ILARIE
DE POITIERS
Ilarie,
care ajunsese episcop de Poitiers în Galia, s-a născut în acest oraş din
părinţi nobili, care erau păgâni. Ca toţi tinerii de rangul său, a studiat
literele în şcolile publice. Apoi s-a căsătorit şi trăia continuându-şi
studiile şi bucurându-se de plăcerile lumii. Dumnezeu îi pusese pe inimă
dorinţa de a cunoaşte adevărul şi el căuta cu înţelepciunea lui firească
mijlocul de a-l găsi. Vedea bine că fericirea nu se găseşte în împlinirea
poftelor şi a plăcerilor trupeşti. Dumnezeu i-a descoperit că aşa ceva nu-i
vrednic pentru un suflet nemuritor; el ajunsese totodată la convingerea că omul
nu sfârşeşte prin moarte. În acelaşi timp, conştiinţa îl făcea să vadă că omul
trebuie să trăiască pe pământ în curăţie (Romani 2:14-15). „Trebuie",
zicea el, „să-ţi păstrezi conştiinţa curată de orice pată." Dumnezeu l-a
călăuzit şi mai departe. El a ajuns la convingerea, aşa cum Pavel a spus atenienilor,
că „nu trebuie să credem că Dumnezeu este asemenea aurului sau argintului sau
pietrei cioplite potrivit artei şi imaginaţiei omului" (Faptele Apostolilor
17:29). De asemenea, el nu vedea în corpurile cereşti la care se închinau
oamenii, decât nişte lucruri create şi nu pe Creatorul, şi a fost călăuzit să
recunoască existenţa unui Dumnezeu Atotputernic şi veşnic, Creatorul tuturor
lucrurilor, şi care nu este nepăsător faţă de om. În adevăr, apostolul, în
capitolul 1 din epistola către Romani spune că oamenii sunt fără cuvânt de
apărare pentru faptul că n-au cunoscut pe Dumnezeu în lucrările Sale şi s-au
închinat la idoli, pentru că „puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd
lămurit... fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El" (Romani
1:20). Este un nebun cine zice în inima sa: „Nu există Dumnezeu!" (Psalmul
14:1).
Dar
este oare de ajuns să recunoşti doar existenţa unui Dumnezeu veşnic şi Atotputernic?
Ilarie nu găsea în această cunoaştere împlinirea nevoilor sufletului său. A şti
că cineva există nu înseamnă că ştii ce este el; şi tocmai de aceasta avem
nevoie în ceea ce priveşte cunoaşterea lui Dumnezeu. Dar cum să ştim ce este
Dumnezeu? Nu putem ajunge la această cunoaştere decât dacă Dumnezeu Însuşi ni
Se descoperă.
Ceea
ce Ilarie nu ar fi putut cunoaşte prin înţelepciunea şi judecata sa, Dumnezeu
i-a descoperit, călăuzindu-l să citească Vechiul Testament. El a găsit această
mărturisire pe care o dă Dumnezeu despre El Însuşi: „Eu sunt Cel ce sunt"
şi a ajuns să cunoască nu numai că este un Dumnezeu creator, dar ceea ce este
acest Dumnezeu.
Ajunge
aceasta pentru suflet? Erau împlinite în felul acesta toate nevoile sufletului?
Nu, pentru că acum vine întrebarea: Cum am să mă apropii de un Dumnezeu sfânt
şi drept, eu, un păcătos? Ilarie nu s-a mulţumit să citească Vechiul Testament,
ci studia şi Noul Testament, iar Dumnezeu l-a dus astfel la cunoaşterea
Domnului Isus Cristos, prin care păcatele noastre sunt şterse, prin care putem
să ne apropiem de Dumnezeu, pentru că El este Mijlocitorul între Dumnezeu şi
oameni şi S-a dat ca răscumpărare pentru toţi (1 Timotei 2:5-6). Şi în acel
timp el a mai învăţat că Cristos nu era o simplă creatură, cum Îl socoteau
arienii, ci era Fiul veşnic al lui Dumnezeu. El a înţeles ca şi noi că Dumnezeu
este Tatăl. Acesta este numele atât de duios sub care îl cunosc creştinii.
Singurul Său Fiu, Isus Cristos, ni L-a făcut cunoscut. Ilarie spune în
scrisoarea în care vorbeşte cum a fost adus la Dumnezeu: „O, Dumnezeule
Atotputernic! mărturisesc că eşti veşnic ca Dumnezeu, dar tot veşnic şi ca
Tată. Eu nu pot să cred că Tu ai fost vreodată fără înţelepciunea Ta, fără
puterea Ta, fără Cuvântul Tău." Vedem că acest lucru este potrivit cu
Cuvântul, care ne spune că singurul Lui Fiu este în sânul Tatălui (Ioan 1:18).
Ilarie,
găsind astfel răspuns la nevoile adânci ale sufletului său, a îmbrăţişat din
toată inima sa creştinismul şi a fost botezat împreună cu soţia şi fiica sa. La
câţiva ani după întoarcerea sa la Domnul a fost numit de adunarea creştinilor
din acest oraş episcop de Poitiers.
Era
pe timpul când împăratul Constanţiu sprijinea învăţătura lui Arius şi a
partizanilor lui şi prigonea pe cei care i se împotriveau. Teama de a nu plăcea
împăratului nu a închis gura lui Ilarie. El lupta cu tărie pentru adevărul pe
care îl găsise în cărţile sfinte şi care îi umplea inima, şi se împotrivea
rătăcirilor ce căutau să-l nimicească. În acelaşi timp s-a adresat împăratului,
rugându-l să nu împiedice pe cei care nu puteau accepta învăţătura lui Arius,
de a sluji lui Dumnezeu potrivit convingerilor lor. Dar împăratul, departe de
a-l asculta, l-a alungat în ţinutul Frigiei, după ce curajosul episcop a fost
anatemizat de un sinod arian. În exilul său, Ilarie a scris mai multe lucrări,
printre care şi un tratat asupra Sfintei Treimi. În acelaşi timp, el desfăşura
o mare activitate pentru a sprijini credinţa celor care îl înconjurau, şi prin
scrisorile sale încuraja pe episcopii din Apus să rămână alipiţi de adevărata
învăţătură cu privire la Fiul lui Dumnezeu. Aceasta era singura ţintă a
gândurilor şi lucrărilor lui: „Să fim chiar în exil", zicea el, „numai
adevărul să fie predicat."
După
patru ani de exil, la moartea lui Constanţiu, Ilarie a venit din nou la
Poitiers, unde şi-a reluat funcţiile de episcop, instruindu-şi turma,
încurajând-o şi arătându-şi iubirea în mijlocul credincioşilor săi. El a
introdus în biserica sa obiceiul cântecului amestecat cu rugăciuni şi, în acest
scop, a compus cântări. Ilarie se revolta văzând că episcopii, fie ortodocşi,
fie arieni, căutau sprijin pentru cauza lor de la puterea lumească şi le
spunea: „Cât de mare este ticăloşia din acest timp, când se crede că oamenii
pot să ia apărarea lui Dumnezeu şi când se caută a apăra pe Isus Cristos prin
uneltiri lumeşti! Pe ce putere se sprijineau apostolii pentru a vesti pe Isus Cristos
şi pentru a face să treacă neamurile de la închinarea la idoli la închinarea
faţă de adevăratul Dumnezeu? Căutau vreo aprobare din partea împăratului când
cântau laude lui Dumnezeu într-o temniţă? Oare prin edictele cârmuitorilor,
Pavel, dat privelişte lumii, în lanţuri şi prigoniri, alcătuia adunările lui Cristos?
Când apostolii trăiau din lucrul mâinilor lor, când se adunau pe ascuns în
camere izolate, când străbăteau cetăţile şi târguşoarele tuturor neamurilor, cu
toate împotrivirile din partea cârmuitorilor, nu se vedea atunci că puterea lui
Dumnezeu se arăta în ciuda urii oamenilor şi că vestirea Evangheliei se făcea
cu atât mai mult cu cât i se puneau mai multe piedici? Acum însă, biserica
ameninţă cu închisoarea şi exilul; ea vrea ca să facă pe oameni să creadă de
frică, când altădată credeau chiar când erau exilaţi sau aruncaţi în
temniţă."
Aceste
cuvinte n-au fost însă ascultate. Din ce în ce mai mult, biserica s-a sprijinit
pe braţele omului, ale stăpânirilor şi ale celor puternici ai veacului
acestuia, pentru a persecuta şi omorî pe cei care nu voiau şi nu puteau să se
supună ei, ci voiau să rămână alipiţi numai de Cristos.
Ilarie
a murit în anul 367.