AUGUSTIN
Augustin,
născut în 354 şi mort în 430, a trăit în aceeaşi vreme cu Chrisostom şi Ieronim.
Ca şi ei, a fost un slujitor credincios al lui Dumnezeu în acest timp atât de
tulburat de răscoale politice şi certuri religioase. El n-a trăit ca
Chrisostom, aproape de curtea vreunui împărat, nici ca Ieronim, într-o
retragere singuratică. După întoarcerea sa la Dumnezeu, a dus o viaţă activă, a
unui episcop ocupat cu grija turmei sale şi luptând cu hotărâre pentru a
menţine învăţăturile sănătoase, şi îndeosebi aceea atât de însemnată şi de
preţioasă a harului lui Dumnezeu, care mântuieşte pe păcătos. El învăţase să
cunoască pentru el personal nevoia şi puterea acestui har „care aduce
mântuirea" şi care „s-a arătat tuturor oamenilor" (Tit 2:11). Într-o
carte vestită, numită „Confesiunile mele", el istoriseşte cum, după multe
rătăciri, a fost adus la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului Isus şi în
felul acesta în stare de a avea mântuirea, viaţa şi pacea. Din această carte
vom scoate câteva amănunte asupra copilăriei sale, a tinereţii şi a întoarcerii
lui la Dumnezeu.
Augustin
a văzut lumina zilei în arzătoarea Africă, la Tagasta, în Numidia, nu departe
de Cartagina. Era deci în partea de apus a marelui imperiu roman, în aceste
ţinuturi se folosea mai ales limba latină.
Am
vorbit mai înainte despre Ciprian, episcopul Cartaginei, şi despre creştinii
care au suferit persecuţii grozave în oraşul acesta, cu vreo sută de ani
înainte de timpul când s-a născut Augustin; acum însă păgânismul îşi pierduse
puterea. Creştinismul stăpânea peste tot.
Patricius,
tatăl lui Augustin, era păgân, însă mai târziu a îmbrăţişat religia creştină.
Monica, mama lui, era o femeie evlavioasă, cinstind mărturia ei printr-o viaţă
sfântă, iubitoare şi despărţită de lucrurile lumeşti. Augustin ne arată în
scris felul ei de a fi, într-un tablou foarte mişcător. El ne-o arată răbdătoare,
blândă, fugind de defăimări, aducând pacea şi fiind supusă bărbatului ei, care
era iute la mânie şi de la care suferea fără a se plânge, atâtea lucruri
triste. În felul acesta, ea împlinea ceea ce apostolul Petru spune femeilor:
„Soţiilor, fiţi supuse soţilor voştri, pentru ca, dacă unii nu ascultă
Cuvântul, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea soţiilor lor, când vă vor
vedea felul vostru de trai: curat şi în temere" (1 Petru 3:1-2) şi ea a
avut bucuria de a vedea pe soţul său adus la Dumnezeu. Monica, ne mai spune
Augustin, se făcuse slujitoarea slujitorilor lui Dumnezeu şi răspundea
descrierii pe care o face Pavel despre o femeie sfântă: soţia unui singur
bărbat, având mărturie de fapte bune, de a fi crescut copii, de a fi primit
străini ca oaspeţi, de a fi spălat picioarele sfinţilor, de a fi venit în
ajutor celor necăjiţi, de a fi dat ajutor la orice faptă bună (1 Timotei 5:9-10).
De bună seamă că o asemenea mamă avea pe inimă mântuirea fiului său. Se ruga
necurmat pentru el şi, de când era copil, asemenea mamei lui Timotei, l-a
crescut în sfintele adevăruri ale creştinismului. „Din copilărie", spunea
Augustin adresându-se lui Dumnezeu, „am auzit vorbindu-se despre viaţa veşnică,
a cărei promisiune şi dovadă ne-au fost date prin umilirea Fiului Tău, Domnul
nostru, care a binevoit să Se coboare până la noi pentru a ne mântui.”
Îmbolnăvindu-se
greu când era copil, a cerut să fie botezat. Am văzut că în biserică se
strecurase această idee falsă că botezul cu apă aduce reînnoirea sufletului.
Din cauza aceasta, păcatele făcute după botez erau socotite aşa de mari că ar
pune în primejdie mântuirea. De aceea, adesea botezul era amânat până în clipa
morţii, în credinţa că ştergea toate păcatele. Însănătoşindu-se deodată,
Augustin a amânat botezul său pentru altă dată, cu toată dorinţa vie ce şi-o
arătase mai înainte. Mai târziu, amintindu-şi de această ocazie, s-a adresat
lui Dumnezeu, zicând: „Aşadar, eu credeam de atunci în Tine, ca şi mama mea şi
ca toţi ceilalţi din familie, afară de tatăl meu. Cu toate acestea, puterea Ta
nu avea asupra mea mai multă trecere decât aceea a mamei, care îmi insuflase
pentru Cristosul Tău această credinţă, pe care tatăl meu încă nu o îmbrăţişase.
Ea şi-a dat toată osteneala, Dumnezeule, ca Tu să fii Tatăl meu, mai presus de
acela căruia îi datoram lumina zilei." Augustin nu uită niciodată aceste
învăţăminte de la început ale mamei sale, ale cărei silinţe pentru a-l aduce la
Dumnezeu şi ale cărei rugăciuni n-au rămas fără urmare. Monica este un exemplu
şi o încurajare pentru mame, ca de timpuriu să dea învăţătură sănătoasă
copiilor lor şi să nu înceteze de a se ruga pentru ei.
În
cartea sa, Augustin îşi mărturiseşte păcatele în care căzuse şi rătăcirile în
care se lăsase prins, recunoaşte şi judecă totodată ce fusese în copilărie. El
nu se scuza, ci dimpotrivă, arăta adevăratul izvor al răului în stricăciunea de
la naştere a inimii, care se arată din vârsta cea mai fragedă.
Când
s-a mai mărit, Augustin a trebuit, ca şi ceilalţi copii să meargă la scoală.
Dar nu-i plăcea să înveţe, deşi era inteligent şi avea şi memorie bună; el nu
vedea foloasele învăţăturii şi îi plăcea mai mult jocul. Să ascultăm ce ne
spune el în această privinţă: „Eu păcătuiam când nu ascultam de părinţii şi
învăţătorii mei, şi oricare ar fi fost ţinta lor în toate acestea, totuşi
stătea în puterea mea să folosesc cum trebuie aceste învăţături. Dacă mă
răzvrăteam, nu făceam asta dintr-o pornire împotriva lucrurilor mai bune, ci
pentru faptul că mă stăpânea patima jocului. În această vârstă fragedă a vieţii
mele", mai spune tot el, „aveam foarte mare neplăcere pentru învăţătură;
în această privinţă, nu obţineau nimic de la mine decât silindu-mă şi duhul meu
se răzvrătea împotriva acestor constrângeri." Adesea era pedepsit şi, în
privinţa aceasta, povesteşte: „Din acel timp, am avut fericirea să întâlnesc pe
unii dintre cei care cheamă Numele Tău, Dumnezeule! Am învăţat de la ei, după
gândurile ce le puteam avea la vârsta aceea, că Tu eşti mare şi că, deşi
nevăzut simţurilor noastre, Tu poţi să ne asculţi şi să ne vii în ajutor. Am
început, deci, aşa copil cum eram, să mă îndrept spre Tine, ca sprijinul şi
scăparea mea. Deşi mic încă, eu Te rugam cu căldură ca să nu mai fiu pedepsit
la şcoală."
Revenind
la neplăcerea pentru învăţătură şi dragostea lui pentru joc, Augustin spune:
„De unde puteau lua naştere aceste înclinări rele, dacă nu din păcatul care era
în mine?" Augustin ne mai vorbeşte de alte fapte din copilăria sa:
„Poveştile, basmele aveau asupra mea o influenţă fermecătoare. Eram dornic să
le ascult şi, din urechile mele încântate, trecând până la ochi, farmecul
acestor istorisiri aprindeau în mine o dorinţă arzătoare de a vedea
reprezentaţiile de la teatru." Şi când a terminat clasele primare, a
început să studieze scrierile poeţilor latini. Se înflăcăra pentru aceste
istorisiri, alcătuite meşteşugit de închipuirea omenească şi în care
simţămintele necurate ale inimii sunt prezentate împodobite în culori
strălucitoare. „Uitam", zice el, „de rătăcirile mele proprii, rămânând
înduioşat de fapte închipuite. Priveam cu nepăsare moartea, căreia îi dădeam
sufletul meu, pe care îl umpleam cu aceste închipuiri zadarnice,
îndepărtându-mă astfel de Tine, Dumnezeul meu, de Tine, viaţa adevărată!
N-aveam nici o dragoste pentru Tine, lumină a duhului meu, hrană minunată a
sufletului meu, sprijinul inimii mele!" El povesteşte mai departe cum în
timpul copilăriei a căzut în alte păcate. Asta nu înseamnă că el a fost mai rău
decât alţi copii, mai păcătos decât alţi copii şi tineri. Dar el îşi judecă
viaţa de copil şi tânăr în lumina lui Dumnezeu şi îşi dă seama de adevărul
acestor cuvinte ale Scripturii: „gândirea inimii omului este rea din tinereţea
lui" (Geneza 8:21). „La o vârstă aşa de fragedă", spunea el, „mă
aflam pe marginea acestei prăpăstii de ticăloşie... Putea să fie cineva mai
stricat ca mine? Prea adesea nemulţumeam pe acei care ştiam că au autoritate
asupra mea. Patima jocului, plăcerea după spectacole, mă împingeau să înşel pe
părinţii şi profesorii mei prin o mulţime de minciuni. Se întâmpla să fur multe
lucruri din casă pentru a-mi mulţumi lăcomia sau pentru a atrage pe copii să
vină să se joace cu mine. „Iată deci nevinovăţia copiilor!", va spune
cineva. Nu, aceasta nu-i nevinovăţie. Precum sunt oamenii în afacerile şi
plăcerile lor, în legăturile dintre ei, tot aşa sunt şi copiii. Acelaşi izvor
de stricăciune este şi în unii şi în alţii. Anii schimbă doar urmările."
Mărturisindu-şi
păcatele şi stricăciunea inimii, Augustin recunoştea totodată darurile pe care
le-a primit de la Dumnezeu. „Aveam existenţa, viaţa, priceperea; cu ajutorul
unui simţământ lăuntric, aveam grijă să-mi apăr întreaga fiinţă cu toate
simţurile ei; căutam să nu fiu înşelat; aveam multă inteligenţă; voiam să arăt
prietenie; mă temeam de durere şi de dispreţ. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru
toate aceste bunuri, pe care El a găsit cu cale să le reverse asupra mea din
primii ani ai vieţii mele. Dacă în mine era atunci păcat şi neorânduială, cauza
era că eu căutam plăcerea, mărirea, adevărul, nu în Dumnezeu, ci în mine însumi
şi în celelalte făpturi, dar nu găseam decât durere şi încurcătură."
Augustin
ajunsese la vârsta când a trebuit să părăsească studiul literelor şi al
primelor noţiuni în arta de a vorbi, pentru studii mai înaintate în vederea
baroului pentru care l-au hărăzit părinţii săi. Tatăl său l-a chemat din
Madaura ca să-l trimită la Cartagina. Dar Patricius nu era bogat şi a trebuit
mai întâi să adune bani ca Augustin să poată locui în acel oraş. „I se aduceau
mari laude tatălui meu," spunea Augustin „pentru sforţările pe care le
făcea, mai presus de mijloacele lui, ca eu să pot merge mai departe pentru a-mi
continua studiile. O, Dumnezeul meu, ca să pot înainta în teamă şi dragoste
faţă de Tine! Toată grija lui era pentru cultura minţii mele, în timp ce inima
rămânea ca un pământ sterp pentru Tine, O Dumnezeul meu, pentru care această
inimă ar fi trebuit să aducă roade." Augustin a rămas deci câtva timp în
casa părintească. Dar aici, lăsat în voia gândirii lui într-o libertate
absolută, s-a asociat cu prieteni uşuratici care făceau fel de fel de rele şi a
căzut în păcate ruşinoase, pe care le plânge. „Mă purtam rău, nu numai din
plăcerea de a-l face, ci pentru că eram aplaudat. Aveam mândria ca să nu fiu socotit
mai prejos de alţii în a face rău."
Evlavioasa
mamă a lui Augustin îl înştiinţa de bună seamă, dar el nu voia să asculte.
„Dumnezeul meu", spunea el, „voi îndrăzni eu să spun că Tu păstrai
tăcerea, când eu mă îndepărtam de Tine tot mai mult? Nu-mi vorbeai Tu? Aceste
cuvinte pe care mama mea, slujitoarea Ta credincioasă, mi le tot spunea atunci,
nu erau oare propriile Tale cuvinte? Şi totuşi ele n-au pătruns până în adâncul
inimii mele pentru a-mi schimba voinţa, înştiinţările Tale mântuitoare le ascultam
doar ca pe nişte cuvinte ale unei femei pe care mă ruşinam s-o urmez. Cu toate
acestea, erai Tu, Doamne, care îmi vorbeai prin gura ei şi, dispreţuind spusele
ei, pe Tine Te dispreţuiam."
Augustin
istoriseşte cum, în timpul acela a făptuit în tovărăşia altor copii, unul
dintre acele furturi, care la ţară se fac câteodată fără mare mustrare, dar
care sunt o călcare atât a legii lui Dumnezeu, cât şi a legilor omeneşti. Iată
cum povesteşte faptul pe care îl judecă: „Legea Ta, Doamne, condamnă furtul; el
a fost condamnat totodată de o altă lege, săpată în inima omului, şi pe care
toată stricăciunea sa nu poate să i-o şteargă. Chiar un hoţ de meserie nu va
îngădui ca cineva să-l fure. Va pedepsi cu străşnicie pe cel care a fost împins
la furt fie chiar de cea mai mare lipsă. Cu toate acestea, eu mi-am putut făuri
un plan de a făptui un furt, şi am făcut aceasta fără a fi fost împins de vreo
trebuinţă, ci dintr-un fel de plăcere de a nu lua în seamă ceea ce este cinstit
şi din stricăciunea unei inimi plină de nelegiuire."
„Era,"
continuă el, „aproape de via noastră, un păr încărcat cu pere, nici prea
frumoase, nici prea bune de mâncat. Totuşi, în tovărăşia altor copii răi, am
făcut planul să mergem ca să scuturăm pomul şi să luăm perele. Am făcut aceasta
într-o noapte şi ne-am înapoiat încărcaţi de roade, nu pentru a ne ospăta cu
ele, pentru că doar le gustam şi aruncam restul, mulţumiţi că am făcut ceea ce
n-ar fi trebuit să facem. Ce folos am tras eu din acest furt? Nici unul. Dacă aş
fi fost singur, n-aş fi făcut asta. Simţeam plăcerea să-l fac împreună cu
alţii. Ce ne împingea la aceasta? Căutam să ne batem joc şi simţeam plăcerea să
ne gândim că cei pe care îi înşelam în felul acesta vor fi cuprinşi de o mare
ciudă. Singur nu aş fi făptuit acest furt, nici măcar nu aş fi încercat. O,
legături nenorocite între copii, izvor de amăgire pentru sufletele lor, pofta
de a aduce vătămare altora, care ia naştere chiar din ameţirea jocurilor lor
dezordonate! Fără a fi vorba de vreun folos, fără nici un motiv, ajunge ca să
zică unul către ceilalţi: „Să mergem şi să facem cutare lucru", pentru ca toţi
să plece. Nici unuia nu-i este greu, în astfel de împrejurări, să-şi piardă
orice ruşine."
Aducându-şi
aminte de păcatele sale, chiar de cele din copilărie, Augustin s-a îndreptat
spre Dumnezeu, zicând: „O, Dumnezeul meu, m-am îndepărtat mult de Tine în
tinereţea mea; am rătăcit pe căi pierdute, fără călăuză şi fără sprijin."
Apoi: „Recunosc, Dumnezeul meu, că Tu mi-ai iertat toate păcatele pe care le-am
făcut; şi de orice păcat pe care nu l-am făcut, m-a păzit harul Tău, pentru că aş
fi fost în stare de orice. Ar trebui, Dumnezeul meu, să-mi aduc aminte de toate
aceste neorânduieli, de bună seamă fără ca sufletul meu să se mai teamă de aici
înainte în privinţa mântuirii. Laud deci necurmat Numele Tău mare, pentru
faptul că mi-ai iertat atâtea fapte nelegiuite." Şi noi putem gusta
fericirea despre care vorbeşte Augustin mai departe: „Numai spre Tine îmi
îndrept privirile acum, o, lumină a dreptăţii şi a sfinţeniei. Frumuseţea Ta
este singura desfătare a inimilor curate. Tu le umpli, fără ca să le saturi
vreodată. Numai în Tine, Dumnezeule, este adevărata odihnă şi viaţă, pe care
nimic nu le-ar putea tulbura."
Augustin
a mers apoi la Cartagina pentru a-şi continua studiile. Dar în acest oraş mare
a întâmpinat ispite în faţa cărora n-a ştiut cum să se împotrivească. El credea
că dacă va împlini poftele şi dorinţele inimii sale va găsi fericirea. Aceasta
era o deşertăciune. „Inima mea", spunea el, „mistuită după o foame lăuntrică
(aceea a fericirii), căuta o hrană, dar nu Te căuta pe Tine, Doamne, singura
hrană a inimilor; ea nu simţea nevoia după această hrană, ce nu se poate
strica."
În
acelaşi timp, Augustin se ocupa serios cu studiile sale. Dar ce căuta el în
ele? Să se umple de mândrie şi înfumurare. Avea ambiţia de a se distinge în
exercitarea profesiei sale şi, fiind înzestrat cu mari talente, ţinea, ne spune
el, primul rang în şcolile de retorică, lucru care îl umplea de mândrie.
Dumnezeu
totuşi veghea asupra lui Augustin şi, lăsându-l să facă încercarea cu privire
la ceea ce era în inima lui, l-a călăuzit puţin câte puţin spre adevăr şi
mântuire. Dumnezeu întrebuinţează tot felul de mijloace pentru a duce la
îndeplinire lucrarea Sa în suflete. El a făcut să cadă în mâinile lui Augustin
o carte oarecare a lui Cicero, un mare orator roman, care a trăit în primul
secol înainte de era creştină. Această carte era un îndemn la studiul
filozofic. Filozofii aveau pretenţia că iubesc înţelepciunea şi că o caută.
„Această carte," spunea Augustin, „a început să-mi schimbe inima.
Speranţele zadarnice ale veacului mă făceau să am numai dispreţ; m-am simţit
îmbrăţişat cu o dragoste de necrezut pentru frumuseţea nemuritoare a
înţelepciunii şi am făcut, o Dumnezeule, o mişcare pentru a mă ridica şi a mă
întoarce la Tine."
Dar ştim
că nu este decât o singură înţelepciune adevărată - înţelepciunea după voia lui
Dumnezeu - şi că este Cineva care este înţelepciunea veşnică, înţelepciunea lui
Dumnezeu, adică Domnul Isus. De aceea, lumea şi filozofii, ca Cicero, care
voiau prin priceperea şi judecata lor să găsească înţelepciunea, nu au găsit-o,
şi nici Augustin nu putea să o găsească în felul acesta. Dar fără să-şi dea el
seama, Dumnezeu îl trezea în felul acesta şi îl făcea să întrevadă ceva care
preţuia cu mult mai mult decât plăcerile şi onorurile lumii. „Cât de mult, în
acea clipă, o Dumnezeul meu," spune el, „cât de mult ardea sufletul în
mine să părăsesc lucrurile pământului pentru a zbura la Tine! Dar nu observam
decât în mod încurcat ceea ce Tu lucrai în mine. Numai la Tine este
înţelepciune, şi ceea ce oamenii numesc filozofie, adesea este un mijloc de
înşelare. De aceea, Duhul Tău Sfânt mi-a dat această înştiinţare mântuitoare:
„Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după
tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Cristos"
(Coloseni 2:8). Augustin simţea că lipseşte ceva acestei ştiinţe care pretindea
că îl duce la înţelepciune. Amintirea învăţăturilor evlavioase, primite în
copilărie din gura mamei sale, nu i s-a şters din minte. Cartea lui Cicero ar
fi putut de bună seamă să trezească în el o dorinţă arzătoare de a cunoaşte şi
a avea înţelepciunea, dar nu împlinea această dorinţă. „Focul pe care îl
aprindea în mine această carte era răcit de faptul că nici una dintre paginile
ei nu pomenea despre Numele Domnului Isus Cristos, pentru că prin îndurarea
Ta, o Dumnezeule, acel nume al Fiului Tău, Mântuitorul meu, intrase în inima
mea din anii cei mai fragezi, îl supsesem, ca să zic aşa, împreună cu laptele;
era săpat în mine cu litere ce nu se puteau şterge; de asemenea, oricât de
frumos ar fi un discurs, oricâte adevăruri s-ar putea găsi în el, dacă nu se
găsea în el acel nume sfânt, nu eram mulţumit." Aşa că învăţăturile evlavioasei
sale mame nu s-au pierdut. Cât de mult ar trebui să încurajeze acest lucru pe
părinţi, de a-şi creşte copiii în învăţătura Domnului şi în cunoaşterea
Sfintei Scripturi! În felul acesta, Augustin a fost condus să citească Sfânta
Scriptură. Dar întrucât nu o nevoie spirituală, ci intelectuală îl îndemna s-o
citească, nu i-a plăcut; îl găsea tainic, iar prin simplitatea stilului său era
aşa de deosebit de elocvenţa zadarnică a oamenilor. În adevăr „omul natural nu
primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie" (1
Corinteni 2:14). Augustin mărturiseşte că aşa era starea lui. El spune: „Mi se
dă o carte, simplă la înfăţişare, dar care se înalţă apoi la cea mai mare
măreţie. Nu eram în stare nici să-i cercetez adâncimea, nici să-mi încovoi
duhul la această simplitate şi ochii îmi erau prea slabi pentru a pătrunde ceea
ce era ascuns acolo. Acestea sunt totuşi lucrurile ascunse, pe care acest
dumnezeiesc Cuvânt le descoperă celor smeriţi şi pruncilor; dar eu nu voiam să
fiu nici smerit, nici prunc; umblam numai după o mândrie deşartă."
Ce se
întâmpla cu bietul Augustin care dorea înţelepciunea şi care dispreţuia
singurul şi adevăratul izvor? Dumnezeu a îngăduit, pentru a-i înlătura
mândria, ca el să se lase atras de secta manicheilor. Manes, întemeietorul ei,
spunea că el este Duhul Sfânt, promis de Mântuitorul. El învăţa că sunt două
principii veşnice în luptă unul cu altul unul, lumina, este principiul cel bun;
celălalt este întunericul, principiul cel rău. Pentru manichei, Isus n-a fost
om decât în închipuire şi n-a fost răstignit decât tot în închipuire. Ei erau
împărţiţi în două clase, dintre care cea mai de sus era a celor perfecţi. Ei
opreau căsătoria şi mâncarea cărnii. A doua clasă era cea a ascultătorilor. Ei
credeau în trecerea sufletelor dintr-un trup în altul. Sufletele ascultătorilor
treceau în trupul celor perfecţi; cele ale celorlalţi oameni, în animale sau în
plante. Mai învăţau multe alte rătăciri, şi e de mirare că un om înţelept ca
Augustin s-a lăsat prins de asemenea nebunii. Dar aceşti oameni, ca toţi
rătăciţii, erau îndemânatici în a strecura puţin câte puţin rătăcirile lor, pe
care le amestecau cu învăţături creştine. Aceasta a făcut pe Augustin să fie
atras spre ei. „Pentru a cuceri sufletele," spunea el, „ei se slujesc de Numele
lui Dumnezeu, al Domnului Isus Cristos şi al Duhului Sfânt, Mângâietorul
sufletului. Aveau neîncetat pe buze acest nume; pentru ei însă erau doar nişte
cuvinte goale, inima le era goală de orice adevăr, deşi nu încetau să repete acest
cuvânt: adevăr, adevăr!"
Augustin
nu cunoştea ce este păcatul, crezându-l ceva nedespărţit de trupul nostru.
„Eram convins," spunea el, „că nu păcătuim noi, ci nu ştiu ce natură
străină din noi. Mândria mea îşi găsea plăcere la gândul că în mine nu era
nimic vinovat, iar când înfăptuiam ceva rău, în loc să recunosc că eu am
păcătuit împotriva Ta, Dumnezeule, pentru a-Ţi cere iertare, eram mulţumit că
pot să mă dezvinovăţesc pentru răul făptuit, arătând că nu eu sunt vinovatul. În
felul acesta, eram un păcătos cu atât mai vinovat, cu cât mă credeam fără
păcat." Cu astfel de gânduri, nu-i de mirare că Augustin a continuat să
ducă o viaţă de păcat şi în totul lumească, neîntrebuinţând talentele şi
inteligenţa sa sclipitoare decât pentru a ocupa o poziţie înaltă în mijlocul
oamenilor. Mama lui era întristată când îl vedea că se îndepărtează tot mai
mult de adevăr. Ea nu înceta să se roage cu lacrimi pentru el. Un vis pe care
l-a avut şi a cărui explicaţie era că într-o zi fiul ei va fi în aceeaşi
situaţie ca şi ea, adică un creştin adevărat, i-a fost de mare mângâiere. Şi
cum ea a stăruit într-o zi de un episcop evlavios ca să caute a-i aduce fiul la
adevăr, acela îi răspunse: „Du-te, nu înceta să te rogi pentru el; fiul pentru
care s-au vărsat atâtea lacrimi nu poate să piară."
În
adevăr, puţin câte puţin ochii lui Augustin s-au deschis. Dar abia după
trecerea a încă nouă ani a ajuns el la cunoaşterea adevărului care mântuieşte.
Mereu preocupat cu căutarea slavei omeneşti şi a aplauzelor din partea oamenilor,
mereu dedat poftelor rele, era chinuit în cugetul lui, n-avea odihnă în suflet
şi căuta ispăşirea păcatelor în nebunele practici superstiţioase ale
manicheilor. Nu există pace departe de Domnul. „Cei răi sunt ca marea
înfuriată, care nu se poate linişti şi ale cărei valuri aruncă afară mâl. Cei
răi n-au pace, zice Dumnezeul meu.” Însă Cuvântul lui Dumnezeu spune totodată:
„Pace, pace celui de departe şi celui de aproape!" zice Domnul. „Da, Eu îl
voi vindeca!" (Isaia 57:19-21).
Dumnezeu
S-a îndurat de el şi l-a făcut să vadă rătăcirile manicheilor. Ceea ce a
contribuit mai ales la aceasta, a fost vizita la Cartagina a unuia dintre
episcopii lor, numit Faust, foarte renumit prin vorbirea sa frumoasă şi prin
ştiinţa lui. „El înfăţişa rătăcirea într-un chip fermecător şi era
astfel," zice Augustin, „o adevărată cursă a Diavolului în care mulţi se
lasă prinşi, pentru că sunt atraşi de frumuseţea şi blândeţea discursurilor
sale." Augustin sperase că un om aşa de învăţat va şti să împrăştie
îndoielile ce-l cuprinseseră cu privire la învăţătura manicheilor, dar a
observat repede că vorbele frumoase ale lui Faust ascundeau o adevărată
necunoştinţă şi că nu erau în stare de a lămuri greutăţile care îi erau
prezentate. El însuşi recunoştea acest lucru, de altfel. „Totodată", spune
Augustin, „marea râvnă pe care o aveam pentru această învăţătură a fost o mare
rătăcire." Şi apoi adaugă: „Tu, Dumnezeule, nu mă părăsisei şi mâna Ta mă
călăuzea pe căi ascunse şi minunate."
În
acest timp, Augustin a hotărât să meargă să înveţe la Roma, unde credea că va
găsi mai multe foloase în ce priveşte situaţia şi renumele. El era împins de
interese curat omeneşti, „dar," mai spune el, „erai Tu, Dumnezeul meu,
speranţa şi partea mea de moştenire, care, pentru mântuirea sufletului meu, mă
călăuzeai să schimb locul." Mama sa, care dorea să-l ţină aproape de ea,
s-a împotrivit acestei plecări, dar el s-a urcat în corabie fără voia ei şi a
plecat la Roma. Augustin îşi recunoaşte greşeala făcută; dar Dumnezeu Se
foloseşte chiar de lipsurile noastre, pentru a-Şi duce la îndeplinire
planurile. Mama lui a fost cuprinsă de deznădeşte când l-a văzut plecând, dar
ea nu ştia ce bucurii îi pregătea Dumnezeu prin această lipsă.
Abia
ajuns la Roma, Augustin a căzut greu bolnav. „Eram pe patul morţii,"
spunea el, „încărcat cu toate păcatele pe care le-am făcut împotriva Ta,
Dumnezeule! Aceste păcate apăsau asupra mea, fără ca vreunul să-mi fi fost
iertat datorită a ceea ce a făcut Domnul Cristos. Cum ar fi putut să mă
răscumpere moartea Sa, pe care o socoteam o închipuire? Frigurile mă chinuiau
şi mai tare; eram aproape să mor, şi să mor pentru vecie; pentru că unde m-aş
fi dus, dacă nu în focul veşnic?" Să mori fără Cristos înseamnă a pieri pe
vecie. Dar, mai spune Augustin, mama sa se rugase pentru el şi Dumnezeu îl
făcuse sănătos, „pentru ca," adaugă el, „să pot într-o zi primi de la Tine
sănătatea sufletului, cu mult mai însemnată."
El
păstrase încă unele legături cu manicheii, când a fost chemat la Milan, la
Ambrozie, pentru a-şi profesa arta. „Tu erai, Doamne," spunea Augustin,
„Cel care mă trimiteai la el în chip nevăzut, pentru ca, deschizându-mi ochii,
el să mă conducă la Tine." Ambrozie l-a primit cu o bunătate în totul
părintească şi prin aceasta i-a câştigat inima. Augustin a ajuns un sârguitor
ascultător al episcopului. Mai întâi a venit să-l asculte, pentru a vedea dacă
vorbirea lui corespundea cu renumele de care se bucura, dar în curând, sub
învăţătura lui Ambrozie, adevărul creştinismului a pătruns în mintea lui. El a
părăsit pe manichei şi a luat hotărârea să ajungă catehumen în biserica
creştină. Nu se convertise încă, dar Dumnezeu l-a făcut să părăsească rătăcirea
- Îşi începuse lucrarea în el.
Mama
sa a venit să-l întâlnească la Milan. Pe de o parte era fericită că vedea pe
fiul său scăpat de rătăcirile grozave ale manicheilor, dar pe de altă parte,
bucuria îi era slăbită văzându-l încă şovăind şi plin de îndoieli. „Ea nu
încetase de a mă plânge, ca şi cum aş fi fost mort," zicea el, „dar eram
un mort pe care Tu voiai să-l înviezi, Doamne, pentru că Tu spuneai ca fiului
văduvei: „Tinere, ridică-te, îţi spun" şi pe care Tu l-ai înapoiat mamei
ce îl pierduse.” În adevăr, Dumnezeu lucra în sufletul lui prin mijlocirea
învăţăturilor lui Ambrozie. El pricepea din ce în ce curăţia şi frumuseţea
învăţăturii creştine. Dar el ar fi vrut să înţeleagă totul înainte de a crede,
în timp ce ar trebui să credem mai întâi ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său, şi
aceasta pentru că spune El, şi apoi vom înţelege. Dumnezeu l-a călăuzit în
sfârşit să recunoască întreaga autoritate a Scripturii. „Am recunoscut,"
spunea el, „că în ce ne priveşte, noi suntem prea slabi pentru a găsi adevărul
numai prin ajutorul inteligenţei noastre, şi fără ajutorul cărţilor
dumnezeieşti;" şi de atunci, ceea ce nu înţelegea, punea pe seama
adâncimii gândirii divine, care întrece cu mult puterea de pricepere a minţii
noastre.
Dar,
tot înaintând pas cu pas spre adevăr, mai avea ceva în cale care nu-l lăsa să
înţeleagă. Rămăsese încă alipit de lume şi de lucrurile lumii, căutând bogăţii
şi onoruri, „slujind astfel diferitelor pofte" şi, ca urmare, având inima
împărţită, nu era fericit. Când se arăta gata să se ocupe numai de marea
chestiune a mântuirii şi îşi zicea: „Pentru ce tot întârzii eu şi nu las odată
la o parte plăcerile veacului acestuia, pentru a căuta numai pe Dumnezeu şi
viaţa preafericită?", când îşi lua vorba înapoi: „mai aşteaptă puţin,
suflete; lumea îşi are încă plăcerile şi farmecul ei." Credea că poate să
facă o unire între lume şi slujirea faţă de Dumnezeu. În felul acesta, sufletul
îi era aruncat de colo până colo şi, nefiind hotărât, nu-şi găsea pacea. Domnul
a spus: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni."
Pe de
altă parte, el nu putea să afle calea pentru a ajunge la o adevărată cunoaştere
şi bucurie a lui Dumnezeu, pentru că, spunea el, nu cunoştea pe Isus Cristos
„ca Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Om şi Dumnezeu în acelaşi timp,
înălţat mai presus de toate lucrurile şi binecuvântat în veci," El, care
este „Calea, Adevărul şi Viaţa" şi fără care nimeni nu vine la Tatăl.
Augustin nu socotea pe Isus decât ca un om cu o înţelepciune uimitoare, cu
care nici un om nu se putea asemăna, căruia îi dăduse Dumnezeu această mare
autoritate de care S-a bucurat în lume, pentru a ne călăuzi, prin exemplul Său
de dispreţ faţă de lucrurile vremelnice, la stăpânirea fericirii veşnice. „Nu
înţelegeam nicidecum," spunea el, „ce înseamnă aceste vorbe: „Cuvântul S-a
făcut trup".
Cu
toate acestea, citind din ce în ce mai mult Scriptura, se făcea lumină în
sufletul său. În acelaşi timp, fiindcă nu o rupsese cu păcatul, era grozav de
tulburat. În neliniştea lui, s-a dus să caute pe un bătrân evlavios, care i-a
povestit despre întoarcerea la Dumnezeu a unui distins profesor de elocvenţă,
numit Victoriu. Acesta rămăsese păgân până la bătrâneţe, dar, citind Sfânta
Scriptură, a fost adus la Cristos, pe care nu s-a ruşinat de a-L mărturisi de
atunci înainte în public. Augustin s-a simţit înflăcărat de o arzătoare dorinţă
să imite pe Victoriu. Strâns însă de legăturile păcatului, deşi avea o voinţă
nouă de a părăsi totul ca să slujească lui Dumnezeu, se simţea reţinut ca un
prizonier, făcând experienţa despre care ne vorbeşte apostolul Pavel în Romani
7:22-24: „După omul dinăuntru îmi place legea lui Dumnezeu, dar văd în
mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii minţii mele şi mă
ţine rob legii păcatului care este în mădularele mele." Şi Augustin
striga: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa din acest trup de
moarte?"
Pe
când era în această stare, a venit până la el un om nobil, care se numea
Pontiţian. Augustin era cu Alip, un prieten intim şi credincios. Iată cum
istoriseşte începutul acestei întrevederi, care a avut pentru el o urmare aşa
de însemnată: „Am căutat timpul potrivit pentru a sta de vorbă mai în linişte.
Pontiţian, zărind o carte pe masă, a luat-o, a deschis-o şi s-a mirat când a
văzut că erau epistolele apostolului Pavel. El a crezut că pune mâna pe vreuna
din cărţile privitoare la ocupaţia mea. Privindu-mă cu un surâs de
încuviinţare, mi-a mărturisit cât de plăcut a fost suprins când a găsit în faţa
mea o astfel de carte; aceasta fiindcă era creştin, „ba chiar dintre aceia care
îţi slujesc cu credincioşie, Dumnezeule!" După ce Augustin i-a spus că
acesta era principalul obiect al meditaţiilor sale, Pontiţian a început să
istorisească viaţa lui Anton şi întoarcerea la Dumnezeu a doi ofiţeri ai
împăratului, care au părăsit totul pentru a sluji Domnului. Această istorisire
a făcut asupra lui Augustin o adâncă impresie. În măsura în care Pontiţian
vorbea, el vedea cum se depăna pe dinaintea ochilor lunga sa viaţă de păcat.
„Tu mă sileai, Dumnezeule, să mă întorc pentru a mă privi mai îndeaproape,"
zicea el, „şi, fără voia mea, Tu mă aşezai în faţa propriilor mei ochi, ca să
văd până la ce punct eram ticălos, nemernic, stricat, de ce noroi şi plăgi
groaznice eram acoperit (Isaia 1:6; Psalmul 38:1-8). Vedeam aceasta şi îmi era
groază (Iov 42:6). Tu nu încetai de a-mi pune în faţă trecutul meu, pentru ca
văzându-mi nelegiuirea, să o pot recunoaşte şi urî... Admiram pe creştinii care
au venit la Tine pentru a fi vindecaţi, şi comparaţia pe care o făceam cu mine
însumi mă făcea vrednic de ură în ochii mei. Vedeam cu durere cum s-au scurs
atâţia ani, în timpul cărora întârziasem de a părăsi plăcerile păcatului şi bunurile
pământeşti, pentru a mă gândi să dobândesc bunul cel mai de preţ, a cărui
stăpânire preţuieşte mai mult decât toate comorile, toate coroanele, toate
plăcerile pământului." Acest lucru aşa de însemnat despre care ne vorbeşte
Augustin este cunoaşterea şi bucuria mântuirii, care se găseşte în Isus, şi în
virtutea căruia ne apropiem de Dumnezeu şi suntem fericiţi aproape de El. Vedem
convingerea adâncă de păcat de care era stăpânit Augustin, şi cât de amar s-a
căit că a amânat atât de mult timp de a înţelege ceea ce dă singura şi
adevărata fericire.
După
plecarea lui Pontiţian, o luptă grozavă s-a dat în inima lui Augustin. Pe de o
parte, lumea şi păcatul voiau să-l reţină; pe de altă parte, firea cea nouă din
el le ura şi îl atrăgea spre bine şi supunere faţă de Dumnezeu. În frământarea
gândurilor şi neliniştea sufletului său, s-a dus într-o grădină, vecină cu casa
în care locuia. Acolo, aruncându-se cu faţa la pământ sub un smochin, vărsă
multe lacrimi. El se ruga stăruitor, zicând: „Sufletul mi-e foarte tulburat...
şi Tu, Doamne, până când?... Până când, Doamne, Te vei mânia fără încetare?...
Nu-Ţi mai aduce aminte împotriva noastră de nelegiuirile strămoşilor noştri"
(Psalmul 6:3; 79:5,8). În întristarea inimii se ruga în felul acesta, când
dintr-o casă vecină auzi ca o voce de copil spunând de mai multe ori: „Ia şi
citeşte, ia şi citeşte." S-a sculat şi a luat aceste cuvinte ca o poruncă
cerească de a deschide Scriptura şi a citi textul pe care i s-ar opri ochii mai
întâi; s-a întors în locul unde fusese cu prietenul său. A deschis cartea
epistolelor lui Pavel şi s-a oprit asupra acestui text: „Să umblăm frumos, ca
în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de
ruşine, nu în certuri şi în invidie; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Cristos şi
nu purtaţi grijă de carne, ca să nu-i treziţi poftele" (Romani 13:13,14).
„Abia
am terminat de citit aceste cuvinte," spune Augustin, „că se şi răspândi
în inima mea o lumină care mi-a dat pacea; chiar în clipa aceea s-a risipit
întunericul, în care îndoiala mă ţinea înfăşurat." El a luat pe Cristos ca
Mântuitor al sufletului său, Acela care l-a eliberat de legea păcatului şi a
morţii (Romani 8:2).
Astfel
a fost întoarcerea la Dumnezeu a lui Augustin. El s-a dus să spună vestea cea
bună şi mamei sale, a cărei inimă a fost plină de bucurie. Fiul pierdut a fost
găsit, cel care era mort se reîntorsese la viaţă. Aşa este harul dumnezeiesc.
După
întoarcerea sa la Dumnezeu, Augustin a renunţat la poziţia pe care o ocupa şi
la foloasele pe care le sperase. Această poziţie l-ar fi reţinut în lume şi el
înţelegea că trebuia să se despartă de ea, pentru a fi în totul pentru
Dumnezeu. S-a retras la ţară împreună cu câţiva prieteni şi a primit botezul
odată cu fiul său Adeodat şi prietenul său Alip. S-a hotărât apoi împreună cu
prietenii şi mama sa să se întoarcă în Africa; dar când au ajuns la Ostia,
portul Romei, Monica a murit. Cu puţine zile înainte de moarte, după o stare de
vorbă ce a avut-o cu Augustin cu privire la viaţa veşnică şi fericită care este
moştenirea celor sfinţi, ea a zis: „În ce mă priveşte, fiul meu, nu mai este
nimic în această viaţă care să-mi mai facă plăcere. Ce o să mai fac de aici
înainte? Un singur lucru mă mai ţinea: să te văd pe tine creştin, înainte de a
pleca din lumea asta. Dumnezeu mi-a dat ce doream; ce aş mai putea face?"
Ea a
cerut să fie înmormântată acolo unde va muri. Altă dată îşi arătase dorinţa de
a fi înmormântată lângă soţul ei, în Africa, unde îşi alesese şi îşi pregătise
propriul mormânt; dar Dumnezeu îi dezlipise inima de tot ce era pământesc, în
aşa fel că, atunci când a fost întrebată de prieteni dacă nu simte un fel de
greutate la gândul că are să fie înmormântată într-o ţară aşa de depărtată de a
sa, ea a răspuns: „Niciodată nu eşti departe de Dumnezeu, şi n-am să mă tem că
la sfârşitul veacului are să fie vreo greutate de a fi recunoscută unde mă
aflu, pentru a fi înviată." Astfel, spune Augustin, a fost despărţit de
trupul său acest suflet sfânt şi evlavios, când era în vârstă de cincizeci şi patru
de ani. Durerea lui Augustin a fost mare, dar şi-a găsit mângâiere în Dumnezeu.
Augustin
a învăţat să cunoască harul desăvârşit al lui Dumnezeu, care îl urmărise prin
toate rătăcirile sale şi-l adusese în sfârşit la limanul mântuirii. El
învăţase, după o lungă şi dureroasă experienţă, ce este omul, ce pofte se
ascund în inima sa şi de ce păcate îi este plină viaţa atât timp cât nu
cunoaşte pe Dumnezeu. Îşi dăduse seama de totala sa neputinţă pentru a o rupe
cu păcatul şi văzuse bine că nimc în lume nu poate face fericit şi nu poate
umple golul inimii. Acum ştia că numai Cristos mântuieşte şi dezrobeşte de
jugul păcatului şi că numai în Dumnezeu, prin Domnul Cristos, se poate gusta
adevărata fericire. Pătruns de acest adevăr, el striga, îndreptându-se spre Dumnezeu:
„Cât am întârziat să Te iubesc, o, frumuseţe atât de veche şi totdeauna nouă,
cât am întârziat să Te iubesc! Tu m-ai chemat şi urechile mele s-au deschis la
glasul Tău; Tu ai trimis razele luminii Tale şi ochii mei orbiri au devenit
clarvăzători. Iar acum suspin numai după Tine."
Să
mai amintim câteva cuvinte care ne fac să vedem pe ce temelie se sprijineau
credinţa şi nădejdea lui Augustin: „Cât de mult ne-ai iubit Tu, Tată nespus de
bun, care n-ai cruţat nici chiar pe singurul Tău Fiu, ci L-ai dat la moarte
pentru noi, păcătoşi ce suntem! Cât de mult ne-ai iubit, întrucât Cel care n-a
„socotit ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, a luat un chip
de rob, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de
cruce" (Filipeni 2:6-8); El, care putea să-Şi dea viaţa şi s-o ia; El,
care pentru noi Ţi-a fost adus ca jertfă şi care a fost învingător, care S-a
făcut jertfă şi care este Mare Preot; El, care, din robi cum eram, ne-a făcut
copii ai Tăi! Se cuvine deci ca eu să am această încredere neclintită în El şi
ca Tu să vindeci toate lipsurile sufletului meu, prin Acela care S-a aşezat la
dreapta Ta şi mijloceşte necurmat pentru noi... Eram îngrozit la vederea
păcatelor mele şi împovărat sub greutatea ticăloşiilor mele, şi m-ai înviorat
prin acest cuvânt: „Cristos a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să
nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru
ei" (2 Corinteni 5:15).
După
ce Monica a fost înmormântată, Augustin s-a întors în Africa. Acolo,
vânzându-şi lucrurile în folosul săracilor, a rămas câtva timp aproape de
Tagaste cu câţiva prieteni, trăind în singurătate şi stăruind în rugăciune,
post şi gândire adâncă. Cam la patru ani după întoarcerea sa la Dumnezeu - era
în vârstă de 37 ani - a fost hirotonit preot, cu toată împotrivirea lui; şi
după patru ani a fost ales ca episcop al oraşului Hipona în locul lui Valeriu.
A continuat să ducă o viaţă aspră; se ocupa cu tinerii creştini pe care îi
pregătea pentru lucrarea lui Dumnezeu, scria lucrări pentru învăţătura şi
apărarea credinţei; predica fără oboseală şi potrivit cu nevoile momentului. În
felul acesta a fost instrumentul prin care s-au făcut o mulţime de întoarceri
la Dumnezeu. A trăit până la vârsta de 76 de ani. Cu puţin înainte de moartea
sa, vandalii, un neam barbar, au năvălit în nordul Africii şi au înconjurat
Hipona, dar Augustin şi-a dat sfârşitul înainte de cucerirea oraşului.
Augustin
a scris un foarte mare număr de lucrări, dintre care mai cunoscute sunt două:
„Mărturisirile", care istorisesc întoarcerea sa la Dumnezeu şi din care
am amintit câteva pasaje, şi „Cetatea lui Dumnezeu", mare lucrare
împotriva păgânismului, unde arată Biserica lui Dumnezeu supravieţuind căderii
şi sfârşitului imperiului roman. „Sunt două cetăţi," spunea el, „una a
lui Dumnezeu şi alta a oamenilor, una a cerului şi cealaltă a pământului. Una e
alcătuită din cei care trăiesc după firea lor păcătoasă, cealaltă din cei care
trăiesc după Duhul. Două feluri de dragoste alcătuiesc cele două cetăţi:
dragostea de sine însuşi până la dispreţul faţă de Dumnezeu deosebeşte cetatea
pământească; dragostea de Dumnezeu până la dispreţul faţă de sine însuşi arată
însuşirea cetăţii cereşti. Cain, cetăţean al cetăţii pământeşti, a zidit o
cetate; Abel n-a zidit nimic - el era cetăţean al cetăţii cerului şi străin pe
pământ. Au venit scrisori din această cetate sfântă, de unde suntem izgoniţi
pentru un moment; aceste scrisori sunt Sfintele Scripturi. Împăratul cetăţii
cereşti S-a coborât în persoană pe pământ pentru a fi calea şi călăuza noastră.
Binele desăvârşit este viaţa veşnică şi nu-i din lumea aceasta; răul desăvârşit
este moartea veşnică sau despărţirea de Dumnezeu. Faptul că cineva are momente
de fericire nu este decât o falsă fericire: cel drept trăieşte prin credinţă.
Când cele două cetăţi vor ajunge la sfârşitul lor, va fi pentru cei păcătoşi un
chin veşnic, iar pentru cei drepţi o fericire fără sfârşit. În cetatea cerească
ne vom bucura de acel Sabat, de acea zi lungă ce n-are seară, unde ne vom
odihni în Dumnezeu."
Iată
pe scurt ce învăţa Augustin în această carte însemnată. Era pe timpul când Roma
a fost luată de barbari şi când imperiul a fost răsturnat de aceştia. În acel
timp de strâmtorare, Augustin îşi îndrepta privirile spre lucrurile cereşti şi
neschimbătoare.
Augustin,
prin cuvântul şi scrierile sale a apărat adevărata credinţă contra arienilor,
manicheilor şi mai ales contra pelagienilor. Acest nume s-a dat celor care
urmau învăţăturile unui oarecare călugăr breton, numit Pelagius. Pelagius,
împreună cu prietenul şi ucenicul său Celestius, tăgăduia starea de cădere şi
de stricăciune a omului. El spunea că păcatul lui Adam n-a avut urmare decât
asupra lui însuşi, iar urmaşii lui n-au luat parte la păcat. După părerea lui,
copiii se nasc în aceeaşi stare în care a fost Adam înainte de a păcătui. El
învăţa deci că în om sunt înclinaţii bune, pe care omul le poate dezvolta prin
tăria care este în el, şi în felul acesta poate sa ajungă la sfinţenie. Prin
urmare, el dădea faptelor o importanţă care micşora sau chiar îndepărta harul
lui Dumnezeu. Harul nu era decât un ajutor pe care Dumnezeu îl acorda celui
care se hotăra pentru bine. Omul, după spusa pelagienilor, este capabil să
aleagă prin propria sa voinţă între rău şi bine, şi de a împlini binele în aşa
fel ca să poată fi primit de Dumnezeu. Există în el o înclinare spre păcat.
Dacă omul ascultă, este ajutat de harul lui Dumnezeu să asculte mai bine. Şi
dacă se întâmplă să cadă, păcatele îi sunt iertate prin ce a făcut Cristos.
Se
poate uşor vedea cât de potrivnice sunt învăţăturilor Cuvântului Sfânt, ideile
lui Pelagius. Să citim ce ni se spune de la început: „Lui Adam i s-a născut un
fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set" (Geneza 5:3).
Adam era păcătos; Set, fiul său, şi urmaşii lui Set nu puteau fi altfel. Apoi
Scriptura spune: „Gândirea inimii omului este rea din tinereţea lui" (Geneza
8:21; 6:5). Iar David zice: „Iată că sunt născut în nelegiuire şi în păcat m-a
conceput mama mea" (Psalmul 51:5). Cum s-ar putea deci spune despre copii
că se nasc în nevinovăţie? Apoi apostolul Pavel ne spune: „Ştiu, în adevăr, că
nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea" (Romani 7:18) şi în
Efeseni 2:3 este descris ce anume este în noi, în loc de bine: „Noi toţi, am
trăit în poftele firii noastre păcătoase, făcând lucrurile voite şi gândite de
firea păcătoasă." Iată starea noastră firească. Suntem deci prea departe
de a avea în noi sămânţa binelui. Şi avem vreo putere pentru a înfăptui binele?
Nu, „noi eram încă fără putere" (Romani 5:6). Şi chiar dacă am vrea să
facem binele, ne găsim incapabili în faţa răului care ne stăpâneşte (Romani 7:18,19,21).
„Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre" (Efeseni 2:1). Nu
este aceasta cea mai puternică exprimare despre incapacitatea omului? Un mort
nu poate face nimic. Dar numai păcatul făptuit este un rău? Nu; pofta, dorinţa
rea, care dă naştere păcatului, ea însăşi este un păcat, chiar când nu se
învoieşte cu el (Romani 7:7, Iacov 1:14-15).
Astfel
toţi oamenii sunt pierduţi, corupţi, fără putere de a ieşi din stricăciune; şi
nu de ajutor avem trebuinţă, ci de un Mântuitor, de o mântuire deplină. Şi cum
nu putem face nimic, nici să avem vreun merit, trebuie ca această mântuire să
fie dată prin harul de bunăvoie şi desăvârşit al lui Dumnezeu. Şi, binecuvântat
să fie El, harul lui Dumnezeu, aducător de mântuire tuturor oamenilor, s-a
arătat în Persoana Domnului Isus (Tit 2:11). Apostolul ne spune şi Scriptura
repetă pretutindeni: „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu
vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu: nu prin fapte, ca să nu se laude
nimeni" (Efeseni 2:8-9). Dar nu trebuie să facem fapte bune? Da, desigur,
dar nu pentru mântuire. Ele sunt rodul harului în inima noastră. Nici una din
faptele dinainte de a fi primit pe Domnul Cristos ca Mântuitor al nostru nu
este ţinută în seamă înaintea lui Dumnezeu. Crezând însă în El, primim o viaţă
nouă, harul dă naştere în noi la o fire nouă care iubeşte pe Dumnezeu şi
găseşte plăcere în a-I face voia; şi harul însuşi, prin Duhul Sfânt, ne dă
putere de a face fapte care să placă lui Dumnezeu (Efeseni 2:10). Astfel, harul
lui Dumnezeu este totul şi face totul, iar noi suntem obiectele lui fericite.
Fericită experimentare a puterii desăvârşite a harului de a mântui şi a da
putere!
Augustin,
care îşi dădea seama ce însemna păcatul încă din copilărie, care gemea sub
jugul lui şi care îşi simţise incapacitatea de a birui patimile şi poftele
rele care îl stăpâneau, Augustin care văzuse că numai harul lui Dumnezeu a
putut să-l scoată de sub robia legii, a păcatului şi a morţii (Romani 8:2), era
vasul ales şi pregătit în chip minunat de Dumnezeu pentru a lupta împotriva
rătăcirii grozave a pelagienilor.
Augustin
a fost astfel marele apărător al harului, care mântuieşte pe păcătos fără
fapte, care îl naşte la o nouă viaţă, care îl face în stare să aibă fapte care
să placă lui Dumnezeu. Scrierile lui au fost, multe veacuri mai târziu, de o
mare binecuvântare pentru Luther, acest om însemnat pe care Dumnezeu l-a ales
ca să facă să strălucească din nou lumina Cuvântului Său şi marele adevăr al
mântuirii prin har, numai prin lucrarea lui Cristos. În perioada dintre
Augustin şi Luther, Biserica a fost acoperită tot mai mult de întuneric, deşi
Dumnezeu Şi-a avut totdeauna martori ai harului Său.