi de dezmăţul obiceiurilor de
atunci. Apoi, dorind să cunoască pe învăţaţii şi călugării din Răsărit, s-a dus
în Antiohia, ducând cu el cărţile, comoara sa preţioasă. Acolo a făcut
cunoştinţă cu un bătrân credincios cu numele Malchus, care trăia singur într-un
ţinut depărtat şi sălbatic şi ducea o viaţă de sihastră. Acest om a fost luat
cândva de o bandă de arabi jefuitori, care l-au dus în depărtarea pustiei şi
l-au făcut păzitor al animalelor ei. Deznădăjduit de aspra sclavie la care era
supus, Malchus dorea moartea, pentru a pune capăt nenorocirilor sale, dar o
femeie creştină, roabă ca şi el, i-a vorbit despre Dumnezeu şi l-a îndemnat
să-şi pună încrederea în El. Malchus a ascultat, s-a supus voii lui Dumnezeu şi
a găsit pacea. Mai târziu au putut amândoi să scape; femeia a intrat într-o
mănăstire, iar Malchus s-a retras în pustiu, unde l-a găsit Ieronim.
Starea
de vorbă care au avut-o împreună a făcut să se nască în Ieronim o vie dorinţă
de a ieşi cu totul din lume. Lăsând deoparte cărţile şi învăţăturile sale, ca
pe nişte lucruri care nu-i aduceau eliberare, el a plecat cu doi prieteni în
pustiul Calcida, la marginea Siriei, unde se găseau mai multe mănăstiri de
călugări. El a împărtăşit la început cu înfocare viaţa aspră, obiceiurile lor şi
lucrul de mână pe care-l făceau, dar în curând a văzut că nici aceasta nu-i era
de ajuns. N-a găsit pace şi biruinţă asupra pornirilor rele. El a pierdut pe
cei doi prieteni; o mâhnire adâncă l-a cuprins şi a crezut că, pentru a ajunge
la sfinţenia după care umbla, trebuia să ducă o viaţă şi mai aspră. S-a retras
deci singur în partea cea mai depărtată şi mai sălbatică a pustiului. Dar
acolo, deşi îşi petrecea ziua vărsând lacrimi, n-a ajuns să aibă pace.
Imboldurile şi poftele fireşti s-au ridicat furtunos şi au dat năvală în el.
Să-l ascultăm cum îşi descrie starea: „Având groază de iad, m-am condamnat la
această temniţă, locuită de şerpi şi tigri şi în închipuire vedeam chefurile şi
petrecerile Romei. Nemaiştiind unde să găsesc ajutor, m-am aruncat la picioarele
Domnului Isus şi am vărsat lacrimi. Mi-am dat silinţa să stăpânesc această
carne răzvrătită, postind săptămâni întregi. Îmi amintesc că în mai multe
rânduri am petrecut zi şi noapte plângând şi lovindu-mi pieptul, până în clipa
când Dumnezeu, care porunceşte furtunii, a adus linişte în sufletul meu...
Mâniat pe mine însumi, m-am afundat în pustiu, am căutat locul cel mai sălbatic
şi am îngenuncheat să mă rog. Adesea după ce am vărsat multe lacrimi, după ce
mi-am ţinut multă vreme ochii ridicaţi spre cer, mă credeam transportat printre
corurile de îngeri şi cântam Domnului."
Dar
această stare n-a dăinuit mult. Bietul Ieronim, căutând pacea în simţămintele
sale, n-o putea găsi; voind s-o aibă, înfrânând trupul, vedea că este tot mai
slab şi mai nenorocit. Pacea este numai în Domnul Isus; El a făcut pacea prin
sângele crucii Lui; El este pacea noastră (Coloseni 1:20; Efeseni 2:14).
Totodată, numai El este tăria noastră; prin El care ne-a iubit suntem mai mult
decât biruitori (Romani 8:37). De bună seamă că Ieronim a învăţat mai târziu
acest adevăr aşa de scump, că avem totul numai în Domnul Cristos. Vom vedea
acest lucru din ceea ce spune el mai jos.
„De
câte ori," zicea el, „privesc Betleemul, intru în vorbă cu copilul Isus.
Eu îi spun: „O, Isuse, Domnul meu, cum tremuri Tu, cât de tare este aşternutul
Tău, şi toate acestea le suferi pentru mine! Cum aş putea să le
răsplătesc?" Şi mi se pare că-L aud răspunzându-mi: „Nu îţi cer decât un
lucru: să-ţi uneşti vocea cu oastea cerească şi să cânţi împreună cu ea: „Slavă
lui Dumnezeu în locurile preaînalte!" Mă vei vedea într-o stare mai tristă
în grădina măslinilor şi pe cruce." Eu iarăşi îi spun: „O, Isuse, vreau
să-Ţi dau ceva; îţi dăruiesc toţi banii mei." El parcă îmi răspunde:
„Cerul şi pământul sunt ale Mele; n-am nevoie de banii tăi. Dă-i săracilor;
aceasta ar fi ca şi cum i-aş fi primit Eu." „Îi voi da din toată inima;
dar, o, Isuse, aş vrea să-Ţi dau ceva Ţie, pe care să nu mi-l refuzi."
„Iubitul Meu Ieronim, fiindcă vrei cu orice preţ să-Mi dai ceva, ei bine, dă-Mi
păcatele tale, cugetul tău rău, vina ta." „Şi ce vrei Tu să faci cu
ele?" „Le voi lua asupra Mea, voi purta păcatul tău şi te voi
despovăra." Atunci, m-au năpădit multe lacrimi şi am strigat: „O, Isuse,
Tu mi-ai atins inima. Credeam că Tu vei cere de la mine vreun lucru bun, şi
iată că Tu iei ce am mai rău. Ia-mi deci tot ce este al meu, dă-mi ce este al
Tău, şi astfel voi fi scăpat de păcatele mele şi voi fi sigur de viaţa veşnică.”
Înţelegând că Isus a purtat păcatele sale şi fiind sigur de atunci de viaţa
veşnică, Ieronim nu se mai temea de pedeapsă şi de iad; în felul acesta se
bucura de pacea pe care o căutase zadarnic în afară de Isus. A înţeles totodată
că numai în Isus se găseşte puterea pentru a înfrâna firea păcătoasă. După cum
spune apostolul: „Dar cei care sunt ai lui Cristos Isus şi-au răstignit firea
păcătoasă cu patimile şi cu poftele ei" (Galateni 5:24). Nu spune că
trebuie s-o răstignească, ci că au răstignit carnea. Este un fapt împlinit. La
cruce, omul nostru cel vechi a fost răstignit cu Cristos, „ca trupul păcatului
să fie dezbrăcat de puterea lui, ca să nu mai fim robiţi păcatului"
(Romani 6:6). Creştinul dezrobit astfel de păcat poate să-şi urmeze drumul în
libertate, trăind în Duhul şi umblând în Duhul (Galateni 5:25).
Nu
ştim până la ce punct a înţeles Ieronim acest din urmă adevăr; dar ştim că
duhul i s-a înseninat. A părăsit locurile sălbatice unde rătăcea căutând pace
pentru sufletul său; a lăsat la o parte posturile de lungă durată prin care
credea că are să înfrâneze carnea şi s-a dedat studiului. Îndeosebi a început
să înveţe evreieşte, pentru a putea citi scrierile Vechiului Testament în limba
în care au fost scrise.
După
ce s-a dus în Antiohia şi apoi la Constantinopol, Ieronim a venit la Roma
pentru a lua parte la un sinod unde au fost combătute învăţăturile rătăcite ale
lui Apolinar, învăţături care loveau în persoana Mântuitorului. Ieronim s-a
împotrivit cu înverşunare lui Apolinar şi a ţinut sus adevărul. Episcopul din
Roma, Damas, văzând cât era de instruit în Sfintele Scripturi, energic şi plin
de râvnă pentru bine, l-a luat ca secretar. Pe atunci existau mai multe
traduceri în latineşte ale Noului Testament, însă pline de greşeli. Damas şi-a
pus în gând să facă o nouă traducere, după cele mai bune texte greceşti şi s-o
prezinte pentru a fi primită de toate bisericile latine. El a însărcinat pe
Ieronim cu acest lucru, şi acesta l-a dus la îndeplinire, întâmpinând însă
împotrivirea celor care îl învinovăţeau că dispreţuieşte tradiţia şi
autoritatea sfinţilor părinţi şi că falsifică Scripturile, când de fapt el
restatornicea adevăratul text.
Corupţia
era mare la Roma, ca şi la Constantinopol, chiar printre clerici. Ca şi
Chrisostom în Constantinopol, Ieronim s-a ridicat cu străşnicie împotriva
răului la Roma. În felul acesta şi-a atras ura şi a preoţilor şi a păgânilor.
Aceştia din urmă erau mâniaţi îndeosebi pentru că Ieronim predica necăsătoria
şi călugăria ca leac împotriva stricării moravurilor. În această privinţă el a
înţeles greşit Scriptura care de fapt prezintă căsătoria ca o rânduială
dumnezeiască. Era învinovăţit de toţi, având pe toată lumea împotriva lui, în
afara câtorva prieteni credincioşi. Damas, protectorul său, fiind mort,
Ieronim a hotărât să părăsească această Romă, despre care, ca şi reformatorii
mai târziu, zicea că este „Babilonul cel mare, mama prostituatelor şi
urâciunilor pământului... îmbrăcată cu purpură şi stacojiu" (Apocalipsa 17:4,5).
Şi-a luat rămas bun de la mica turmă credinciosă alcătuită mai ales din nişte
femei evlavioase romane şi a plecat în Siria, împreună cu fratele său şi câţiva
prieteni.
Printre
femeile romane prietene ale lui Ieronim se afla una de familie nobilă şi foarte
bogată, numită Paula. Ea îşi consacrase timpul şi bunurile în slujba săracilor.
În dorinţa de a înţelege bine Sfânta Scriptură, căreia îi dădea mare atenţie şi
pe care o citea cu sârguinţă în fiecare zi, ea a învăţat greceşte şi evreieşte.
Şi alte femei au urmat exemplul ei. Paula şi Eustochia, una dintre fiicele
sale, au urmat pe Ieronim cu scopul de a se statornici cu el la Betleem, acolo
unde Se născuse Mântuitorul. Mai multe fete tinere au plecat împreună cu ele;
dar înainte de a se opri în locul pe care şi l-au ales, au străbătut Palestina
împreună cu Ieronim, cu Biblia în mână, vizitând diferite ţinuturi despre care
se vorbeşte în Scriptură. Ieronim întreba în acelaşi timp pe toţi oamenii
învăţaţi pe care îi întâlnea, pentru a înţelege mai bine istorisirile şi
cuprinsul sfintelor scrieri.
Ieronim
şi însoţitorii săi au fost adânc mişcaţi când au vizitat toate aceste ţinuturi
despre care vorbesc paginile Cărţii sfinte. Acolo învăţăturile sfinte s-au
prezentat mai vii în mintea lor; şi noi simţim ceva din aceste lucruri când
citim expunerile călătorilor care au vizitat ţara lui Israel. Ele ne ajută să
ne înfăţişăm scenele Scripturii şi să înţelegem unele pasaje. Dar să ne aducem
aminte că nu lucrul acesta ne va face să pătrundem înţelesul dumnezeiesc al
Cuvântului lui Dumnezeu şi aplicarea sa la nevoile sufletului nostru; aceasta
nu duce la mântuire, nici nu descoperă pe Dumnezeu şi cerul. Mulţi călători,
duşi de curiozitate, au vizitat ceea ce se numeşte Pământul Sfânt, locurile
sfinte, fără să fi tras vreun folos pentru sufletele lor. Pe de altă parte să
ne amintim şi de faptul că adevăratele noastre locuri sfinte sunt în cer, nu pe
pământ. Şi aceste locuri sfinte ale Palestinei sunt umbrite şi de superstiţiile
cele mai grozave şi neînţelegerile, adesea sângeroase, ale diferitelor religii
zise creştine, ale oamenilor care se duc din toate părţile în pelerinaj, mai cu
seamă la Paşte, lucru pe care îl socotesc ca ceva foarte însemnat pentru
mântuire. Chiar din timpul lui Ieronim s-au ivit mai multe superstiţii; şi
diferite ţinuturi, despre care se bănuia că au fost martore la unele scene din
viaţa Domnului sau numai din viaţa apostolilor şi a profeţilor, au ajuns
obiecte ale unei închinări idoleşti. Însoţitorii lui Ieronim şi poate că şi el,
deşi destul de instruiţi în cunoaşterea Scripturii, n-au scăpat de acest curent
de gândiri rătăcite.
Ieronim
cu Paula şi însoţitorii săi au vizitat şi Egiptul; el, cu scopul de a mai aduna
material pentru studiile şi lucrările sale cu privire la Sfintele Scripturi;
ceilalţi, pentru a vedea mănăstirile din pustiu şi pentru a vedea şi a asculta
pe cei pe care, în neştiinţa lor, îi priveau ca sfinţi, ca eroi ai vieţii
singuratice şi mănăstireşti, dar pe care noi îi socotim, în cea mai mare parte,
nişte oameni ce îşi urmau propria lor închipuire şi rătăcirile minţii lor. S-au
întors apoi la Betleem. Paula a cumpărat pământ, pe care a pus să se zidească
mănăstiri: una pentru bărbaţi şi alte trei pentru femei. Ea a adăugat şi un han
gratuit pentru călători: „Dacă Maria şi Iosif ar veni iarăşi la Betleem,"
zicea ea, „ei vor găsi în sfârşit loc de găzduit." Ieronim şi-a ales ca
locuinţă o peşteră vecină cu locul unde se bănuia că a fost născut Domnul Isus.
Acesta era biroul său de lucru şi celula unde îşi petrecea timpul în cugetare
adâncă şi în rugăciune. Viaţa lui era foarte simplă; hrana, pe care o lua abia
după asfinţitul soarelui, se compunea din pâine neagră şi ierburi; veşmintele
îi erau de stofă groasă.
Pe
lângă marile lucrări cu care se ocupa şi cărora le consacra nu numai ziua, ci
şi multe ore din noapte, el a deschis o şcoală pentru copiii şi tinerii din
Betleem. Cât priveşte Paula şi însoţitoarele sale, se ocupau cu citirea şi
adâncirea Sfintelor Scripturi, cu rugăciunea, aveau grijă să dea călătorilor ce
le trebuia, îngrijeau de săraci şi de bolnavi. În fiecare zi, pe lângă părţi
întregi din Cartea Sfântă pe care le spuneau pe dinafară, fiecare trebuia să
înveţe un verset. În felul acesta, Cuvântul lui Dumnezeu era preţuit în aceste
locuri retrase. Fără îndoială că unii călugări erau siliţi să lucreze ceva şi
cu mâinile.
Ieronim
a petrecut 34 ani în singurătate şi rugăciune în Betleem. Cu toată viaţa sa
retrasă, el se ocupa mult de ceea ce se petrecea în biserică; arăta un interes
deosebit şi chiar lua parte activă, luptând pentru apărarea învăţăturilor
sănătoase şi răspunzând totodată atacurilor vrăjmaşilor săi, ce se reînnoiau
fără încetare. Din nefericire, el arăta prea adesea în scrierile sale o
violenţă şi o trăsătură nefirească, neplăcută, uitând că blândeţea trebuie să
fie totdeauna trăsătura de seamă a slujitorului lui Dumnezeu, chiar dacă e
chemat să înfrunte pe potrivnici (2 Timotei 2:24-25). În mijlocul tuturor
acestor controverse aşa de triste, Dumnezeu i-a dat să îndeplinească o sarcină
din cele mai folositoare. Am văzut că el făcuse la Roma o traducere latină a
Noului Testament. Şi-a completat lucrarea la Betleem, traducând din evreieşte
Vechiul Testament. Pentru el a fost o muncă grea şi nu fără pericol. Iudeii
mergeau până acolo că voiau să omoare cu pietre pe cei care se duceau la un
creştin, aşa că nici unul nu mai îndrăznea să vină la Ieronim decât noaptea. Pe
de altă parte, şi el, din cauza legăturilor sale cu rabinii, era acuzat de
către creştinii prea înfocaţi şi de duşmanii săi că vrea să se lepede de
religia creştină şi să se facă iudeu, sau ziceau că se foloseşte de texte
falsificate de iudei. Asemenea lucruri s-au văzut şi în zilele Reformei, pentru
că vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai Cuvântului Său se folosesc totdeauna de
aceleaşi arme. Ieronim şi-a urmat însă cu râvnă lucrul şi Dumnezeu l-a ajutat
să-l termine. Traducerea Bibliei, făcută de el, care se numeşte Vulgata, a fost
de un mare folos în bisericile în care se folosea limba latină şi în
creştinătatea din Apus până în secolul al 16-lea.
Şi
azi încă se folosesc de ea în biserica romană. Ieronim, deci, a făcut un mare
serviciu bisericii din timpul său, cum au făcut mai târziu reformatorii, ca
Luther şi alţii, care au tradus scrierile sfinte în diferite limbi. Dumnezeu
care a dat şi a păstrat Cuvântul Său de preţ, a voit ca el să fie la îndemâna
tuturor şi a avut această grijă în toate timpurile. Ieronim a fost ajutat în
lucrarea lui de Paula şi Eustochia, care îi slujeau de copişti şi cu care citea
cu grijă cele ce scrisese. Pe de altă parte, în fiecare zi citea împreună cu
ele Scripturile, pe care le şi explica.
Ieronim
a trăit până la adânci bătrâneţe. Cu 18 ani înainte de moarte, a avut durerea
să piardă pe credincioasa sa prietenă Paula. Sfârşitul acesteia a fost destul
de izbitor. El ne arată că, deşi Paula nu a fost scutită de unele greşeli care
s-au strecurat în biserică, ea găsise pace cu Dumnezeu, n-avea nici o teamă de
a merge la El, ci dimpotrivă, se bucura de această pace. Când a înţeles că i se
apropie sfârşitul, ca un călător care se apropie de port şi e bucuros că ajunge
acolo, ea a început să spună pe dinafară câteva versete din Psalmi. „Doamne, eu
iubesc locaşul casei Tale şi locul în care este slava Ta... Cât de plăcute sunt
locaşurile Tale, Doamne al oştirilor! Sufletul meu suspină şi se topeşte de dor
după curţile Domnului; inima şi carnea mea strigă către Dumnezeul cel viu...
Căci mai mult face o zi în curţile Tale decât o mie în altă parte. Eu vreau mai
bine să stau în pragul casei Dumnezeului meu, decât să locuiesc în corturile
răutăţii" (Psalmul 26:8; 84:1,2,10). Întrucât ea nu răspundea unor întrebări
ce i se puneau, Ieronim, apropiindu-se, o întrebă dacă suferă de ceva. Ea îi
răspunse: „Nu, nu sufăr de nimic; întrezăresc, ba chiar simt, o pace
adâncă." Apoi, simţând tot mai mult slăbiciunea, murmura cu o voce
întretăiată versetele care îi plăceau mai mult, şi ultimele cuvinte rostite de
ea, ne spune Ieronim, au fost încă o laudă pentru Domnul.
Ultimii
ani ai lui Ieronim au fost întristaţi din cauza diferitelor întâmplări. Au avut
loc lupte dureroase cu unul dintre prietenii lui din tinereţe, Rufin, care era
gelos pe el şi, sprijinit de episcopul de Ierusalim, îl acuza de erezie. Apoi a
avut o discuţie dureroasă şi cu Augustin. În urmă, ereticul Pelagius, despre
care vom vorbi mai departe, a venit în Palestina şi a instigat acolo nişte
răscoale. Ieronim a combătut rătăcirile sale, sprijinindu-se pe Scriptură. Dar
partizanii lui Pelagius au mers până acolo încât au instigat pe călugării şi
ţăranii neştiutori împotriva lui Ieronim şi a prietenilor săi şi într-o noapte,
mănăstirile au fost atacate, jefuite şi li s-au dat foc. A curs şi sânge, iar Ieronim
a fost silit să se refugieze. Curând după aceea a venit însă înapoi.
Totodată
a avut de suferit altă durere. Falnica Romă căzuse sub loviturile lui Alaric,
regele goţilor. Timp de trei zile a fost pradă jafului, omorului şi
incendiului, încât s-au distrus un mare număr din monumentele sale. Mulţi
creştini şi femei nobile creştine, prieteni ai lui Ieronim, şi-au văzute casele
pustiite, averile luate, şi au fost batjocoriţi de soldaţii barbari ai învingătorului.
O mulţime de refugiaţi din Roma şi Italia au venit să caute adăpost în Siria.
Mulţi au adus aceste veşti triste în chiliile din Ierusalim şi Betleem, unde au
avut parte de o primire plină de simpatie.
O
ultimă lovitură pentru bătrân a fost moartea Eustachiei, fiica Paulei. Nu ni se
spune nimic cu privire la ultimele ei clipe, decât că sfârşitul i-a fost ca
apropierea unui somn liniştit. Este ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu cu
privire la cei credincioşi: „Ei adorm în Isus" (1 Tesaloniceni 4:13-16).
După doi ani, în 420, a murit şi Ieronim şi a fost înmormântat de tânăra Paula,
nepoata vechii sale prietene. Ei a suferit mult şi a lucrat mult în timpul
vieţii sale îndelungate. Pe lângă traducerea Bibliei, a mai scris lămuriri cu
privire la Cartea Sfântă şi diferite lucrări destinate să uşureze înţelegerea
ei. De asemenea a avut o bogată corespondenţă care ne face să-i cunoaştem viaţa
şi societatea creştină din timpul său. Ne pare rău însă că a încuviinţat unele
rătăciri care s-au strecurat în biserică, de exemplu cinstea dată martirilor şi
venerarea moaştelor; dar nu trebuie să uităm că, sprijinit pe Scriptură, a
aflat şi a menţinut învăţătura sănătoasă cu privire la Persoana Domnului Cristos
şi la harul curat care mântuieşte.