ATANASE
Să
vedem mai departe ce tablou din ce în ce mai trist ne prezintă istoria
Bisericii pe pământ. Satan, vrăjmaşul Domnului Cristos, s-a silit de la început
să nimicească clădirea pe care începuseră s-o ridice apostolii (1 Corinteni 3:10-15),
făcând să intre în Biserică învăţături mincinoase şi stricate (Faptele Apostolilor
20:30; 2 Petru 2:1). Şi în cele din urmă, el a atacat, cum face şi acum, chiar
temelia, Persoana scumpă a Domnului Isus Cristos.
În
toate vremurile Domnul a ridicat martori pentru a păstra adevărul cuvintelor
Sale. Atanase, în sinodul din Niceea şi în tot timpul vieţii sale, a fost unul
din aceşti martori. El se lupta cu curaj şi statornicie pentru învăţătura de
temelie a creştinismului, dumnezeirea veşnică a Domnului Cristos, în mijlocul
persecuţiilor ce i-au fost atrase de credincioşia lui.
Atanase
era născut din părinţi creştini la Alexandria, pe la anul 296. Înclinat de
timpuriu spre studiul scrierilor sfinte, a fost observat de episcopul
Alexandru, care şi l-a făcut secretar şi l-a adus în calitate de diacon la
sinodul din Niceea. Acolo, precum am văzut, el a apărat adevărul împotriva
greşelii de moarte a lui Arius şi a contribuit puternic în a face să se declare
de către sinod dumnezeirea Mântuitorului.
În
anul 326, Alexandru a murit şi Biserica din Alexandria a ales ca urmaş pe
Atanase, care n-avea atunci decât 39 de ani. Atanase, care înţelegea marea
datorie şi greutăţile unei asemenea sarcini, ar fi vrut mai degrabă să se dea
la o parte, dar a primit-o în urma rugăminţilor stăruitoare ale creştinilor din
Alexandria. Şi de atunci şi-a pus tot sufletul să îndeplinească datoriile
slujbei pe care o primise.
Înălţarea
lui Atanase pe scaunul episcopal din Alexandria, acel oraş ce avea o mare
influenţă în lume, a umplut de bucurie pe toţi care erau de partea adevăratei
învăţături a Scripturii, hotărâtă de sinodul din Niceea; dar episcopii care
trecuseră de partea lui Arius, ca Eusebiu de Nicomedia şi Eusebiu de Cezareea,
au arătat faţă de Atanase o vrăjmăşie cu atât mai mare. Ei şi-au dat toată
silinţa să-l piardă, convingând pe împărat să ia măsuri împotriva lui. În
primul rând, au dobândit din partea lui Constantin un decret care ordona lui
Atanase, sub pedeapsa de a fi scos din funcţii, să primească în comunitatea
Bisericii din Alexandria, pe Arius şi pe cei care trecuseră de partea lui.
Atanase a răspuns cu tărie că nu poate să primească persoane condamnate
printr-o hotărâre a întregii Biserici.
Vrăjmaşii
au adus împotriva lui nişte învinuiri de aşa fel încât împăratul pe jumătate
convins de vinovăţia sa, a convocat un sinod la Tyr şi a poruncit lui Atanase
să meargă acolo. Cu toate că sinodul era alcătuit în mare parte de vrăjmaşii
săi, el s-a dus. Îl acuzau, printre alte crime, că a făcut să moară Arsenie,
episcopul meleţienilor şi că i-a păstrat o mână pentru a-i servi la vrăjitorii.
Ca dovadă, au prezentat o mână uscată închisă într-o lădiţă. La această
privelişte, un fior a străbătut adunarea, şi chiar cei care erau de partea lui
Atanase se întrebau cum s-ar putea dezvinovăţi.
Dar
el, fără a se lăsa tulburat, a întrebat dacă vreunii din episcopii de faţă au
conoscut personal pe episcopul Arsenie. La răspunsul lor asigurător, el a pus
să se aducă în faţa sinodului un om, acoperit în totul cu o manta. Dând la o
parte veşmântul, a întrebat: „Este acesta Arsenie, pe care mă acuzaţi că l-am
omorât şi că i-am tăiat braţul?" În adevăr era chiar Arsenie, pe care
arienii îl ţineau ascuns, dar care scăpase din ascunzătoarea sa şi pe care
Atanase îl adusese ca să închidă gura celor care îl acuzau.
Domnul
apărase pe slujitorul Său şi a dat pe faţă nevinovăţia lui; dar ce privelişte
avem despre starea Bisericii sau mai degrabă a acelora care ocupau locul de
conducători şi care se coborau la lucruri josnice, pe care le-ar fi condamnat
şi un om cinstit din lume!
Vrăjmaşii
lui Atanase nu s-au descurajat. Lăsând la o parte chestiunile religioase, ei îl
acuzau înaintea împăratului că ar fi încercat să oprească plecarea corăbiilor
ce trebuiau să aducă grâu la Constantinopol, şi asta cu gândul de a aduce o
foamete în noua capitală a imperiului. Atanase s-a prezentat înaintea
împăratului şi s-a apărat binişor, însă a fost scos din episcopat şi izgonit la
Treves, în Galia (Franţa de azi).
În
vremea aceasta, Arius s-a întors triumfător în Alexandria. Dar prezenţa sa a
dat naştere la tulburări grozave, încât împăratul l-a chemat la Constantinopol
şi a poruncit lui Alexandru, episcopul acestui oraş, să-l primească în adunarea
Bisericii, chiar a doua zi, care era o duminică.
Bătrânul
episcop, care avea aproape 100 de ani, în nedumerirea sa, s-a îndreptat spre
Domnul, rugându-L să intervină pentru a împiedica această necinstire. Arius se
lăuda că a biruit, dar în timpul nopţii, cuprins de o boală dureroasă, a murit.
Constantin a murit curând după aceea, fiind botezat abia pe patul morţii.
Cei
trei fii ai săi, Constantin, Constanţiu şi Constant, au împărţit între ei
imperiul. Alexandria se găsea în partea lui Constantin, care a chemat din exil
pe Atanase şi l-a dat turmei sale, spre marea ei bucurie, care era aşa de mult
alipită de episcopul ei. Constantin a murit însă în anul 340, iar arienii,
sprijiniţi de Constanţiu, au condamnat din nou pe Atanase, într-un sinod ţinut
la Antiohia în anul 341. În locul lui au pus pe Grigore de Capadocia. Acest om,
furios şi fără ruşine, sprijinit de prefectul Egiptului, înconjurat de o trupă
de soldaţi alcătuită din păgâni şi iudei, a căutat să pună mâna pe biserici cu
violenţă. Scene sângeroase şi nelegiuite au avut loc, iar Atanase nu a putut să
scape decât cu mare greutate. El s-a refugiat la Roma, unde Iulian, episcopul
acestui oraş, l-a primit şi unde a rămas şapte ani. Acolo a fost ocrotit de
împăratul Constant, care nu sprijinea pe arieni, şi care dobândise din partea
fratelui său aprobarea ca să se ţină un sinod la Sardic, în Iliria, pentru a
pune capăt tulburărilor din Biserică. Atanase a fost restabilit încă odată în
sarcina sa şi, după moartea lui Grigore de Capadocia, a putut să intre fără
împotrivire în Alexandria, unde a fost primit din nou, cu o bucurie nespusă.
Liniştea
sa însă a ţinut puţin timp. Trebuia să facă experienţă mai departe că cei care
vor să fie credincioşi Domnului vor avea să sufere din partea lumii. Constant a
murit, iar Constanţiu, ocrotitorul arienilor, a ajuns singurul stăpân al
imperiului. Pentru a putea condamna pe Atanase, acesta a convocat la Milan un
sinod, unde a luat parte înconjurat de garda sa. Vrăjmaşii lui Atanase au
arătat în chip meşteşugit că numai alungarea acestuia de pe scaunul episcopal
ar fi singura măsură care ar aduce pace Bisericii şi, cu toată împotrivirea
prietenilor episcopului, Constanţiu a rostit condamnarea lui Atanase, care a
fost scos definitiv din slujbă.
A
urmat o persecuţie împotriva tuturor partizanilor ortodoxiei. Mulţi au fost închişi,
alţii au fost alungaţi. Atanase a primit ordin să părăsească Alexandria, dar
turma lui nu voia să-l lase să plece. Într-o seară, când episcopul era în
biserică şi poporul strâns în jurul lui, o trupă de 5000 de soldaţi a
înconjurat biserica şi au voit să pătrundă înăuntru pentru a pune mâna pe
episcop. Acesta a liniştit turma care era îngrozită şi au început să cânte Psalmul
135: „Lăudaţi Numele Domnului, lăudaţi-L, voi, slujitori ai Domnului, care
staţi în casa Domnului, în curţile casei Dumnezeului nostru! Lăudaţi pe Domnul,
căci Domnul este bun."
Porţile
însă au fost sparte, o trupă de soldaţi a intrat în grabă în biserică şi a
alungat poporul cu o mare violenţă. Atanase nu voia să fugă, dar poporul l-a
luat cu sila şi prietenii săi au putut să-l facă scăpat. El s-a refugiat
printre călugării şi pustnicii din Tebaida, rătăcind timp de 6 ani din
singurătate în singurătate, urmărit de soldaţi trimişi să pună mâna pe el.
Mulţi din cei ce-l ascundeau fiind în pericol de a-şi pierde viaţa, el s-a văzut
silit să se afunde tot mai mult în pustiu. Se povesteşte că, fiind primit
într-o casă, a fost ascuns într-o groapă fără apă. O servitoare care avea
datoria să-i aducă mâncare, l-a trădat şi a descoperit locul retragerii sale.
Dar în noaptea când trebuia să vină soldaţii să-l prindă, Atanase, printr-o
călăuzire dumnezeiască, şi-a părăsit locul de retragere; s-au refugiat totodată
şi stăpânii casei, iar servitoarea, rămânând singură, a fost pedepsită că a dat
magistratului o înştiinţare mincinoasă. Ce trist lucru să vezi un slujitor al
lui Dumnezeu, urmărit în felul acesta, nu de către păgâni, ci de cei ce
pretindeau numele de creştin! Vai! acest lucru s-a repetat destul de des în
istoria creştinătăţii.
Constanţiu
a murit în anul 361 şi i-a urmat Iulian Apostatul. A fost poreclit astfel
pentru că, deşi crescut în religia creştină, s-a întors la păgânism, pe care
l-a sprijinit din toate puterile sale. La început a chemat înapoi pe toţi
episcopii exilaţi. Găsea nimerit să-şi arate cumpătarea în felul acesta, cu
nădejdea că, lăsând partidele creştine să se lupte între ele, creştinismul se
va nimici prin el însuşi. Atanase s-a întors deci la Alexandria şi a arătat o
aşa de mare râvnă, fie pentru a potoli cu blândeţe certurile, fie pentru a
vesti Evanghelia, încât mulţi păgâni s-au întors la Dumnezeu. Iulian s-a mâniat
foarte mult din acesta cauză şi a poruncit episcopului să părăsească oraşul.
Atanase s-a ascuns câtva timp prin împrejurimi, şi moartea lui Iulian Apostatul
venind, pe neaşteptate, după o scurtă domnie de 22 luni, i s-a îngăduit să vină
iarăşi la turma sa.
A
trebuit să mai părăsească oraşul câteva luni, sub domnia împăratului arian
Valens.
Dar
acesta, temându-se că au să se mai ivească iarăşi tulburări în Alexandria, unde
ştia că poporul era foarte mult alipit de bătrânul episcop, l-a lăsat să vină
spre a-şi ocupa postul. Atanase şi-a sfârşit în pace viaţa cea atât de
zbuciumată, în anul 373. El a intrat în odihna cerească, după ce s-a luptat cu credincioşie
pentru a menţine slava Domnului şi Mântuitorului său. I se potrivesc cuvintele
Domnului Isus, spuse către îngerul Bisericii din Pergam: „Tu ţii Numele Meu şi
nu ai lepădat credinţa Mea" (Apocalipsa 2:13). În felul acesta, a fost
unul din biruitori, căruia i s-a făcut frumoasa promisiune din versetul 17:
„Celui care va birai, îi voi da să mănânce din mana ascunsă şi-i voi da o
piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie
nimeni decât acela care-l primeşte." Legătura strânsă şi ascunsă cu
Mântuitorul său l-a mângâiat şi întărit pe Atanase în timpul multelor încercări
din lunga sa viaţă.
Terminând,
vrem să amintim câteva cuvinte dintr-o scrisoare a acestui apărător ale
adevărului: „Poate cineva, dacă are câtuşi de puţin bun simţ, să nu vrea mai
degrabă să se găsească de partea celor puţini, care merg pe calea mântuirii,
decât să fie cu cei mulţi, care merg pe calea largă ce duce la moarte? Dacă
vreţi, puteţi alege să fiţi în mulţimea celor ce vor pieri în potopul general;
cât pentru mine, vreau să scap şi să fiu mântuit în corabie cu cei puţini.
Uniţi-vă, dacă vreţi, cu marele popor al Sodomei, dar eu vreau ca împreună cu
Lot să mă despart de mulţime, pentru a nu pieri odată cu ea."